Cristian Tudor Popescu: „Am trăit nişte filme la viaţa mea!”

 La Pro Cinema CT Popescu nu se ia de piept cu nimeni. Aici prezintă filme, de drag de cinema. Şi, lucru rar, stă cu telespectatorii până la final.

- Am înţeles că, în sfîrşit, faceţi ceva ce iubiţi. Tînjiţi demult după o emisiune de felul ăsta ?

- Filmul a fost pasiunea mea de cînd mă ştiu şi n-am mai avut ocazia, în anii din urmă, nici măcar să mai văd film atît cît aş fi vrut. Nu-mi face mare plăcere să discut despre politică iar a putea să prezint telespectatorilor nişte filme care fac parte din cinemateca mea sentimentală, cinemateca de sub frunte, cum spunea Radu Cosaşu, e o bucurie pentru mine. Faptul că pot să împărtăşesc, să dau şi altora ceea ce eu consider că face parte din geografia mea interioară.

- Cînd aţi simţit că sînteţi pe cale de a deveni un şobolan de cinematecă ?

- Foarte devreme. Înainte de a mă duce la Cinematecă mergeam la Cinema « Viitorul ». Nu ştiţi voi ce-i aia. Cinema «Viitorul» a devenit Universitatea Ecologică, undeva pe la Moşilor, Mihai Eminescu. Avea un regim de cinematecă, acolo se dădeau numai filme de o anumită factură, directorul acelui cinematograf era Ion Iuga, un om de cultură. Nu mai trăieşte poetul Ion Iuga.

- Cîţi ani aveaţi cînd se petreceau toate astea ?

- Aveam vreo 13-14 ani şi mă duceam să văd la Cinema « Viitorul » Pădurea de mesteceni, a lui Andrej Wajda, să văd Solaris-ul lui Tarkovski, să văd Cenuşă al lui Andrej Wajda (nu Cenuşă şi diamant, alt film al lui Wajda). Iar Ion Iuga era director şi la cinema Moşilor. Aici băga numai film comercial, film american, bătăi, urmăriri, făcea încasări  şi finanţa şi cinematograful « Viitorul », unde erau filme de felul ăsta, aşa încît uneori erau în sală numai cîte 4-5 persoane.

- Pe vremea aceea inspiraţia vă spunea să ajungeţi la acest tip de filme şi nu la cele comerciale ?

- Nu ştiu de ce am ajuns acolo. Mi-aduc aminte doar că am ieşit de la Cenuşă al lui Wajda, aveam 14 ani, am ieşit năuc. Era noapte, ningea, m-am plimbat pe străzi, m-am dus acasă pe jos, în Balta Albă. Nu mi-a recomandat nimeni să fac asta, n-am avut un mentor, n-am avut o şcoală. Am nimerit peste aşa ceva, şi din momentul în care am văzut primul film de factura asta care mi s-a-nfipt în cap, de atunci am ştiut întotdeauna la ce film să mă duc şi ce să fac. Şi acum am acelaşi mecanism în cap, eu pot să spun dacă un film este un bun după primele 30 de secunde ale filmului. Dacă face parte din categoria filmelor fundamentale, de artă, care rămîn, îţi dai seama imediat. Sînt semne care nu înşeală.

- Ca şi în viaţă.

- Da, îţi dai seama : muzica, tăietura de montaj, replicile, ştii de la prima replică rostită într-un film dacă regizorul ăla ştie să lucreze cu actorii sau nu. Şi-apoi, după un minut, două, vezi şi ritmul interior al filmului... Dar înafară de cinema Viitorul mai exista cinema Popular pe strada Mătăsari, de la Liceul Mihai Viteazul mai jos. Acolo era într-adevăr o problemă să vezi filmul, pentru că nu venea nimeni. Ca să pornească proiecţia era nevoie de cel puţin 10 bilete cumpărate. Şi-am cumpărat eu 10 bilete la Siberiada, ca să o duc pe o fată. Fata n-a prea înţeles ce e-n capul meu. « Mă duci la un film rusesc ?! » Filmul avea 3 ore şi 45 de minute, şi sentimentele fetei, de altfel foarte puternice, pentru mine, nu au rezistat. A cedat nervos. A fost ultima dată cînd ne-am văzut. Pe urmă, fireşte, am ajuns la cinemateca de la Union, nu asta din Eforie, asta din pantă, din centru. Acolo vedeam şi cîte trei filme pe zi. Mergeam în Cişmigiu, mă întorceam iar la film...

- Alegeţi acum filmele pe care le veţi prezenta ?

