- A
rămas dorul de ciorbă şi mămăligă, cheful de cleveteală, uitatul la capra
vecinului şi regretul că au plecat. Majoritatea ar fi ales o viaţă chiar mai
săracă, alături de rude, pe străzile familiare lor şi sînt puţini cei care s-au
aventurat doar de dragul de a schimba; bineînţeles că mă refer la emigraţia
tînără din Europa, la navetiştii plecaţi să strîngă bani ca să-şi dea copiii la
şcoală sacrificîndu-le, de cele mai multe ori, copilăria. Românii de afară sunt
piesa lipsa dintr-un puzzle din ce în ce mai pestriţ, dar fără ei imaginea
României ar fi clar incompletă, unii au rămas aceiaşi, fără să fi învăţat să
folosească un bancomat (deşi, mai în glumă, mai în serios, subiectul nu ne este
străin, cei mai mulţi „clonatori” de cărţi de credit din Marea Britanie sînt
români). Alţii au făcut rate, au contractate case, chiar dacă se vor întoarce
ştiu că sînt valori pe care au învăţat să le şi obţină, ceea ce în România
ramîne apanajul unei minorităţi.
- Este
uşor recognoscibil românul stabilit altundeva? Prin ce străluceşte el? Prin ce
păcătuieşte?
- Nu cred, deşi se spune că sîntem serioşi,
mai ales în comparaţie cu alte minorităţi, harnici şi gata să muncim chiar
şi în zilele de mare sărbătoare. Cu toate astea sînt enclave clare, şi în
Italia şi în Spania, din care localnicii s-au retras ca să-i lase pe ai noştri
cu băutele, petrecerile şi gălăgia „tradiţională”. ”Bunele obiceiuri” s-au şi
exportat odată cu sutele de mii de români care aveau o astfel de „tradiţie” dar
nu putem opera cu generalităţi. Şi departe, ca şi acasă, oamenii nu seamănă
unii cu alţii. Cei mai mulţi muncesc 10-12 ore/zi, au cîte 3 slujbe şi n-au
niciun chef de zaiafet, abia mai au putere să sune familia să le spună cînd,
cîţi şi cu ce trimit banii.
- Rememoraţi o
poveste impresionantă a unui român care a reuşit dincolo. Vi se pare că aceia care au reuşit
sînt impresionanţi? Sînt priviţi cu respect de noi, românii din ţară?
- Cei mai mulţi dintre
cei care pot spune că au reuşit, că au găsit ceea ce au visat, că îşi fac
meseria mai bine şi mult mai performant decît în România sînt specialiştii în
computere pe care i-am întîlnit în SUA. Acesta a fost şi scopul deplăsării
acolo unde m-am oprit din căutatul celor necăjiţi, chinuiţi de începuturi, ghinionişti.
Am întîlnit români foarte bogaţi, specialişti cu faimă la Microsoft sau
„jucători” de mare calibru în Silicon Valley, eminenţi la Stanford şi Berkeley
sau întreprinzători în Portland unde românii deţin monopolul afacerilor cu
aziluri de bătrîni. Greu de ales... la Seattle îmi era imposibil aproape să
stabilesc un interviu cu cineva din preajma lui Bill Gates, nu se legau
lucrurile şi cineva tot insista să-l cunoaştem pe un anume Cornel, îl invocau
drept constructor important, model de reuşită. M-am cam codit, nu ăsta era
subiectul, dar am mers să-l vedem. Un om special, a fugit din România ca să nu
ajungă chelnerul lui Ceauşescu, l-a salvat un frate plecat care l-a aşteptat la
Chicago. O evreică l-a învăţat să facă primele afaceri cu terenuri, apoi a
riscat, a împrumutat bani, la limită, şi i-a investit în imobiliare, de zece
ani avea şi o firmă de construcţii unde lucrau aproape o sută de români şi...
lume mică... era prieten cu boss-ul celui mai important brand din lume, Windows,
un tip pe nume Brian Valentine. Modest şi deschis cum doar un om cu adevărat
valoros este, l-a sunat, i-a spus de noi şi a doua zi aveam interviul. Obţinut
de Cornel!
- Aţi observat un
specific al emigrării româneşti? Statistic, mai mulţi bărbaţi decît femei? Mai
mulţi tineri decît vîrstnici? Mai mulţi muncitori decît intelectuali? Referindu-ne
la tipuri de personalităţi: care se adaptează mai uşor?
- Tineri, şi bărbaţi
şi femei, muncitori cu precădere. Se adaptează cei educaţi, cei mai puţin sentimentali
şi cei care sînt conştienţi că doar evaluînd pragmatic realitatea pot rezista.
Dacă ai plecat să faci bani, nu aştepta nimic altceva, cînd începi să te
compari cu restul, să-ţi doreşti mai mult decît poţi obţine, este semn că ţi-ai
pierdut orice şansă de adaptare. Cei tineri intră mai uşor în noul sistem şi în
cîţiva ani se mişcă firesc în societăţile de împrumut, cu accent încep să
vorbească cei care fac eforturi să înveţe prima lor limbă străină şi abia mai
ţin minte româna... Poveşti, situaţii, destine care greu pot fi încadrate în
clasificări, cred că aş greşi dacă aş încerca să mă opresc spunînd că
majoritatea sînt oameni chinuiţi, unii de doruri, alţii de imense frustrări.
- În viitoarea
emisiune - „Un european ca mine”- ce intenţionaţi să
prezentaţi? Sînt
românii europeni sau e jenant să li se pună
întrebarea?
- Este proiectul
unui jurnalist care a exersat timp de 30
de ani în inima Europei. Se numeste Liviu Tofan şi a condus redacţia de ştiri
de la Europa Liberă iar mutarea postului în Cehia l-a găsit director adjunct al
postului. Experienţa lui vestică îl face să aibă încredere în studiul de caz pe
care îl aduce acest program. Vom vedea două personaje, de vîrste apropiate şi
cu aceeaşi profesie. Unul o face în România şi celălalt undeva în Uniunea
Europeană. Alter ego-ul european poate fi o proiecţie a românului în viitor,
sau nu. Meseriile vor fi comune: un şofer de taxi, un mic funcţionar, poliţist,
profesor sau medic se va întîlni cu omologul de la distanţă. Va fi un
experiment să-i cercetăm, să aflăm cît de diferite le sînt vieţile, speranţele,
reuşitele, defectele. Şi ce cred unul despre celălalt.
- V-a bătut vreodată
gândul să emigraţi?
- Pînă de curînd nu,
ştiam una şi bună... că nimic nu te poate răcori şi încărca mai tare decît să-ţi vorbeşti
limba, însă în ultima vreme voluptăţile traiului într-o lume în care îţi pierzi
urma mi se par de luat în seamă. Semnele
alienării sociale se simt acut într-o ţară care, după 16 ani de democraţie,
pare să fi dobîndit sechele ale unei ”mineriade
tivită cu termopan şi deconspirată strîmb”, dar cu efect de
bumerang. Întotdeauna i-am considerat inabili şi victime de vocaţie pe cei care
spuneau că România este o ţară în care nu se mai poate face nimic. În ultima vreme
am început să mă întreb: am fost eu protejată sau lucrurile au luat-o razna? Nu
mă refer aici nici la răsturnările de valori pe care le suportă, reversibil,
orice societate, ci la situaţii concrete în care oameni plătiţi din banul
public să aplice legea „personalizează” abordarea pînă la sfidare. Cred că
spectacolul a devenit foarte trist şi este imposibil să ne jucăm rolurile de
spectatori cu detaşare, mai ales ca urmăresc de ceva vreme cum se zbate cineva
apropiat mie să salveze o rezervaţie naturală din judetul Neamţ. Toată lumea
l-a sfătuit să se oprească, dar, ecologist convins, omul a continuat să lupte
avînd de partea sa şi argumentele şi o reputaţie care nu putea fi pusă la
îndoială. După dezinformări patentate cu semnături „cumpărate”, articole
plătite în presă şi cu complicităţi politice, „ investitorul” specialist în
alcool probabil că va avea cîştig de cauză. Ceea ce au spus toţi şi eu m-am
păstrat în minoritatea naivă pare real: România nu mai este ţara tuturor
posibilităţilor ci doar a celor pentru care s-a dat comanda. Daca vreau să fie
pentru totdeauna şi ţara mea? Deocamdată răspunsul, asumat şi trist, este da.
în Gândul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu