Pe drumul dinspre Turda spre Aiud se ridică,
printre dealuri, Mănăstirea Dumbrava. Turla străluceşte în soare, ca un gând
luminos de pace. Drumul până acolo e zilnic bătut de numeroşi români, doritori
a-şi uita zgura unei vieţi obosite şi a-şi găsi aici înţelesuri noi, lăudate. După
voioasa oglindire în soare, aproape că s-ar ghici că lăcaşul binecuvântat
găzduieşte suflete curate, de copii. Într-adevăr, locul e unic: Mănăstirea
Dumbrava este singura din România care îngrijeşte de copii, dar şi de bătrâni, în
două case special organizate. Părintele
Arhimandrit Vasile, cel care veghează la bunul mers al obştii, s-a dedicat
ocrotirii acestor suflete încă din 1996, când a avut ideea construirii
mănăstirii. Când copiii îi sar bucuroşi în braţe, părintele zâmbeşte fericit.
Dealurile molcome, pe care câte o turmă de oi le
brăzdează de la răsărit şi până-n asfinţit, sunt coborâte din tablourile lui
Horia Bernea. Un peisaj de respirat fir cu fir. Dincoace, în acareturile mănăstirii,
se respiră, se munceşte, se trăieşte în ritmurile riguroase ale ortodoxiei. Cadenţă
ţinută strict de instrumentele vechi, cele ştiute: toaca, un lemn prelung pe
care maicile ştiu s-o bată frumos, trezitor. Apoi clopotul cel mare, pentru
care trebuie să te cocoţi sus, în clopotniţă, ca să-l învingi din amorţeală.
Sunet vibrant, clopotul curăţă aerul
şi-i dă făgaşuri noi: drept către inimă. După regulă: înaintea şi în timpul
slujbei. Ar mai fi clopotul cel mic, agăţat lângă sala cea mare de mese,
aproape de ghivecele cu flori. E cel mai simplu de atins, cu ţinta cea mai
simplă: el cheamă la masă.
Alte ritmuri aici, afară de cele esenţiale, ale
slujbelor, mai sunt: ritmul muncilor de peste zi, lucrul în grădină, la flori
sau la legume, ritmul de mare folos după trebuinţa animalelor, ritmul senin al pregătirii mesei,
al strângerii de provizii, cel al meşteritului pe lîngă casă, ritmul susţinut
al construcţiilor… Peste toate, întregitor, ritmul cosmic, care aici este
celebrat în fiecare moment ca suflare de duh.
Pentru maica Marta, ca şi pentru toate maicile
trăitoare aici, la mănăstirea Dumbrava, ziua începe cam de la ora 5. Întâi primenirea,
apoi rugăciunea de dimineaţă. Mai apoi,
fuga la văcuţele care aşteaptă să fie mulse, adăpate, hrănite. Maica Marta
aleargă repede de la văcuţe la calul suferind din ajun: locul în care e
ţintuită potcoava e acum o carne vie, dar maica Marta ştie că, cu voia
Domnului, căluţul se va face bine. Vin la rând găinile, adăpostite de cu seară
de ploaie în coteţ. Maica Marta e tânără, frumoasă (cu siguranţă, n-ar îngădui
asemenea aprecieri, pentru că nu suntem altcumva decât „cum ne-a lăsat Domnul”).
În sfârşit, ochiul nostru de mirean nu poate să nu observe frumuseţea delicată,
coborâtă din icoane, a maicii econome Minodora sau a maicii Marta, agerimea dar
şi sensibilitatea maicii Mina, vocea deosebită a maicii Magdalena sau a sorei
Elisabeta… Dar aici, în obştea lui Dumnezeu, personalităţile se topesc în
ascultare. Aceasta e regula.
Prin grădina plină de culoare şi prospeţime oricând se găseşte o mână
pricepută care să cureţe, să plivească, să lege, să ude florile. Strălucirea
grădinii (mereu scăldată în plin soare) este completată de cântecul unui
papagal peruş, scos uneori la aer printre ghivecele cu muşcate. Maicile se
amuză atunci când îl aud potrivindu-şi trilul după dangătul clopotului sau după
soneria unui ceas deşteptător. De fapt, maicile se amuză destul de des, au o
veselie limpede, născută din curăţia sufletului şi din bucuria fiecărei clipe
înţeleasă ca dar al lui Dumnezeu. Şi cum altfel ar fi când au aici, aproape de
mănăstire, o casă plină de copii dornici de joacă, al căror zâmbet (dar şi
succese şcolare) le arată că rugăciunile lor sunt auzite, împlinite? Şi-ar mai
fi aici şi alte motive de bucurie: bătrânele care stau senine la soare,
mulţumite de un apus liniştit, porumbeii adunaţi într-o casă rotundă, numai a
lor, căprioarele iubite de copii şi viceversa, tinerii păuni care-şi înfoaie
cozile oferind un spectacol chiar în faţa casei de bătrâni, dar şi picturile
care împodobesc Stăreţia, vitraliile din interiorul mănăstirii, ba chiar
băncuţele pe care te poţi odihni în voie (ţinând cont că aici, ca pretutindeni,
toată voia este a Domnului…)
Măicuţele au, fiecare, poveşti de viaţă interesante, pe care nu le vom
pomeni aici. Dar au şi îndatoriri semnificative pe care şi le împlinesc cu
conştiiciozitate: maica Teodora şi sora Silvia se ocupă de bătrâne, maica
Dumitra e asistenta copiilor, Maica Macrina lucrează grădina de legume, maica
Marta are în grijă animalele şi cimitirul din spatele casei de bătrâni, maica
Mina organizează activităţile iar maica economă Minodora coordonează întreaga
administraţie. Unele au venit de foarte tinere aici (maica Marta şi maica
economă Minodora) şi îşi petrec tinereţea în ascultarea glasului Domnului. Maica
Antuza este cea mai bătrână şi delicată, maica Irina este talentată şi
sensibilă, maica Dumitra ştie să glumească cu copiii… Acum trăiesc, în
mănăstire, 24 de măicuţe, deşi gândul Arhimandritului Vasile a fost de la bun
început ca acestea să ajungă la 33, numărul anilor mântuitorului. În cele 3
slujbe principale de peste zi maicile participă deplin. Extrem de emoţionante, cîntările
ridicate de glasuri de femei aduc o stare aparte, de tulburătoare delicateţe. Uneori
se aude aici şi glasul profund al
părintelui Constantin, un slujitor devotat al mănăstirii. Alteori slujeşte
părintele Arhimandrit Vasile. Întregitor, glasul părintelui acoperă rugăciunile
maicilor într-o închinare vibrantă, răscolitoare. Întotdeauna îi pomeneşte pe
cei care au ajutat la ridicarea mănăstirii
şi întotdeauna se roagă pentru binele tuturor celor care fac parte din
obştea pe care o are în grijă. Odată-şi ridică părintele braţele-n sus,
chemând: „Doamne! Binecuvântează-ne şi ne miluieşte!” şi deodată parcă cerurile
se deschid. Şi plâng. Pentru că ruga părintelui Vasile are putere mare,
atingând uşor tăria Cerului, dar şi inimile credincioşilor aşezaţi cu smerenie
în genunchi, cu ochii plecaţi, revărsaţi în lacrimi. Ruga părintelui a fost
ascultată şi mănăstirea a crescut văzând cu ochii, adunând acum, pe lângă
chilii şi biserică, Stăreţia frumos pictată, şi o casă de copii şi una de
bătrâni. Eforturile părintelui Arhimandrit Vasile nu se opresc aici. Tocmai a
fost ridicată o nouă clădire, destinată mamelor cu copii. Dna Amalia Crâşmaru,
directoarea Casei de copii, ne mărturiseşte: „Casa cea nouă are 10 dormitoare
pentru mamă şi copil aflaţi în dificultate, sală de studiu, de pregătire a
temelor, cabinet medical, bucătărie, dormitoare separate pentru copiii mai mari
şi o sală de clasă pentru copii cu nevoi speciale, toate la nivelul
standardelor europene. Avem şi alte proiecte: părintele ar dori un parc peste
drum. Cu
alei, cu bănci, cu loc de joacă, cu hinte, mai ales că vor fi şi copii micuţi
în casa nouă. Şi apoi se mai face o biserică. Şi chilii. De la
casa de bătrâni mai sus. O biserică mult mai mare decât cea de acum. Că nu prea
încape lumea, cîtă vine. »
Aici, în Casa de Copii Sf. Veronica, sunt acum 32
de copii, de la 1 an la 18 ani. După leat, unii merg la şcoală şi grădiniţă în
sat, la Dumbrava, alţii în Unirea iar cei mai mari la Turda. Copiii sunt foarte
ageri, au o maturitate născută din nevoia de a se descurca singuri, dar şi
zburdălnicii greu de temperat de cele cîteva îngrijitoare. Marea pasiune a
băieţeilor este, aici, fotbalul, dar nici fetiţele nu se dau în lături de la o
partidă pe stadionul de dimensiuni reale amenajat chiar pentru ei către şosea.
Stadionul este marca preocupărilor celor mai apropiaţi prieteni ai
mănăstirii : fotbaliştii fostului lot naţional de fotbal, condus de Anghel
Iordănescu. Copiii sunt fericiţi : ei dau mâna deseori cu Ionuţ Lupescu
sau Dorinel Munteanu. Nu numai ei colecţionează semnături pe tricouri, ci şi
măicuţele mai cer, jenate, câte un autograf pentru un frate sau nepoţel dornic.
De când joacă şi antrenează la Cluj, Dorinel Munteanu se reculege mai des aici,
la mănăstire. « Pentru mine acest loc înseamnă foarte mult. Părintele
Arhimandrit Vasile mi-a fost mereu aproape şi îi port un respect deosebit. E un
lucru rar tot ceea ce a făcut aici, şi mă rog să reuşească în tot ceea ce şi-a
propus. », mărturiseşte Dorinel.
La căminul cultural din satul Dumbrava e, astăzi,
sărbătoare. E lăsata secului dar şi ziua de naştere a părintelui Arhimandrit
Vasile. Incredibil câţi artişti se pot ascunde într-un sat mic. În sala lungă,
pe băncuţe s-au aliniat mai mulţi bătrâni în haine de sărbătoare şi un mănunchi
de tineri, chicotind. Tinerii sunt, de fapt, copiii satului, care visează mai
degrabă la plăcintele şi gogoşile făcute de cu seară de câteva femei vrednice,
alese de comitetul asociaţiei Dor de Sat. Asociaţia indică nostalgia după
vremuri apuse. Colonelul (în rezervă) Aurel Nicoară explică, între două glume, care
le e dezideratul. Nostalgie mare aici, satul e vechi (prima atestare vine din
anul 1219) şi dorinţele mari. În 800 de ani nu ştim ce evenimente notabile s-au
petrecut, dar cu siguranţă istorie face, acum, părintele Arhimandrit Vasile. Atât
de mult îl iubesc sătenii, încât, atunci când părintele a trebuit să renunţe la
oficierea slujbei aici, la biserica din sat, din cauza noilor îndatoriri de la
mănăstire, ei nici n-au vrut să audă de un înlocuitor. Aşa că acum părintele se
împarte între cele două biserici, spre bucuria enoriaşilor.
Pe scena organizată de asociaţia Dor de Sat
evoluează tineri rapsozi populari. Cântece şi dansuri, toate se înşiră în
aşteptarea părintelui Vasile, pentru care copiii de la mănăstire au pregătit o
surpriză. Până atunci, Roman Gheorghe, dumbrăvean trecut prin diverse
ansambluri de dans, face o demonstraţie de haidău fecioresc, dusă «pe ponturi».
Copiii părintelui îl aşteaptă îmbrăcaţi frumos, în costum popular, iar cei mici
par adevărate bijuterii cu danteluţe şi broderii. În sfârşit, apare părintele, emoţionat la
vederea copiilor care nu se sfiesc să-i sară în braţe. De altfel, cât timp ţine
spectacolul, Carmen, « febleţea părintelui », îi şade pe genunchi,
bucuroasă. La 5 ani, Carmen nu-şi mai aminteşte cum a ajuns demult aici, în
Dumbrava. Părinţii erau slugi la un cioban, trăiau la stână. « Tatăl ei a plecat în Spania, unde a murit ars.
Ea nici nu ştie. Mama a sunat atunci şi i-a promis un telefon mobil, acum i-am dat
noi unul. Ne mai bipăm, că se pricepe. De atunci nici n-a mai sunat-o mama, dar
fetiţa nici nu-ntreabă. Pentru ea Leana
e mamă. », povesteşte dna Amalia,
directoarea Casei de Copii. Altă poveste, mai emoţionantă : cel
mai mic copil este o fetiţă de 1 an şi 3 luni, a cărei mămică are 15 ani. Sunt
din Oradea . «Au trăit în aşa condiţii, că le invadaseră şobolanii. Până şi
biberonul copilului a fost mâncat de şobolani. Mama, Simona, a rămas fără mamă la 11 ani, tatăl s-a
recăsătorit, ea a ajuns la o mătuşă, a făcut copilul şi a ţinut-o nu ştiu pe
unde. Cînd au venit asistenţii erau, vai, slabe amîndouă, fetiţa (Larisa) avea
pneumonie. Nici n-am crezut că supravieţuieşte. Acum şi-a revenit şi e veselă…
După ce termină, o mută în casa cea nouă !», spune tot dna Amalia. Aici
copiilor li se pregăteşte un nou destin. Dorinţa părintelui este să aibă grijă
de ei până când vor ajunge să facă şi facultate. Şi semne bune sunt încă de
pe-acum.
în revista Flacăra
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu