Excelenţa în doi timpi

Am revăzut o emisiune care i-a alăturat pe actualul şi pe mai tînărul Patapievici. Între ei, vibrant, Iosif Sava. Mixînd cu delicateţe, Mihaela Crăciun. O reluare din seria TVR 50, la care am mai pofti o dată.

Deschizi sipetul cu amintiri şi întreaga viaţă poate căpăta tîlcuri noi. (Unele au chiar putere de destin.) Îl deschizi pe cel cu filmări vechi din Arhiva TVR şi redescoperi, reconstruieşti o vedetă. De astă dată revezi (sau, şi mai plăcut, abia acum  descoperi) prima apariţie televizată a lui Horia Roman Patapievici. Chiar şi dacă l-am privi pe H.R. Patapievici doar ca pe o vedeta de televiziune, am fi plăcut impresionaţi de noutatea timpului trecut. În 1995, atunci cînd a fost invitat în emisiunea lui Iosif Sava, Patapievici avea 38 de ani. Timid, totuşi subtil impetuos, frămîntîndu-şi mîinile cu nerv, răspundea prinzînd avid de explicaţie nada aruncata de Iosif Sava. De cealaltă parte, în studioul TVR de acum, îl vedem aşezat confortabil în ochiul camerei de luat vederi. Alt ritm. După propria-i mărturisire, chiar altă privire interioară. Acum zece ani, dl. Sava îl descosea socratic, aşteptînd sclipirea tînărului promiţător, debutonînd scandalul prin care fusese mai degrabă cunoscut. Acum Mihaela Crăciun se bucură de-atîtea carţi publicate, îl priveşte cu admiraţie, de astă dată ea cu timiditate. Patapievici cel de acum are aceleaşi preocupari esenţiale, exersate cu „sistemă“. Vorbeşte despre descoperirea excelenţei din fiecare, ca o măsură  a înălţimii spiritului. Vorbeşte despre asumarea elitismului în sens grec şi nu în sensul „găştii“ care acaparează un anume tip de putere. Sărind de la un timp la altul, Patapievici observa că „succesul este un monstru“. Nu i s-a lăsat spre devorare. Îl pretuieşte pe Iosif Sava, dar remarcă şi ceea ce găsea neplăcut la el. Cînd acesta îl întrebase, acum 10 ani, de ce vedea Romania „jalnică“, directorul de acum al ICR pronunţase două nume (Ceauşescu şi Gheorghiu Dej), ca fiind vinovate (alături de mai cuprinzătoarele idei, sisteme, societăţi). Probabil se stăpînise să nu spună şi altele. În emisiunea de azi, urmînd acelaşi traiect, oare cum ar fi răspuns? Cu siguranţă, cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi muşcătură a gîndului, avînd în vedere un principiu al televiziunii pe care îl enunţase într-un interviu: „Televiziunea, prin instantaneitatea ei, îţi reaminteşte acest lucru foarte profund: toate clipele pe care le trăieşti, le trăieşti o singură dată! O poţi face cu intensitate, o poţi face dînd dreptate întregului potenţial al clipei, atunci, într-un fel, eşti mîntuit“.

în Teleghid Cotidianul

Românii sunt cu un picior în sat şi cu privirea spre cer!

Luciano Maia s-a născut la  Fortaleza, în nord-vestul Braziliei şi acolo locuieşte şi astăzi. El este binecunoscut în cercul traducătorilor străini din literatura română şi, pentru priceperea sa  a primit, la Ipoteşti, alături de alţi traducători, Medalia Comemorativă "150 de ani de la naşterea lui Eminescu."

-         -   Domnule Maia, aici, la Neptun, sunteţi acel foarte bun traducător al poeziei române; în Brazilia sunteţi mai ales scriitor. Cum vă place să vă prezentaţi?

-         Sunt scriitor, am debutat la 18 ani şi de atunci am publicat destule cărţi de poezie, cronici şi chiar ficţiune. Am început să studiez limba română în anii ‘80 şi în câţiva ani am publicat prima traducere, "Luceafărul" de Eminescu, chiar la centenarul morţii poetului. Apoi am mai publicat traduceri din Arghezi, Alecsandri, Goga, Blaga şi, în ultimul timp, mai ales Sorescu. Au mai apărut şi baladele populare româneşti, "Meşterul Manole" şi "Mioriţa", în versiunea brazilană, ca şi o povestire a lui Mihail Sadoveanu, "Căprioara". De curând Editura "Libra" a publicat o ediţie bilingvă a poeziilor eminesciene, conţinând traduceri ale lui Victor Buescu, ale lui Carlos Queiroz şi ale  mele.

