Cu moderaţie: Marian Voicu

foto: TVR

“În România publicul încă aşteaptă sînge pe micul ecran.” 

“Dacă trăim cum trăim acum e şi din cauză că presa română e extrem de violentă.”

-  Te simţeai mai bine la Iaşi?

-  Poţi face reportaj în tihnă, oriunde. Nu neapărat la Iaşi. Acolo lucram pentru TVR Internaţional şi pentru TVR. Poţi face documentar oriunde, nu contează unde ai sediul, unde te duci să semnezi condica. Important e să fii pe teren.

-  E o şcoală foarte bună de reportaj la Iaşi.

-  Este, este, da. Probabil că cei mai mulţi au lucrat la “Opinia studenţească”, unul dintre cele mai bune ziare studenţeşti, care şi acum ia premii în disperare. Ultimul premiu a fost acordat de Clubul Român de Presă, Marele Premiu. Foarte mulţi au trecut pe-acolo: Tatulici, Alina Mungiu, Cristian Mungiu… Probabil că trecerea de la reportajul de presă scrisă la reportajul de televiziune a fost destul de uşoară. Cu toate că sînt limbaje diferite, contează experienţa. Mie mi se pare că sînt meserii diferite, presa scrisă, radioul şi televiziunea şi că nu le poţi face bine pe toate. Ai nevoie de talente diferite. Poţi să fii un excepţional om de televiziune şi să nu poţi să legi trei rînduri. Exemple sînt multe.

-  Talk-show-ul adăsta într-o zonă apropiată divertismentului, de mulţi ani. Tu ai o idee de împrospătare a genului?

-  Cele mai mişto talk-show-uri au fot cele ale CPUN-ului, în anii ’90. Se transmiteau în direct toate şedinţele… După aia a apărut Tucă, de care era nevoie. Într-adevăr, în timp, s-a maturizat genul, s-au maturizat şi telespectatorii. Înainte se uitau în gura personajelor ore în şir. Era nevoie să se umple golul ăsta interior, informaţional. Acum nu mai este atît de urmărită specia asta, pentru că uitîndu-te pe audienţe, rar mai depăşeşte un talk-show 4 puncte de rating. E normal, atîta timp cît eşti la concurenţă cu divertismentul şi cu miniserialele deja româneşti, parcă nevoia a mai scăzut. Nu ştiu cum se poate împrospăta genul. Pînă la urmă poţi construi un brand după ce stai cam doi ani pe sticlă.

-  N-ai avut un concept cu care ai pornit la drum?

-  Am încercat să nu copiez pe nimeni, să fiu eu îmsumi. Să văd dacă-mi iese aşa...

-  Şi acest “eu însumi”, Marian Voicu, cum este?

-  …Moderat. Nu vreau să-mi impun punctul de vedere. M-am uitat şi la alţii mai atent şi am observat că la noi sînt cam două specii de moderatori. Moderatorul justiţiar, moderatorul procuror, cum e Robert, la care lumea  vine ca la spovedanie sau ca la interogatoriu, lipseşte lampa din ochi. Pe Robert îl prinde foarte bine genul ăsta de talk-show. Atunci cînd vrei să vezi un om politic dezbrăcat ca o ceapă, pînă nu mai rămîne nimic, cînd vrei să vezi o anchetă penală sau civilă în direct, te uiţi la Robert. Mai este Moraru, care are un stil mai dezinvolt şi merge pe improvizaţie, merge pe spectacol. Invitaţii care îi plac sînt Laura Andreşan, Gigi Becali, se simte bine în zona asta…

-  Mizează pe show-ul produs de interlocutori, el nu mai are mare lucru de făcut.

-  Da. Tucă a dispărut acum, am auzit tot felul de zvonuri… La Tucă se vede cel mai bine cît contează notorietatea. Am văzut talk-show-uri întregi în care nu scotea o vorbă. Îl mai prindea uneori operatorul, era şi el acolo… Ei, după opt ani de zile se vede cît contează să ai emisiune în fiecare seară.

-  Şi să fii pionier în meserie.

