Un Abel contemporan: Vasile Andru

Scriitor, gânditor şi călător, Vasile Andru este preocupat de taina şi de buna aşezare a lumii. Călătoriile sale sapienţiale i-au prilejuit întâlniri cu mari înţelepţi: Dalai Lama, guru indieni, preoţi tibetani ori călugări de pe muntele Athos, sunt personaje charismatice a căror învăţătură poate fi cunoscută, iată, şi în România. E o lucrare pe care Vasile Andru şi-a asumat-o în cărţile sale  (Întâlniri cu maeştri şi vizionari, India văzută şi nevăzută). Mai mult, şi-a propus să destăinuie din practicile isihaste, de tradiţie ortodoxă, chiar în ultima sa carte, Meşteşugul liniştirii.

-         După atâtea drumuri în locurile marii înţelepciuni a lumii aţi conturat o adevărată filosofie a călătoriei. Care este tâlcul unei călătorii?

-         Călătoria este meditaţie în mişcare. Iar meditaţia este o experienţă a eternităţii. Călătoria rezumă condiţia umană cea tainică şi ascunsă: omul, pe pământ, este “oaspete şi călător”. Iar cea mai specială călătorie, care este pelerinajul, este o anticipare a raiului. “Frumuseţea  va salva lumea”, zice un mare scriitor. Frumuseţea văzută, a peisajului, a lumii, este “raiul simţurilor”, este poarta. Umplerea minţii cu emoţii pozitive va salva omul.

-         Poate călătoria să transforme un om?

-         Poate. Dar de regulă porneşti în călătorie dacă eşti gata transformat. În ce fel transformat? Transformat din fiinţă nefericită, cum sunt majoritatea oamenilor, în fiinţă care-şi înţelege nefericirea, deci o vindecă.

-         Ce au adus hotărâtor călătoriile în care v-au purtat paşii?

-         Eu aş fi fost călător chiar şi dacă n-aş fi avut şansa să zbor departe. Eu sunt genul Abel, genul călătorului, mergând pe arhetipul pastoral. Dacă nu primeam darul să plec în Hymalaia sau Polinezia, aş fi făcut călătorii în Munţii Putnei, sau călătorii “autour de ma chambre”. Prima mea călătorie extraordinară am făcut-o în craterul unui Vulcan stins, în Oltenia. Eram copil mic, dar n-am uitat-o. E prima amintire a vieţii.

-         Până să călătoriţi programat, sapienţial, au fost mai întâi drumurile de plăcere. Ce au în comun hoinăreala, peregrinarea, călătoria iniţiatică?

-         În toate suntem mânaţi de un înger al călătorului, mânaţi dinlăuntru. Un avangardist zicea că el se simţea mânat de un “daimon”. Dar există, totdeauna, îngerul călătorului. Evident, există o tipologie. Când am venit din India, Tudor Octavian mi-a spus: “Oamenii pleacă în SUA pentru turism şi afaceri; în Franţa pentru cultură şi afaceri; în Turcia pentru afaceri şi afaceri. Un drum spre India este o poartă spre destin!” Da, călătorind acolo am simţit aceasta, un fapt de destin. Aşadar, diferenţa dintre hoinăreală şi călătorie sapienţială este de la simţuri la spirit.

-         Aţi fost pe insula Rhodos. Care a fost, până la urmă, această experienţă?

-         Drumul la Rhodos este o Odisee! Fără să mi-o fi propus în mod expres, călătoria în Dodecanez, în Marea Egee, poate fi în analogie cu Odiseea. Când eşti pe insule greceşti îţi aduci aminte de Ulise. Odiseea mea a început la Bosfor, când am luat premiul internaţional Balkanika 2000, pentru romanul Păsările cerului şi această şansă m-a înscris într-un “circuit balcanic”: un proiect de “întărire a scenei culturale în Europa de Est”, care-mi dă posibilitatea să călătoresc. Am fost în Bosnia-Herţegovina, în Macedonia, în Bulgaria, Turcia, Grecia. Iar cu sprijinul Mitropoliei Dodecanezului am ajuns să văd Patmos, insula Apocalipsei şi Kalymnos, Leros. La Rodhos a fost o sesiune culturală. Am cunoscut o insulă şi o lume, am cunoscut şi o compatrioată, Paula Nestoridis, devenită un fel de legendă vie pe insulă.

-         Este acea româncă generoasă care a donat o sumă imensă insulei Rhodos?

-         Da, Paula Nestoridis este originară din Basarabia; s-a măritat la Bucureşti, cu Ioannis Nestoridis, iar în anii şaizeci au migrat în Grecia. “Am luat supuşenie greacă”, mi-a zis. Încet şi cu har, soţii Nestoridis au strâns o avere frumoasă pe Rhodos. Soţul ei a murit în 1978. Rămasă singură, ea a ştiut să sporească averea. E un fenomen! Şi iată, a strâns avere ca s-o facă ofrandă, s-o doneze. A donat o clădire impresionantă, preţuind zece milioane de dolari, care a devenit “Muzeul de artă modernă greacă”. Este o clădire cu patru nivele, fostă hotel. Două nivele sunt rezervate picturii şi sculpturii, valori mari! Doamna Paula Nestoridis, prin donaţia sa, a făscut pentru imaginea României mai mult decât dacă ar fi donat în România averea sa, de peste zece milioane de dolari. Ea este cunoscută pe insulă drept “românca cea generoasă”. De altfel, acest gest, biblic vorbind, este sfinţitor. Se spune în tradiţia mântuirii că ofranda este sfinţitoare şi aduce un progres spiritual mai mare decât ani lungi de asceză. La sfârşitul întâlnirii cu dânsa mi-a spus: “Am avut o viaţă frumos furtunoasă”:

-         Aţi poposit pe Patmos. Ce aminteşte aici despre Apocalipsa, viziunea lui Ioan?

-         Am ajuns pe insula Apocalipsei cu vaporul, cu corabia. Simţi o vrajă şi o cutremurare pe insula aceasta, şi când intri în Peştera Revelaţiei, acolo unde apostolul Ioan a primit destăinuirile cereşti. L-am întrebat pe un preot care mă însoţea în Peştera Viziunilor dacă el simte voltajul mental special al acestui loc; şi dacă această insulă a stimulat viziunile apostolului Ioan. Mi-a răspuns: “Este o insulă apostolică. Are o putere aparte.”

-         Ce este asemănător în învăţăturile înţelepţilor pe care i-aţi întâlnit pe Athos, în Hymalaia, în Tibet?

-         Toţi au în comun harul, sau charisma. Capacitatea de liniştire: liniştea vindecătoare. Când mă aflam lângă Swamiji Vishnudevananda, îi simţeam energia benefică. Lângă Dalai Lama am simţit acea bunătate care te poleieşte. Lângă părintele Dionisie de pe Athos am resimţit acelaşi lucru.

-         Cum este văzută România de pe aceste înălţimi?

-         M-a interesat, într-adevăr, cum se vede România de acolo. Iată, în Polinezia, Europa nu se vede deloc, sau se vede foarte mică, aproape inexistentă. La fel  şi România. Pentru cei de la Antipozi noi nu existăm. Şi atunci am înţeles că mă aflam acolo  nu doar ca să mă îndulcesc cu înţelepciunea lor ci şi ca să le mărturisesc că noi existăm, că Europa există, că România există. Şi apoi am revenit aici, în ţară, ca să mărturisesc că Polinezia există, că Noua Zeelandă există, este concretă, este populată de 79 de grupuri entice care vorbesc, toate aceeaşi limbă; şi între aceştia sunt polinezienii, rasă enigmatică şi vie. Pelerinajul este şi o punte între spaţii îndepărtate, o unificare. În Dharamsala, Dalai Lama m-a întrebat “Ce mai face România?”. A întrebat cu un sentiment de înrudire, ca pe un consătean regăsit. “Ce mai face România?” este o întrebare de regăsire, dar e bine să ne-o punem şi noi înşine, sapienţial şi trezitor.

În revista Flacăra