-     Sunteţi un mare sentimental, sunt sigură că aţi început să traduceţi pentru că v-a plăcut ce citeaţi...

-         Da, da, la început doar citind.

"Pentru mine România este o lecţie de iubire. Limba română are multe asemănări cu limba mea şi literatura scrisă în această ţară este ceva minunat. Am descoperit că cei mai buni poeţi români au o legătură profundă cu straturile cele mai curate, mai pure ale acestui popor. Românii sunt cu un picior în sat şi cu privirea spre cer! "

Doar la o propusă încordare a auzului se desluşeşte un uşor accent portughez. Altfel, cadenţa, căldura vocii şi plăcerea glumei nu par deloc străine nouă. Ori este vorba despre acea armonie universală care-l farmecă atât de mult pe Luciano Maia? El cântă romanţe şi-i bate prieteneşte pe umăr pe prietenii lui, poeţii români. Tot român, şi el.

-         Şi de ce aţi învăţat limba română?

-         Ha, ha, întrebarea asta mi-o puneţi pentru că nu vorbesc bine?... Am avut prilejul să vin de câteva ori în România, anul acesta este a cincea oară, şi mi-am făcut aici mulţi prieteni, scriitori, poeţi. Şi pot să spun că pentru mine România este o lecţie de iubire, pentru că principala mea preocupare este să am contact cu o literatură care să mă  atragă. Limba română are multe asemănări cu limba mea şi literatura scrisă în această ţară este ceva minunat. Am descoperit că cei mai buni poeţi români au o legătură profundă cu straturile cele mai curate, mai pure ale acestui popor. Eu, aici, sunt la începuturile unei călătorii pe drumul poeziei româneşti şi, pe măsură ce trece timpul, nu numai că o iubesc mai mult, dar o şi înţeleg mai bine.

-         Ce sentiment românesc este mai aproape de sufletul dumneavoastră? Sunteţi brazilian...

-         Este un fel de sentiment plenar, al universalităţii. Românii sunt cu un picior în sat şi cu privirea spre cer! Eu cred foarte mult în strânsa legătură dintre cultura română şi cea braziliană, mai ales din regiunea mea.

-         Aţi studiat şi alte limbi romanice?

-         Practic, eu ştiu toate limbile romanice: portugheza, limba mea, galiţiana, spaniola sau castiliana, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda şi româna. Şi nu le-am învăţat în facultate, eu sunt avocat şi am masteratul în literatura braziliană. A doua carte a mea, "Memoria apelor", a fost lansată de curând  la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, aceasta fiind a şasea ediţie.

-         Credeţi că acestă apropiere de limba şi tradiţia română ţine de destin?

-         Uneori cred că da, aşa este. Alteori, îmi place să cred că e doar voinţa şi plăcerea mea la mijloc. Şi, uite, cât am tradus, la un moment dat am vrut să scriu un poem în limba română. Am reuşit doar un catren, care sună aşa: "În fluier dulce de lemn / Cântă codrul doina tristă / Cel mai pătrunzător semn / De dor, care în lume există." Nu e un vers elaborat, ştiu, dar este sinceritate, este ceea ce am înţeles eu din emoţia acesui popor. Cuvintele au taina lor, au puterea lor de a convinge sau de a emoţiona. Dacă nici nu emoţionează, nici nu conving, atunci nu poate fi vorba de un poem . Şi cuvintele au natura lor, nu sunt nici de natură umană, nici minerală sau vegetală. Ele vorbesc despre fiinţa ta, fiinţa mea, tinereţea mea, tinereţea ta, visurile mele, visurile tale, speranţele tale, speranţele mele...

-         De câteva zile v-aud cântând romanţe, mai ales cele pe versurile lui Eminescu, şi aţi avut chiar succes, aici, la Neptun.

-         A, eu ştiu multe romanţe, şi-mi place că mi-am găsit aici prieteni cu care să cânt. Brenda Walker chiar m-a surprins, şi, bineînţeles, Adrian Sahlean care e român şi cântă şi traduce excepţional. Eu cânt romanţe de drag, Îmi place versul românesc, curat, şi uşoara tristeţe care se apropie foarte mult de cântecele noastre.

-         Vi se întâmplă ca la petreceri, cu prietenii,  să cântaţi şi o romanţă?

-         A, da, de nu ştiu câte ori. Brazilienii sunt întotdeauna încântaţi, îmi cer să cânt iar şi iar. În general, prietenii mei au ajuns să iubească şi ei România.

din Ziarul de Duminică