-  Sigur. Şi să ai acces la toţi oamenii politici. Aşa că nu ştiu cu ce se poate veni nou. Nu poţi păcăli telespectatorul confecţionînd cine ştie ce imagine.

-  Între acest inchizitor care e Turcescu şi boss-ul Tucă, tu unde te plasezi? Te satisface un loc moderat, întreţinut cu moderaţie?

-  Sînt moderat în sensul că îmi doresc discuţii din care telespectatorii să rămînă cu ceva.

-  Seriozitate, ăsta e cuvîntul care te caracterizează.

-  E trist, dar adevărat.

-  De ce ar fi trist?

-  În România publicul încă aşteaptă sînge pe micul ecran. Şi e trist că se întîmplă asta. Dar ai de unde să alegi. De-aia cred că era loc şi pentru un talk-show fără focuri de artificii. Dacă Robert are un talk-show 1 la 1 iar Moraru nu se apropie de subiecte ale zonei publice, cum ar fi, de pildă, criza medicamentelor.. Era oarecum de datoria televiziunii publice să atace asemenea subiecte.

-  A fost idea ta acest show sau ai fost pregătit pentru asta?

-  Nu, emisiunea a intrat oarecum forţat, cu două-trei săptămîni înainte de grila de toamnă, cînd Televiziunea Română se despărţise de Horia Alexandrescu. S-a căutat şi s-a găsit titlul “Vorbe despre fapte”, mai în glumă, mai în serios. Am fost suprinşi apoi în noiembrie că sloganul lui Năstase era “Faptele sînt politica mea”. Ba mai tîrziu unii au acuzat că emsiunea ar fi fost pregătită ca să-i servească lui Năstase. Noi înregistraserăm încă din august titlul la OSIM, dar ce a urmat după aceea, tot vîrtejul ăsta politic şi toată încrîncenarea asta pe Televiziunea Română… Se gîndeşte că e televiziunea tuturor, pentru care plătim abonament, deci avem dreptul să dăm cu picioarele în ea.

-  Am văzut că imediat după alegeri ai devenit mai îndrăzneţ în a pune unele probleme.

-  Era evident că la TVR campania electorală a fost extrem de restrictivă. Noi am fost constrînşi de Comisia Parlamentară pentru media şi cultură, din care făceau parte toate partidele parlamentare, să facem campania electorală în limitele legii. Făcute de ei. De aceea dezbaterile au fost rigide, pentru că aşa au vrut parlamentarii să fie. În timp ce ceilalţi şi-au putut permite să le facă exact cum au vrut, avînd un mare avantaj. Arătau în schimb spre TVR, criticîndu-ne. Asta a fost, timp de o lună de zile a trebuit să jucăm după cum ne-au dictat parlamentarii.

-  Ai resimţit un disconfort din cauza asta?

-  Bineînţeles. Culmea era că tocmai ei veneau şi spuneau că facem dezbateri la secundă, fără confruntări unu la unu. Dar tocmai parlamentarii semnaseră aceste protocoale. Probabil că era bine să arăţi spre TVR ca fiind principalul vinovat. De-aia cînd s-a terminat această perioadă de constrîngere, impusă tocmai de ei, a fost o uşurare.

-  Şi după demisia preşedintelui TVR aţi scăpat de o constrîngere în plus sau nu se simte nicio schimbare?

-  Nu, preşedintele a fost un tip OK. Au fost destule emisiuni înainte de campania electorală în care puterea a fost criticată. Numai că nu dă bine ca presa să vorbească despre asta. Au fost emisiuni în care Năstase a fost criticat şi contrazis. Sau au fost emisiuni în care Monica Macovei a venit cu fostul ministru, Cristian Diaconescu şi cu Amariei. Monica Macovei nu a mai fost prezentă într-o astfel de formulă în altă parte, numai la TVR, în emisiunea mea. Nu mi s-a impus niciodată ce întrebări să pun. Cu toate astea se aruncă mereu cu noroi în TVR. Dacă Patapievici face o emisiune extraordinară uităm că ea a fost făcută la TVR. Sau documentarele şi anchetele care sînt făcute numai de TVR… Nici o altă televiziune nu face anchete, pentru că este un gen greu şi costisitor.

-  Am văzut că ai participat la Olimpiadele Comunicării. Ai o strategie în sensul ăsta?

-  Nu îmi propun să fiu într-un fel anume. Cred că lumea simte dacă personajul de televiziune este sincer sau este doar teatral. Să îmbraci în fiecare seară o haină care nu e a ta numai pentru că dă bine, asta nu poate păcăli mult timp. E primul sau al doilea talk-show ca audienţă, concurăm cu Robert. Contează subiectul şi invitatul. Au fost zile cînd am avut toţi acelaşi subiect, dar alţi invitaţi. Atunci se vede că invitatul face audienţa, nu moderatorul.

-  Ai fost în Siberia..

-  Îţi recomand şi ţie. E o cură de sănătate, cel mai curat aer de pe planetă.

-  Aşa s-ar împrospăta şi aerul din media românească?

-  În primul rînd e o experienţă formidabilă să treci graniţa spre est. Am mers 4 ani prin comunităţile româneşti din Ucraina şi Basarabia, după aceea am fost şi-n Macedonia, în locurile unde sînt aromâni şi istroromâni, în Croaţia. Despre aceştia se ştie foarte puţin.

-  Care sînt dificultăţile explorării unui teritoriu aproape virgin, ca acesta?

-  Dacă deschizi o carte de istorie nu găseşti nimic despre românii de peste Bug. Nu găseşti nimic nici în arhive. Şi în momentul în care ajungi acolo şi încep oamenii să-ţi povestească, îţi dai seama că reportajul tău poate folosi istoricilor. Am aflat, de exemplu, de la cei din Herţa, cum s-a trasat graniţa în momentul în care înaintau ruşii. Ruşii vroiau să ajungă la Putna. Era un fapt atît de mărunt… Un ostaş român care n-a vrut să se retragă odată cu ceilalţi a rămas ca să-şi folosească şi ultima grenadă antitanc, pentru că ruşii înaintau cu tancurile. Din spate venea un avion care arunca în permanentţă baloţi de paie. Baloţii ăştia de paie însemnau graniţa, cît de departe se merge. Datorită acestui soldat român tancul s-a oprit şi ultimul balot de paie n-a mai ajuns la Putna, a rămas prin zona Herţa.

-  Un balot de paie a făcut istorie. Demersul tău arată că şi jurnaliştii fac istorie.

-  Absolut. De aceea, mai mult decît toată vorbăria asta de la talk-show-uri, e bine să ai şi un pic de perspectivă istorică. Trebuie să înţelegi dacă ce vorbeştit tu acum în studio mai are vreo importanţă şi relevanţă peste timp. De obicei n-are. Ne consumăm permanent pe o zonă importantă dar perisabilă. De multe ori sînt frivolităţi, ne mîncăm ficaţii şi ne batem pe audienţă, dar toate astea peste şase luni nu mai sînt nici măcar istorie. Nu mai rămîne nimic. Din punctul ăsta de vedere e o meserie în care îţi pierzi timpul dacă nu faci ceva care să rămînă şi altora.

-  Siberia e o zonă greu accesibilă. În acelaşi sens, care ar fi zona de încercare pentru un jurnalist?

-  Pentru mine ancheta e cel mai greu gen. Cei care fac anchetă şi investigaţie sînt cei în faţa cărora trebuie să ne scoatem pălăria. Nu întîmplător Watergate-ul a rămas piatra de hotar în jurnalism şi abia acum, după 33 de ani, sursa celor doi  ziarişti a fost dezvăluită, s-a autodezvăluit. În televiziune se face mai greu anchetă, pentru că trebuie să-l fugăreşti pe om cu camera. Am auzit atîtea relatări în Ucraina şi Basarabia încît m-am legat afectiv de oamenii aceia. Pe ei toată vorbăria de la talk-show-uri îi jigneşte, pentru că ţara nu discută şi despre ei. Sînt comunităţi care tînjesc după România, care se simt părăsite de statul român. Am tot înregistrat atîtea mărturii despre Siberia, pînă cînd am hotărît că trebuie să facem un proiect de felul ăsta.

-  După asta s-a întîmplat ceva cu oamenii care aşteptau să se vorbească despre ei? S-a uitat statul român mai bine la ei?

-  Nu, statul e o păpuşă moartă din punctul ăsta de vedere, legată de mîini şi de picioare, care îşi închipuie că nu e bine să ne ocupăm de aşa ceva, ca să nu ne supărăm vecinii. Moldova fiind un stat vecin. Atunci cînd vezi că statul înseamnă nişte funcţionari care aşteaptă să-şi ia diurna şi nu vor să se implice sufleteşte, înţelegi că faci reportajul pentru cei de acolo, nu ca să-i ajuţi cu adevărat. Dar ei se simt bine cînd văd că sînt recuperaţi măcar în felul ăsta, spiritual. Lumea e atît de largă, ajungi într-o zonă ca Siberia, plină de legende şi prejudecăţi… Un pol al frigului, al deportărilor. Acolo “calci pe moaşte”, cum spun localnicii. E un tărîm miraculos, cu un popor proaspăt, cu o memorie plină de sînge. Şi dai acolo de români pierduţi, la a doua generaţie, sau basarabeni care vin să vîndă papuci şi roşii din Chişinău, străbătînd o lume întreagă.

-  Acum nu mai faci reportaj. Te-ai oprit de tot sau doar te odihneşti puţin?

-  Din păcate nu mai fac reportaj. Am mai fost în vacanţe, am fost încă o dată în Albania ca să filmez aromâni.  Aromânii din Moscopol, iarăşi un subiect extraordinar, oraşul de aur al aromânilor din Balcani, care acum 200 şi ceva de ani avea mai mulţi locuitori decît Atena. Apoi a fost distrus de turci. Sînt aromâni care au ajuns în România, la Viena, în Budapesta, au construit şi s-au implicat în istoria ţărilor respective. Dintre aromâni noi îl vedem acum numai pe Becali la televizor, pentru noi el e exponentul de frunte, şi-l numim machidon…

-  Că veni vorba,am înţeles că te uiţi cu plăcere, alături de fetiţa ta, la Stupid dog.

-  Asta a fost acum doi ani. Acum fetiţa mea se uită la filme de dragoste, la “Numai iubirea”. I se dezvoltă instinctul ăsta feminin, simte cu două minute înainte că două personaje se vor săruta… Stupid dog e istorie…

-  Care ţi se pare cel mai stupid lucru în viaţa românească pe care ţi-ai dori să-l oglindeşti sau să-l înfierezi?

- N-aş vrea să înfierez. Nu-mi place genul ăsta de jurnalişti care se bat cu cărămida în piept şi se consideră salvatorii naţiunii. Totul trece prin ei, ei vor rezolva problemele României. Deja presa a devenit un pic paranoică. Presa se laudă pe sine, se judecă pe sine, se condamnă pe sine. Nu mai există nimic altceva decît presa. Nimeni nu mai e nevinovat în faţa presei româneşti.

-  Au făcut implozie.

-  Cred că puţin bun simţ n-ar strica. Pentru că presa reuşeşte, pînă la urmă, să-i şi învrăjbească pe români. Dacă trăim cum trăim acum e şi din cauză că presa română e extrem de violentă. Au introdus suspiciunea permanentă printre români. Nu mai există valori morale certe în momentul de faţă.

-  Sînt cîinoşi jurnaliştii.

-  Da, tare cîinoşi. Ştim noi, nimeni nu e nevinovat! E o atmosferă de intoleranţă care se transmite şi publicului.

-  Sau intoleranţa asta e oglinda publicului?

-  Nu, nu cred că publicul este violent. Nu cred că n-a mai rămas nimic bun în poporul nostru. Nu cred că nu mai avem calităţi, că nu mai avem de ce să ne bucurăm de viaţă. Dacă ziaristul e nemulţumit şi e frustrat continuu, ar trebui să o ţină pentru el.