- Nu, nu sînt selecţia mea sută la sută, sînt selecţia mea din ceea ce mi s-a oferit. PRO CINEMA are o anumită categorie de filme prin relaţia cu America, postul fiind un post cu un capital majoritar american, şi din acestea a trebuit eu să aleg. Curînd sper să-i înaintez d-lui Adrian Sîrbu o listă cu filmele mele. Aceea va fi, într-adevăr, selecţia mea.

- Dacă aţi avea posibilitatea să vă alegeţi acum viaţa, ca pe un film, ce aţi alege ?

- Aş alege-o pe aceeaşi, asta pe care am trăit-o. E-adevărat că, dacă viaţa e film, s-ar putea trage duble, ar putea fi supusă montajului, s-ar putea scoate secvenţe întregi, penibile din existenţă, ar putea căpăta mai mult dinamism. În general, viaţa mea a fost un film cu buget redus.

- Se supune criteriilor unui film bun? Are mesaj?

- Nu ştiu. Asta nu e treaba mea.

- Altul e regizorul.

- Regizorul e pe undeva pe sus. O să vadă el despre ce e vorba. Eu, oricum, nu sînt regizorul vieţii mele, şi nici măcar actor. Nu sînt actor pentru că nu pot să repet nimic din ceea ce fac, de pildă, la televizor. Dacă mă pui să repet scena, mi-e aproape imposibil. M-a chinuit odată Tudor Carnafil într-o filmare, am făcut cu el un clip. Îmi amintesc şi-acum senzaţia de chin pe care o aveam, pentru că trebuia să repet scene. Să fac încă o dată aceeaşi replică, încă o dată, şi-ncă o dată. Un actor profesionist poate să-ţi facă de cîte ori e nevoie. Eu nu pot să fac asta, plus că nu ştiu exact ce-o să spun înainte de a a începe emisiunea. Sînt lucruri foarte puţin pregătite, şi care nu sînt repetabile, pentru mine.

- Trăind pe bune nu aveţi acelaşi chin. M-ar interesa în ce fel vă hrăneşte filmul. Aveţi destul conflict şi în viaţa de zi cu zi, ca jurnalist, acţiune, poate erotism mai puţin...

- Erotism mai puţin, pentru că nu ai unde să-l bagi, erotismul. În condiţiile în care 12-14 ore pe zi faci ce faci, unde mai încape şi erotismul ? În jurnalism eşti nevoit să prelucrezi tot felul de informaţii. În general, calitatea informaţiei care ajunge la mine într-o zi este foarte scăzută din punctul de vedere al nivelului meu interior. Ascult tot felul de năzbîtii, tot felul de lucruri prost spuse, kich-uri, chiar obscenităţi.

- Vă permiteţi să trăiţi la nivelul ăsta.

- Nu ştiu dacă îmi permit. Aşa vreau. Ăla-i locul meu, stau în el. Or, după ce înghit tot molozul ăsta-ntr-o zi, a vedea, a revedea un film... Mie-mi place să revăd filme, să ştiţi. Cred că am văzut Solaris de vreo 14 ori. Aşa cum unora le place să asculte bucăţi muzicale, aşa-mi place mie să văd filme. Uneori îmi pun numai o secvenţă din filmul respectiv, alteori doar muzica filmului vreau s-o ascult... E alt spaţiu, dintr-o dată. Mă duc acasă, sting lumina, stau singur, pe-ntuneric şi dau drumul la film.

- Neapărat pe-ntuneric ?

- Da, pe-ntuneric. Dau drumul la film şi în momentul ăla începe să se şteargă toată zgura zilei, “rămăşiţele zilei” încep să se ducă de la mine. Trebuie să contrabalansez într-un fel ghiveciul ăsta pe care sînt nevoit să-l înghit în fiecare zi. Sigur că şi viaţa îţi oferă uneori replici ieşite din comun, îţi oferă atitudini umane memorabile, dar din păcate sînt foarte rare, mult mai rare decît în filme.

- Poate rememoraţi un moment în care viaţa dumneavoastră a avut valoarea unui film foarte bun, de artă. Care ar fi fost plăcut de văzut şi de alţii.

- Nu ştiu dacă are valoare. Ştiţi ce se-ntîmplă? Cu mine se-ntîmplă următorul lucru, straniu. Mă urmăreşte destinul unor personaje create de mine cu mult înainte. Acum încep să trăiesc, în mod ciudat, ceea ce vizitasem în spaţiul ficţional.

- Deci sînteţi, totuşi, şi regizor al propriei vieţi.

- Involuntar. Am scris, de pildă, o povestire la care ţin foarte mult, se numeşte Gala, din volumul  Omohom. Acolo există un erou, un copil numit Matei. Şi eu am, acum, un copil numit Matei. Atunci nu bănuiam, şi nu m-am gîndit, cînd i-am pus numele, la povestire. Mi-am adus aminte după aia că am scris acea povestire în care vorbeam despre copilul meu nenăscut. Acum am copilul şi într-o zi o să-i dau să citească povestirea. Sau: am tradus la un moment dat o carte : Bug Jack Barron, de Norman Spinrad. Împreună cu Dan Pavelescu am tradus acest titlu prin “Capsaţi-l pe Jack Barron”. Personajul era o vedetă tv. El intra în direct cu diverşi inşi de pe teritoriul SUA care-i reclamau tot felul de nereguli şi situaţii grave. Omul spunea ce-l doare şi Jack Barron intra imediat în direct cu primarul New York-ului. În emisiune intra guvernatorul statului cutare, şeful poliţiei, îi aduna pe toţi acolo. "Vedeţi, dom’ne, ce probleme are omu’ ăsta ?" Deci el trebuia să fie « capsat » de către populaţie, montat ca să lupte cu autorităţile în sprijinul oamenilor simpli. Ăsta era Jack Barron.

- V-ar conveni să fiţi într-o asemenea postură ? Să intraţi cînd vreţi în legătură cu Preşedintele ?

- Păi am fost. Viaţa m-a aruncat exact înaceastă postură nişte ani de zile, în care mă încăieram cu politicieni la televizor. Sigur, ăla, în carte, era science fiction. Dar ideea a rămas. "Hopa, încep să devin un fel de Jack Barron!", mi-am zis, la un moment dat. Am tradus cartea prin ’94, cînd n-aveam nici  treabă cu televiziunea. Deci au fost momente, au fost momente în ultimii ani, la Adevărul, dar nu aş vrea să vorbesc despre acestea, au fost momente în care aveam impresia că sînt aruncat dintr-o telenovelă de cea mai proastă speţă într-un film de uscăciunea existenţială a Fragilor Sălbatici ai lui Ingmar Bergman şi, finalmente, în Oul de Şarpe, al aceluiaşi Bergman, uneori pe parcursul aceleiaşi zile. Şi lucrurile astea se întîmplau în viaţă, nu în film. Adică am trăit nişte filme în viaţa mea. Am trăit nişte filme la viaţa mea !

- Spuneţi că vedeţi filmul în întuneric. Există, fără îndoială, scene care v-au lăsat cu gura căscată.

- Nu pot să-mi dau seama dacă aveam gura deschisă în timpul scenei respective. Dar înţeleg despre ce scene vorbiţi. Eu am o colecţie, aşa cum unii colecţionează scoici, capace de bere sau tablouri, aşa colecţionez eu imagini din filme. Ele se află în capul meu, nu sînt puse pe nici un raft, nu sînt fişate în dosare, sînt în capul meu, în colecţia mea personală de imagini. Cred că sînt cîteva zeci. Culmea este că unele dintre ele nu sînt din filme mari, neapărat. Sigur, cea mai mare parte sînt din marile filme ale cinematecii mele. Dar sînt şi unele filme stupide, filme de serie B, filme proaste, care conţin, însă, mai întotdeauna, o perlă, aproape involuntară. De pildă filmul numit Gattaca, un SF,  cu Ethan Hawke şi Uma Thurman. Filmul e slăbuţ, e contradictoriu, scenariul e dezlînat... Dar are un moment în care cei doi, băiatul puternic, musculos, dotat fizic extraordinar, şi celălalt, care este tarat genetic, firav, are probleme cu ochii, cu muşchii, înoată împreună în mare. Pariul e cine înoată mai departe. Întotdeauna cel firav se duce ceva mai departe decît cel puternic. Ăsta-i spune « Nu înţeleg, cum e posibil aşa ceva ? » La care firavul răspunde : « Pentru că pe mine nu mă interesează să mă şi întorc. » Ei? E un răspuns şi o imagine extraordianară.

- Aveţi cîte-un intro în timpul emisiunii, pe momentele de publicitate. Care e tîlcul ?

- Da, scot capul pe-acolo. Tîlcul este că eu vreau să trăiesc acest film împreună cu telespectatorii. Chiar vreau să vedem împreună acel film. Le aduc aminte că sînt şi eu acolo, împreună cu ei, şi zic şi eu ceva despre ce se întîmplă pe ecran. Pot să fie de acord, pot să nu fie de acord cu ce spun eu, dar sînt acolo, împreună cu ei, nu numai la început, ci tot timpul, pînă la sfîrşit.

În Teleghid Cotidianul