Scrii? Nu, ning.

vineri, 3 septembrie 2010

Mănăstirea Dumbrava, un loc al binefacerii



Pe drumul dinspre Turda spre Aiud se ridică, printre dealuri, Mănăstirea Dumbrava. Turla străluceşte în soare, ca un gând luminos de pace. Drumul până acolo e zilnic bătut de numeroşi români, doritori a-şi uita zgura unei vieţi obosite şi a-şi găsi aici înţelesuri noi, lăudate. După voioasa oglindire în soare, aproape că s-ar ghici că lăcaşul binecuvântat găzduieşte suflete curate, de copii. Într-adevăr, locul e unic: Mănăstirea Dumbrava este singura din România care îngrijeşte de copii, dar şi de bătrâni, în două case special organizate. Părintele Arhimandrit Vasile, cel care veghează la bunul mers al obştii, s-a dedicat ocrotirii acestor suflete încă din 1996, când a avut ideea construirii mănăstirii. Când copiii îi sar bucuroşi în braţe, părintele zâmbeşte fericit.


Dealurile molcome, pe care câte o turmă de oi le brăzdează de la răsărit şi până-n asfinţit, sunt coborâte din tablourile lui Horia Bernea. Un peisaj de respirat fir cu fir. Dincoace, în acareturile mănăstirii, se respiră, se munceşte, se trăieşte în ritmurile riguroase ale ortodoxiei. Cadenţă ţinută strict de instrumentele vechi, cele ştiute: toaca, un lemn prelung pe care maicile ştiu s-o bată frumos, trezitor. Apoi clopotul cel mare, pentru care trebuie să te cocoţi sus, în clopotniţă, ca să-l învingi din amorţeală. Sunet vibrant, clopotul curăţă  aerul şi-i dă făgaşuri noi: drept către inimă. După regulă: înaintea şi în timpul slujbei. Ar mai fi clopotul cel mic, agăţat lângă sala cea mare de mese, aproape de ghivecele cu flori. E cel mai simplu de atins, cu ţinta cea mai simplă: el cheamă la masă.
Alte ritmuri aici, afară de cele esenţiale, ale slujbelor, mai sunt: ritmul muncilor de peste zi, lucrul în grădină, la flori sau la legume, ritmul de mare folos după trebuinţa  animalelor, ritmul senin al pregătirii mesei, al strângerii de provizii, cel al meşteritului pe lîngă casă, ritmul susţinut al construcţiilor… Peste toate, întregitor, ritmul cosmic, care aici este celebrat în fiecare moment ca suflare de duh.

Mănăstirea  este tânără, abia născută cam de 10 ani. Părintele arhimandrit Vasile Crişan a fost mai întâi slujitor al bisericii din satul Dumbrava. Visul său, acela de a ctitori o mănăstire, a fost atât de puternic şi gândul atât de roditor, încât într-o noapte chiar Maica Domnului i s-a arătat, dezvăluindu-i locul bun de ridicat lăcaş. „Acolo unde vei pune în pământ piciorul…” A doua zi, ieşind din sat pe drumeagul care duce spre şosea, maşina n-a mai vrut să meargă, aşa că părintele a fost nevoit să coboare. Aici, la aproape 1 km de şoseaua ce leagă Turda de Aiud, va fi ridicată mănăstirea. Loc binecuvântat. Pentru că nu întâmplător pe acest pământ fusese martirizat un apărător al creştinismului (numit Ion) în timpul ocupaţiei austro-ungare. Şi tot neîntâmplător părintele a descoperit, în molozul aruncat de muncitorii ce lucrau la biserica din satul Dumbrava, o icoană foarte veche a Maicii Domnului, care fusese ascunsă în tencuială din cauza furiei calvine. Acum icoana stă la loc de cinste în mănăstire şi unii credincioşi au încredere că este chiar făcătoare de minuni. Şi potrivirile nu se opresc aici. Pictura bisericii a fost realizată în frescă de soţii Crişan, fără nici o legătură de rudenie cu părintele Vasile Crişan… După munci de lămurire, după trudă investită atât în ridicarea bisericii, cât şi a caselor de copii şi de bătrâni, în fine, mănăstirea a fost sfinţită  la 26 octombrie 2002 de către Î. P. S. Andrei al Alba Iuliei şi P.S. Visarion Răşinăreanul, împreună cu un important sobor de preoţi. Mănăstirea avea sub oblăduirea ei, atunci, ca şi acum, o casă de copii şi una de bătrâni, înfăptuire a strădaniei Arhimandritului Vasile, pe atunci Preotul Vasile Crişan. În casa de copii „Sf. Veronica” există un paraclis, o capelă destinată exclusiv copiilor, locaş unic în România. Imaginea copiilor aplecaţi aici în rugăciune şi repetând întreaga slujbă fără greş este încărcată de emoţie.

Pentru maica Marta, ca şi pentru toate maicile trăitoare aici, la mănăstirea Dumbrava, ziua începe cam de la ora 5. Întâi primenirea, apoi rugăciunea  de dimineaţă. Mai apoi, fuga la văcuţele care aşteaptă să fie mulse, adăpate, hrănite. Maica Marta aleargă repede de la văcuţe la calul suferind din ajun: locul în care e ţintuită potcoava e acum o carne vie, dar maica Marta ştie că, cu voia Domnului, căluţul se va face bine. Vin la rând găinile, adăpostite de cu seară de ploaie în coteţ. Maica Marta e tânără, frumoasă (cu siguranţă, n-ar îngădui asemenea aprecieri, pentru că nu suntem altcumva decât „cum ne-a lăsat Domnul”). În sfârşit, ochiul nostru de mirean nu poate să nu observe frumuseţea delicată, coborâtă din icoane, a maicii econome Minodora sau a maicii Marta, agerimea dar şi sensibilitatea maicii Mina, vocea deosebită a maicii Magdalena sau a sorei Elisabeta… Dar aici, în obştea lui Dumnezeu, personalităţile se topesc în ascultare. Aceasta e regula.
Prin grădina plină de culoare şi prospeţime oricând se găseşte o mână pricepută care să cureţe, să plivească, să lege, să ude florile. Strălucirea grădinii (mereu scăldată în plin soare) este completată de cântecul unui papagal peruş, scos uneori la aer printre ghivecele cu muşcate. Maicile se amuză atunci când îl aud potrivindu-şi trilul după dangătul clopotului sau după soneria unui ceas deşteptător. De fapt, maicile se amuză destul de des, au o veselie limpede, născută din curăţia sufletului şi din bucuria fiecărei clipe înţeleasă ca dar al lui Dumnezeu. Şi cum altfel ar fi când au aici, aproape de mănăstire, o casă plină de copii dornici de joacă, al căror zâmbet (dar şi succese şcolare) le arată că rugăciunile lor sunt auzite, împlinite? Şi-ar mai fi aici şi alte motive de bucurie: bătrânele care stau senine la soare, mulţumite de un apus liniştit, porumbeii adunaţi într-o casă rotundă, numai a lor, căprioarele iubite de copii şi viceversa, tinerii păuni care-şi înfoaie cozile oferind un spectacol chiar în faţa casei de bătrâni, dar şi picturile care împodobesc Stăreţia, vitraliile din interiorul mănăstirii, ba chiar băncuţele pe care te poţi odihni în voie (ţinând cont că aici, ca pretutindeni, toată voia este a Domnului…)
Măicuţele au, fiecare, poveşti de viaţă interesante, pe care nu le vom pomeni aici. Dar au şi îndatoriri semnificative pe care şi le împlinesc cu conştiiciozitate: maica Teodora şi sora Silvia se ocupă de bătrâne, maica Dumitra e asistenta copiilor, Maica Macrina lucrează grădina de legume, maica Marta are în grijă animalele şi cimitirul din spatele casei de bătrâni, maica Mina organizează activităţile iar maica economă Minodora coordonează întreaga administraţie. Unele au venit de foarte tinere aici (maica Marta şi maica economă Minodora) şi îşi petrec tinereţea în ascultarea glasului Domnului. Maica Antuza este cea mai bătrână şi delicată, maica Irina este talentată şi sensibilă, maica Dumitra ştie să glumească cu copiii… Acum trăiesc, în mănăstire, 24 de măicuţe, deşi gândul Arhimandritului Vasile a fost de la bun început ca acestea să ajungă la 33, numărul anilor mântuitorului. În cele 3 slujbe principale de peste zi maicile participă deplin. Extrem de emoţionante, cîntările ridicate de glasuri de femei aduc o stare aparte, de tulburătoare delicateţe. Uneori se  aude aici şi glasul profund al părintelui Constantin, un slujitor devotat al mănăstirii. Alteori slujeşte părintele Arhimandrit Vasile. Întregitor, glasul părintelui acoperă rugăciunile maicilor într-o închinare vibrantă, răscolitoare. Întotdeauna îi pomeneşte pe cei care au ajutat la ridicarea mănăstirii  şi întotdeauna se roagă pentru binele tuturor celor care fac parte din obştea pe care o are în grijă. Odată-şi ridică părintele braţele-n sus, chemând: „Doamne! Binecuvântează-ne şi ne miluieşte!” şi deodată parcă cerurile se deschid. Şi plâng. Pentru că ruga părintelui Vasile are putere mare, atingând uşor tăria Cerului, dar şi inimile credincioşilor aşezaţi cu smerenie în genunchi, cu ochii plecaţi, revărsaţi în lacrimi. Ruga părintelui a fost ascultată şi mănăstirea a crescut văzând cu ochii, adunând acum, pe lângă chilii şi biserică, Stăreţia frumos pictată, şi o casă de copii şi una de bătrâni. Eforturile părintelui Arhimandrit Vasile nu se opresc aici. Tocmai a fost ridicată o nouă clădire, destinată mamelor cu copii. Dna Amalia Crâşmaru, directoarea Casei de copii, ne mărturiseşte: „Casa cea nouă are 10 dormitoare pentru mamă şi copil aflaţi în dificultate, sală de studiu, de pregătire a temelor, cabinet medical, bucătărie, dormitoare separate pentru copiii mai mari şi o sală de clasă pentru copii cu nevoi speciale, toate la nivelul standardelor europene. Avem şi alte proiecte: părintele ar dori un parc peste drum. Cu alei, cu bănci, cu loc de joacă, cu hinte, mai ales că vor fi şi copii micuţi în casa nouă. Şi apoi se mai face o biserică. Şi chilii. De la casa de bătrâni mai sus. O biserică mult mai mare decât cea de acum. Că nu prea încape lumea, cîtă vine. »
Aici, în Casa de Copii Sf. Veronica, sunt acum 32 de copii, de la 1 an la 18 ani. După leat, unii merg la şcoală şi grădiniţă în sat, la Dumbrava, alţii în Unirea iar cei mai mari la Turda. Copiii sunt foarte ageri, au o maturitate născută din nevoia de a se descurca singuri, dar şi zburdălnicii greu de temperat de cele cîteva îngrijitoare. Marea pasiune a băieţeilor este, aici, fotbalul, dar nici fetiţele nu se dau în lături de la o partidă pe stadionul de dimensiuni reale amenajat chiar pentru ei către şosea. Stadionul este marca preocupărilor celor mai apropiaţi prieteni ai mănăstirii : fotbaliştii fostului lot naţional de fotbal, condus de Anghel Iordănescu. Copiii sunt fericiţi : ei dau mâna deseori cu Ionuţ Lupescu sau Dorinel Munteanu. Nu numai ei colecţionează semnături pe tricouri, ci şi măicuţele mai cer, jenate, câte un autograf pentru un frate sau nepoţel dornic. De când joacă şi antrenează la Cluj, Dorinel Munteanu se reculege mai des aici, la mănăstire. « Pentru mine acest loc înseamnă foarte mult. Părintele Arhimandrit Vasile mi-a fost mereu aproape şi îi port un respect deosebit. E un lucru rar tot ceea ce a făcut aici, şi mă rog să reuşească în tot ceea ce şi-a propus. », mărturiseşte Dorinel.

La căminul cultural din satul Dumbrava e, astăzi, sărbătoare. E lăsata secului dar şi ziua de naştere a părintelui Arhimandrit Vasile. Incredibil câţi artişti se pot ascunde într-un sat mic. În sala lungă, pe băncuţe s-au aliniat mai mulţi bătrâni în haine de sărbătoare şi un mănunchi de tineri, chicotind. Tinerii sunt, de fapt, copiii satului, care visează mai degrabă la plăcintele şi gogoşile făcute de cu seară de câteva femei vrednice, alese de comitetul asociaţiei Dor de Sat. Asociaţia indică nostalgia după vremuri apuse. Colonelul (în rezervă) Aurel Nicoară explică, între două glume, care le e dezideratul. Nostalgie mare aici, satul e vechi (prima atestare vine din anul 1219) şi dorinţele mari. În 800 de ani nu ştim ce evenimente notabile s-au petrecut, dar cu siguranţă istorie face, acum, părintele Arhimandrit Vasile. Atât de mult îl iubesc sătenii, încât, atunci când părintele a trebuit să renunţe la oficierea slujbei aici, la biserica din sat, din cauza noilor îndatoriri de la mănăstire, ei nici n-au vrut să audă de un înlocuitor. Aşa că acum părintele se împarte între cele două biserici, spre bucuria enoriaşilor.
Pe scena organizată de asociaţia Dor de Sat evoluează tineri rapsozi populari. Cântece şi dansuri, toate se înşiră în aşteptarea părintelui Vasile, pentru care copiii de la mănăstire au pregătit o surpriză. Până atunci, Roman Gheorghe, dumbrăvean trecut prin diverse ansambluri de dans, face o demonstraţie de haidău fecioresc, dusă «pe ponturi». Copiii părintelui îl aşteaptă îmbrăcaţi frumos, în costum popular, iar cei mici par adevărate bijuterii cu danteluţe şi broderii.  În sfârşit, apare părintele, emoţionat la vederea copiilor care nu se sfiesc să-i sară în braţe. De altfel, cât timp ţine spectacolul, Carmen, « febleţea părintelui », îi şade pe genunchi, bucuroasă. La 5 ani, Carmen nu-şi mai aminteşte cum a ajuns demult aici, în Dumbrava. Părinţii erau slugi la un cioban, trăiau la stână. « Tatăl ei a plecat în Spania, unde a murit ars. Ea nici nu ştie. Mama a sunat atunci şi i-a promis un telefon mobil, acum i-am dat noi unul. Ne mai bipăm, că se pricepe. De atunci nici n-a mai sunat-o mama, dar fetiţa nici  nu-ntreabă. Pentru ea Leana e  mamă. », povesteşte dna Amalia, directoarea Casei de Copii. Altă poveste, mai emoţionantă : cel mai mic copil este o fetiţă de 1 an şi 3 luni, a cărei mămică are 15 ani. Sunt din Oradea . «Au trăit în aşa condiţii, că le invadaseră şobolanii. Până şi biberonul copilului a fost mâncat de şobolani. Mama, Simona,  a rămas fără mamă la 11 ani, tatăl s-a recăsătorit, ea a ajuns la o mătuşă, a făcut copilul şi a ţinut-o nu ştiu pe unde. Cînd au venit asistenţii erau, vai, slabe amîndouă, fetiţa (Larisa) avea pneumonie. Nici n-am crezut că supravieţuieşte. Acum şi-a revenit şi e veselă… După ce termină, o mută în casa cea nouă !», spune tot dna Amalia. Aici copiilor li se pregăteşte un nou destin. Dorinţa părintelui este să aibă grijă de ei până când vor ajunge să facă şi facultate. Şi semne bune sunt încă de pe-acum.

În fiecare vineri, la slujba de Sfântul Maslu vin aici cel puţin 7 preoţi de prin împrejurimi sau la invitaţia specială a părintelui. Slujba are mare putere vindecătoare, de aceea mănăstirea e neîncăpătoare cu puhoiul de lume în suferinţă. Pentru că fiecare are, aici, o greutate pe inimă. Şi mulţi au simţit o binefacere după ce au venit la Dumbrava. Dar mai mult decât credincioşii adunaţi din toată ţara, binecuvântările sunt cel mai des căutate de bătrânele care locuiesc tot aici, în curtea mănăstirii. Casa de bătrâni « Sfânta Maria » a luat fiinţă în 2000, iar acum trăiesc aici 20 de suflete din toată ţara. Ca şi în cazul copiilor, finanţarea celor trebuincioase traiului vine, în cea mai mare parte, de la donaţiile oamenilor de bună credinţă care doresc să rămână anonimi. Iar banii sunt folosiţi aici cu mare pricepere, pentru că, iată, astfel s-au schimbat multe vieţi. Bătrânele care stau aici au fost găsite, unele, în mare mizerie şi chin, altele au venit din proprie iniţiativă, pentru că familiile nu mai aveau nevoie de ele. Cu lacrimi în ochi, o bunicuţă povesteşte : « Am o pensie mică, şi când am vinit aici n-aveam bani decât pentru înmormântare. N-am ştiut că aici, unde am vinit, avem cimitir chiar în spatele casei. Of, aşa-s eu, dacă povestesc ceva îmi vine să plâng, nu mă pot reţine! După necazul pe care l-am avut eu în viaţă, aicea e o minune de bine! Ce nu are părintele aici… Porumbei (odată un porumbel a intrat în altar şi a stat acolo toată slujba iar la final, părintele l-a miruit), iepuri, căprioare, găini, raţe, gâşte, şi curci are, di tăte! Şi păuni are, da’ io cred că-s tineri păunii ăştia, că prea cântă frumos. Are di tăte părintele, că se gospodăreşte foarte bine!” Greutatea vârstei e îndulcită aici, pe cât posibil, de priceperea măicuţelor. Maica Teodora şi sora Silvia nu mai prididesc cu îngrijirea bunicilor. Sora Silvia, energică, găseşte putere să le ajute la îmbrăcat de trei ori pe zi, pentru cele trei slujbe spre care le duce, sprijinindu-le pe fiecare. Nemaivorbind de spălat, schimbat, curăţat, pentru că trupul bătrân are mare nevoie de grijă şi înţelegere. Dar sora Silvia nu se dă bătută, pentru că şi-a dorit să se dedice cu totul unei vieţi întru credinţă. Ca şi toate celelalte măicuţe de aici, nimic nu le fericeşte mai mult decât mulţumirea din ochii copiilor sau ai bătrânelor. Iar principiul de viaţă pe care ni-l mărturiseşte părintele Constantin, principiu preluat de la Înalt Presfinţitul Andrei, este acesta: „A trăi în anonimat, împletind credinţa cu fapta.” Tocmai de aceea, nici părinţii, nici maicile, nu şi-au dorit să povestească prea mult. „Faptele noastre vorbesc, noi doar îl slujim pe Domnul”, accentuează părintele Arhimandrit. De aceea, cele puse acum pe hârtie sunt doar un gest de pioasă preţuire. Un fapt mic pentru o lucrare mare.

în revista Flacăra 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu