Hoinăreli prin cratiţa românească

Emisiunea în care cuvintele au carne, miez şi sevă din belşug ţine acum o oră întreagă. Plăcerea unui asemenea subiect e foarte veche, dar în România Radu Anton Roman are întîietatea. Un hedonist contagios, realizînd o emisiune de-ţi pocnesc fălcile. Tot în ideea păstrării tradiţiei, cîinele care i se gudură pe lîngă casă se numeşte Iliescu. Noutate: muşcă numai dacă-i mîngîiat.

-       Realizaţi una dintre cele mai vechi emisiuni la Pro Tv. Ca şi vinul, e mai valoroasă pe măsură ce se învecheşte?

-       Facem 6 ani pe 12 mai. După ştiri, este, într-adevăr, emisiunea cea mai longevivă. E bine că e aşa, pentru că, în general, bătrînii sunt lăsaţi în pace. Dincolo de glumă, longevitatea emisiunii se datorează miezului, conţinutului ei. Nu mie, nu celor care o fac, ci subiectului formidabil. Şi pentru mine a fost o plăcere să-l descopăr şi să-l iau la dereticat, la ciopîrţit, la citit, la analizat, la înţeles. Trăim în continuare exaltarea descoperitorului.

-       Cum s-a petrecut întîlnirea asta? Cînd aţi înţeles că v-aţi pricepe să dezghiocaţi un asemenea subiect?

-       Gîndul meu era să fac travel, filme de călătorie. M-am născut şi am fost format în cultura Cousteau. “Lumea tăcerii” este filmul care m-a hrănit, a fost pentru mine ca şi lichidul amniotic, am supt de la ţîţa (iertaţi-mă) lui Cousteau. Am supt un fel de a gîndi şi de a trăi. Probabil că mai e un ştrengar în mine, un adolescent întîrziat, nearticulat încă, dar îmi place să trăiesc aşa, între Tom Sawyer şi Cousteau. Am descoperit România cam  în 25 de ani de călătorie neîntreruptă. Umblam şi mîncam, şi pe unde mergeam mîncam ciudat şi chiar căutam feluri senzaţionale. Era şocant să mănînci turtă de icre negre într-un sat din România. Sunt ardelean, făgărăşan, tîrgoveţ, deci destul de cuminte. Cînd am ajuns să mănînc ciorbă de maţe cu usturoi în vîrful muntelui sau ciorbă de maţe de morun în inima Deltei, am început să-mi pun întrebări. În momentul ăsta gastronomia devine abisală, e un univers în care te rătăceşti uşor. Am ajuns la bucate făcînd, la început, un fel de comentariu amuzant a la Păstorel Teodoreanu, Octavian Stoica şi alţii ca ei. Mi s-a părut atunci interesant să scriu despre bucătăria senzaţională a românilor.

-       Suntem senzaţionali doar în bucătărie? Altfel nu strălucim prin nimic?

-       Avem o bucătărie cu adevărat surprinzătoare, şocantă. Altfel, ăsta e un subiect foarte larg. Adică nu pot să spun cum sunt românii într-un interviu de gazetă. Cîţiva ştiu cum sînt. Dar atît. Întorcîndu-mă însă la povestea cu bucatele, s-a nimerit că editorul, Ion Băncioiu, dascăl de filozofie şi avînd şi funcţia de naş al familiei mele, o funcţie serioasă şi periculoasă, a zis: “Nu, nu aşa se face o carte!” El era un om aşezat, un om de bibliotecă, şi a vrut să facem o carte solidă, serioasă. După rezistenţe, după tot felul de nelinişti puturoase, că mi-era nu-ştiu-cum să m-apuc acuma, la 40-50 de ani ai mei, să-mi storc creierii, pînă la urmă m-am hotărît. Şi doi ani de zile am tot umblat prin cratiţa românească. De data asta meticulos, ca şoarecele de bibliotecă. De atunci, cartea dospeşte şi creşte. Au apărut două ediţii, în ultima spuneam, prosteşte, că s-a terminat, gata, bucătăria românească este un subiect încheiat pentru mine şi pentru noi toţi. Aş! La o lună după apariţia cărţii am început să fiu contrazis sistematic. Cartea asta e fără sfîrşit, iar dacă eu o voi termina, le va fi dat altora să o continue.

“Emisiunea e o bucurie şi o scaldă în limba romană”

-       Există emisiuni gastronomice şi pe alte posturi. Cu toate astea, “Bucătăria lui Radu” e cea mai căutată. Asta pentru că e mai savuros cuvîntul decît gustul bucatelor?

-       Din punctul meu de vedere, m-am urcat pe calul potrivit. Pentru că transport cu mine foarte multă carte românească, memorie românească, voluptate românească, chiar identitate. E cartea unui autor colectiv uriaş, care numără 22 milioane de autori, plus cei trecuţi. Mulţumesc tuturor acestor coautori care mi-au dat prilejul să-i citez. Pentru mine, emisiunea este o mare bucurie şi o scaldă în limba romană. La fel, fiecare casă îşi are rînduiala ei, expresia ei. Te duci într-o casă ţărănească, trebuie să stai la masă, să nu te ridici, să faci cruce peste pîine ca să-ţi tihnească, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, stăpînul şi gospodina casei cer o anume solemnitate şi sobrietate la masă, înghiontelile, rîsetele şi ciupelile pe sub masă nu sunt premise. La oraş e mai uşurel, mai o sfadă la masă, mai un citit de ziar… Prezentările sunt mai sumare. Ospăţul românesc este înlocuit cu petrecerea.

     

      -   Este genul de subiect din care o să înfulecăm şi   peste un secol.

-       Dacă vrei să jucăm împreună peste secole, cu plăcere. Emisiunea va dura, cu siguranţă, încă mult timp de aici înainte. Pot să spun că Dumnezeu i-a dat un gînd bun Pro TV-ului. Pentru că, pe lîngă emisunile puternice, comerciale, extrem de ofensive de divertisment, programe care te ţin cu sufletul la gură, cu sufletul distracţiei la gură, cu sufletul superficialităţii la gură, s-a gîndit şi a păstrat 6 ani o emisiune de cultură. Emisiunea asta o tai acuma, o reiei peste 20 de ani, o scoţi din pungă, de la naftalină, o pui pe post, ea e document valabil. Noi facem emisiuni care nu mor, nu facem emisuni de gazetărie de televiziune. Asta e marea noastră bucurie.

Conserve de viaţă

-       De curînd emisiunea “s-a lărgit de i-a plesnit fusta pe la cusături”. Care este miza acestei prelungiri pînă la o oră?

-       Tot cultura românească veche. Ne-a interesat să vedem dacă a mai rămas ceva viu la ţară, dar şi la oraş. De la Gusti încoace, cîntăreţul de folclor a devenit interpret. El nu mai cîntă la nuntă sau de dor pe vîrful Muncelului. Acum parcă sînt mai curios ce se întîmplă la capătul firului. Mai cîntă cineva din frunză pe coastă? Toţi avem bunici la ţară, toţi avem, undeva, într-un punct al generaţiei noastre, o opincuţă crăpată. Care se păstrează foarte bine. Mă trezesc jucînd la cîte o muzică, eu, ditamai namila, care m-am născut la oraş, am crescut la oraş, mă trezesc ţopăind, bucuros să mă iau la braţetă cu hora şi cu breaza, cu furnica. Sunt locuri care funcţionează ca şi conserve de viaţă românească.

-       Unele călătorii au valori iniţiatice. Mîncărurile la fel?

-       Şi prin bucătăria românească e tot o călătorie. Am tăiat ţara în lung şi în lat, în tinereţe. N-a fost oraş în care să nu călcăm, cu prietenii mei. N-a fost vale în care să nu fi intrat, n-a fost loc în care să nu fi ajuns noi, din curiozitate. Emisiunea de la PRO TV cuprinde şi dorinţa mea de a călători. Sunt unul dintre fericiţii care face ceea ce-i place. Sigur, cu trudă. E grozav să poţi spune, la 60 de ani, fac ceea ce-mi place! Mai bine nici că puteam să nimeresc. 

în Teleghid Cotidianul