Scrii? Nu, ning.

vineri, 16 iunie 2017

Adrian Sarbu, un dictator apus

   
 
  Cine a lucrat in Pro stie. Adrian Sarbu  apare rar, dar exista peste tot. Planeaza in chip providential, si toti angajatii sunt marcati de aceasta anatema. Cele mai multe dintre vedetele care au parasit postul pentru altul mai relaxat, totusi, ii poarta o recunostinta deosebita. Acolo, la Pro, au invatat meserie. Si televiziunea nu e o mesrie usoara.
In ciuda povestilor pe care le-au auzit majoritatea ziaristilor, cum ca Sarbu te tine in priza continua, avand libertatea de a te chema la ordine si la 2 noaptea, ca striga si le vorbeste urat chiar si femeilor din staff (si multe sunt femei…), totusi, marele merit al lui  Sarbu este de a fi format oamenii care au avut succes atunci.
Unul dintre acestia, plecat de ceva  vreme din trust, declara candva: “Nu se cuvenea sa vorbesti despre el in companie – doar despre brand, produs, marfa audiovizuala, layout. Cu toate astea, compania nu era despre nimic altceva decat despre Sarbu, intr-un fel insidios si in acelasi timp perfect natural. De la “te uiti si cistigi” la “gindeste liber”, sloganele astea au fost ale lui.
Gheorghe il vede ireprosabil, zgarcit, omniprezent, cu un suflu enorm. “E ca un bou. Are o putere de munca absolut uluitoare, o capacitate fizica iesita din comun. Si atunci cand esti cel mai puternic fizic, clar ii domini pe ceilalti. Dupa sedinte la sfarsitul carora toti picam franti, noaptea mai avea energie pentru o idee noua, putand sa sune catre dimineata, sa-i urmezi ideea.”
Altcineva se declara ingrozit in fiecare clipa: “La inceput, ca ar putea intra peste noi in redactie si descoperi o virgula aiurea, un cadru “murdar”, o stire insuficient exploatata. Apoi ca ar putea suna, sambata noaptea la ora 2, pentru inca o sedinta despre un proiect care avea deja 100 de pagini scrise in noaptea precedenta. Nici nu mai stiu daca intilnirile astea se intimplau asa de des, insa am ramas cu sentimentul ca se puteau intimpla oricind. Si ca niciodata nu ai facut destul pentru ca miine, marfa ta sa fie, cum ii placea sa zica intr-o vreme, “outstanding”. Un om mai slab de inger ar fi urat, dupa o vreme, perfectiunea pe care ne-o cerea.”
Dorinta asta pentru perfectiune functiona atat de bine, incat cei care au parasit Pro Tv ul la un moment dat pur si simplu nu mai exista. Nu se mai vorbeste despre ei, nu exista in istoria Pro. Aceasta obsesie pentru a trai doar in prezent poate fi incriminata, dar ea aduce si optimismul necesar pentru a neglija datoriile in care se scalda trustul. A gandi liber de orice, ramane, fara indoiala, o amprenta unica. Acum, cei care s-au format la Scoala Pro, adica Scoala Sarbu, gandesc cam asa: “Suntem in continuare membri ai sectei pe care as numi-o “supravietuitorii lui Sarbu”, oameni nu foarte diferiti de cei eliberati din Gulag, care se intilnesc sa-si aduca aminte de teroarea traita atunci. Dar Sarbu le-a construit carierele, la fel cum armata te invata sa-ti faci patul si sa-ti calci pantalonii.”
Adrian Sarbu este cam singurul dintre dinozaurii media care nu-si trage nici inceputurile, nici capitalul, de dinainte de 1989.  Faptul ca a facut Facultatea de Teatru si Film, dorindu-si sa fie regizor, i-a adus o mare nostalgie. Cica si-ar fi dorit, intr-un tarziu, sa se retraga la Buftea, sa se ocupe exclusiv de businessul de cinematografie. Sa iasa dimineata, satisfacut si in halat, pe pajistea de la Buftea si-n jurul lui sa se filmeze. Aceasta multumire apusa ar putea, evident, sa apara, pentru ca Sarbu si-a creat premisele necesare. Nu neaparat sistematic, pentru ca nu pare a fi un bun manager. Este, insa, un foarte iscusit developper (cum il descrie Andrei Gheorghe), un tip vizionar, un workoholic. Stie sa-si motiveze echipa, chiar daca recompensele sunt, de cele mai multe ori, scrasnite. Tactica e una proprie femeilor fatale: se pricepe sa-ti ia ochii de la bun inceput cu proiecte fantastice, stralucitoare, vizand cucerirea lumii, promisiuni cum ca in scurt timp vei ajunge milionar in dolari…  Iar apoi, pentru efortul tau sustinut, nu foloseste decat cateva cuvinte, in pleazna: “Hmm, n-a fost rau… Bine ca n-ai facut un cacat…” Sigur, o asemenea atitudine te poate remonta de doua, trei ori, te poate stimula pe moment sa vrei sa demonstrezi mai mult. Asta si atata timp cat banii iti acopera efortul si lipsa de apreciere directa. Dar pana cand? Faptul ca multe dintre vedetele MediaPro, construite chiar de Sarbu, dupa o strategie originala la noi, au plecat bucurandu-se de aprecierea mai tihnita a altora, vorbeste de la sine. Gheorghe: “Presiunea pusa de Sarbu pe angajati e uriasa. Si desesori nedreapta. Nu vorbim despre ingeri. Vorbim despre un tip dur, razbunator, focusat. Tragedia este ca in MediaPro tot ceea ce este misto, interesant, inovativ, e facut de Sarbu… O intreprindere construita pe ego. De aceea, principala intrebare a unui angajat al lui Sarbu este daca mai exista, cumva, viata dupa MediaPro…” Si practica a demonstrat ca mai exista.
Fara indoiala, subalternii lui Sarbu sunt oameni rezistenti. Iar daca luam in considerare faptul ca board-ul sau este compus, aproape in totalitate, din femei, incepem sa privim cu alti ochi virtutile sexului slab. Subalternele lui Sarbu sunt, intr-adevar, rezistente, supuse, foarte active si masculinizate, cel putin in limbaj. Faptul ca isi permit sa injure, fluturandu-si in fata propriilor subalterni un imaginar sex tare, insa, nu le face cu nimic mai bune profesioniste decat altele. Dar asta nu dezvaluie dacat ca ele insele sunt supuse unui astfel de tratament. Pentru ca da, Sarbu, este stiut, injura femei! Isi umileste in felul acesta angajatele. Potrivit unor analize simple, de cuplu, aceste femei se simt, de fapt dominate (cu inteligenta…), si tocmai de aceea il si admira pe satrap.
Gasim un atribut comun al tuturor acestor manifestari? Ego, megalomanie, dominatie? Il cunosteam candva prea bine. “Aici avem de a face cu un paradox: Desi MediaPro este, in continuare, cea mai capitalista, cea mai market oriented intreprindere din Romania, totusi este cea mai comunista, in esenta sa. MediaPro este ultimul bastion comunist!” conchide Andrei Gheorghe.
Asa se construieste un imperiu. Cu sacrificii, cu umilinte, cu nervi, dar cu multe, multe artificii. Generatia Pro a fost o realitate. O realitate condusa cu doua manute care imparteau cu generozitate o presupusa prosperitate nascuta dintr-o presupusa libertate de a gandi. Astazi generatia Pro s-a dizolvat si cu niciun chip nu ne-am putea imagina o generatie Kanal D ori Realitatea. Poate doar o generatie Otv-ista…  Dar vedetele care s-au format in Pro poarta amprenta lui Sarbu oriunde. Tot ce apare astazi la televizor poate fi impartit in cei trecuti prin Media Pro si cei netrecuti… Mogulul Sarbu i-a facut oameni priceputi sa adulmece show-ul si banul. El insusi un “chitros” (cum il vede Gheorghe) in privinta banilor, a avut flerul construirii unei afaceri indraznete, construita pe curaj. Sarbu a adus prima televiziune panotata pe troleibuze. Este primul manager care a investit direct in staff, construindu-si cu bani buni vedetele. Si-a dorit marile scene ale lumii si s-a ambitionat sa aduca in studiourile din Buftea nume mari ale cinematografiei, ca Gavras sau Nicole Kidman. A avut o nevasta careia i-a organizat cele mai mari show-uri de moda de la noi si pe care a plasat-o, intr-un final, macar prin mana destinului de dupa divort, in buricul lumii, la Paris…
Toti angajatii lui stiu ca MediaPro e 100% Sarbu. Un procent bun pentru orice afacere. Atata timp cat fiecare rotita din angrenaj accepta sa se invarta discret, dupa Sarbu.

vineri, 7 aprilie 2017

Căile sufletului, trasate în forme limpezi de Maria Cioată



O expoziţie impresionantă, concentrată în Black Cube-ul de la Galateca, a putut fi vizitată din ianuarie până în martie: "Căile sufletului", autor Maria Cioata. Fără îndoială, cu mâinile sufletului a lucrat artista, îmbinând fericit rafinamentul porţelanului cu acuitatea metalului. Obiectele - suspendate ori înălțate pe postamente, întruchipau conceptul popular, străvechi, al iei. Ia arsă, croită în porțelan, ia dantelată, levitând princiar, ia ca semn al aristocraţiei spiritului vechi, românesc; ia frumoasă, strălucind alb în câteva secvenţe grăitoare pentru delicateţea ceramicii. Ia vibrând, traversată rotund de fire subţiri de metal, ia orbitând aşadar pe trasee ştiute ori neştiute: sacrul care capătă corp ori corpul aruncat, dizolvat în sacralitate.
Albul în forme blânde, potrivite zborului, desfăcute simetric după modelul tăieturii în cruce a iei, a îmblânzit privirile vizitatorilor în negura cubului. De altfel ideea de zbor, de înălţare, de suflet căutându-şi calea (găsind-o întotdeauna în tradiţia populară) face parte din preocupările neobosite ale Mariei Cioată, deja materializate în câteva expoziţii grăitoare. Căutările succesive rafinează această artă a focului, conectat la alte materii esenţiale: de această dată, metalul. Înfăşurarea în metal este un gest securizant: astfel obiectul este împământat, arhetipul este protejat. Arta Mariei Cioată are această forţă, născută din fragilitatea porțelanului: de a revitaliza concepte arhaice, îmbogăţindu-le substanţial, sublim.

Gia  Maria Iova