Mihai Codreanu: "Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face."

Oglindind toate evenimentele triste din ultimul timp, departamentele de ştiri au fost cele mai solicitate. Sunt performanţe ale televiziunii în direct care fac mîndria jurnaliştilor. Au fost şi zile în care Mihai Codreanu alerga acasă numai cît să facă un duş. Din păcate s-a dovedit că şi pentru noi, românii, cîtă performanţă, atîta dramă.

“Nu am idei mesianice despre job-ul pe care îl fac”

- Marea ambiţie a televiziunii este să redea spectacolul realităţii. Cît din specatcolul ăsta ne este dat să vedem cu adevărat?

-  Nu ştiu dacă e chiar un spectacol. Dar asta e treaba noastră. În momentul în care se întîmplă ceva suntem atenţi la evenimentul respectiv şi îl acoperim cît de bine putem. N-am idei din astea, mesianice, despre job-ul pe care-l fac. Nu s-ar termina lumea fără noi. Dar sunt convins că mai există unii oameni, unii spun că sunt din ce în ce mai puţini, pe care îi interesează ce se întîmplă ori cu ei, ori cu ţara lor, ori cu lumea întreagă. Noi facem chestia asta atîta timp cît vor exista oameni dispuşi să se uite la noi. Şi adevărul pe care îl putem surprinde ţine de performanţa animalului ăsta, numit televiziune.

- Zilele astea s-a pus problema nevoii de discreţie, dar şi a dorinţei de acoperire mediatică. Sunt chestiuni antagonice?

- Fără să fiu cinic, eu cred că discreţia e treaba serviciilor secrete, vorbind despre colegii noştri răpiţi în Irak. Treaba nostră este, pe cît posibil, să aflăm ce se întîmplă. Am o problemă aici, şi e prima dată cînd mi-o pun. E prima dată cînd avem de a face cu chestiuni de genul ăsta. Pînă acum era o treabă impersonală. Jurnaliştii răpiţi din Italia sau din Franţa ne puneau pe gînduri, dar nu ne afectau ca acum. Sunt oameni pe care îi ştim, cu care n-am dat coate la filmări, care să prindă un cadru mai bun. Acum suntem profund implicaţi emoţional şi e destul de greu să-ţi păstrezi cumpătul în condiţiile astea. Nu ştiu cît de bine am reuşit. Nu cred în varianta  conform căreia nu trebuie să vorbim prea mult despre ce se întîmplă, pentru că astfel ar creşte valoarea ostaticilor.

- Discreţia se referă, probabil la faptul că nu toate discuţiile trebuie purtate în direct. Se mai discută şi în culise. Se hotărăşte ce e bine sau nu să se dea pe post.

- În mare, intuitiv, cam ştim ce putem spune şi ce nu. Bunul simţ este ghidul cel mai important. Aici este important să afli părerea cuiva care chiar se pricepe. Am vorbit cu negociatori, cu specialişti. Am vorbit şi cu experţi militari, care nici n-au apărut pe post. Unora dintre intervievaţi a trebuit să le alterăm vocile. La nivelul ăsta s-a lucrat. Eu cred că ei ar avea mult mai multe de spus.

- Senzaţia de fals s-a mai atenuat. Ai fost unul dintre comentatorii care nu a avut suspiciuni de felul ăsta.

- Am auzit şi eu ideea asta. Continuu să cred în buna credinţă a acelor oameni. Şi senzaţia mea este, azi, 1 aprilie, că răpitorii n-au prea multă experienţă. Aş vrea să cred că e un lucru în favoarea colegilor noştri. Sau poate doar asta putem noi vedea, din vîrful aisbergului.

- Aşadar vedem foarte puţin. Televiziunea se dovedeşte a fi neputincioasă.

- Suntem bombardaţi de tot felul de zvonuri, care nu pot fi verificate şi e riscant să le dai pe post.  Dintr-o dată, toată lumea se pricepe la chestia asta, ca la fotbal. Personajele trebuie selectate foarte bine. Dar, de oricine ar fi vorba, nişte terorişti nemiloşi sau nişte ageamii care vor să pună mîna pe un ban, asta nu schimbă deloc situaţia jurnaliştilor care stau acolo cu armele îndreptate spre ei. Suntem pe un teren extrem de mişcător şi nu putem să spunem, cu certitudine, mare lucru. De-asta, în toate materialele pe care le-am prezentat, tot timpul apar variante. Peste noapte apar tot felul de indivizi, angrenaţi politic, care se transformă din infractori, în buni samariteni. Am senzaţia că mă uit într-un viespar.

- Mai putem spune, acum, că mass-media e o putere?

- Nu ştiu. Are vreo importanţă? Trebuie să vedem ce e mai important acum. Nu am stat niciodată să mă gîndesc la asta şi nu cred că asta ne interesează pe noi. Pur şi simplu, pe noi ne interesează să ne facem treaba. Cu ce efecte, asta decid cei care se uită la noi.

“Ai grijă ce-ţi doreşti!…”

- Ce părere ai despre cei de la Al Jazeera? “Noi nu vorbim despre asta, noi suntem jurnalişti.” Culmea impersonalităţii.

- Ei sunt o televiziune destul de ciudată. Îşi fac treaba, tehnic, foarte bine. Nu sunt foarte convins de imparţialitatea lor. Probabil au şi simţit că au cam dat cu băta-n baltă şi au transmis un comunicat în care cer eliberarea jurnaliştilor români. Asta mi se pare un gest de o şi mai mare ipocrizie. E adevărat că n-au mai făcut asta pînă acuma. Nu sînt eu primul care îi acuză că s-au transformat într-o portavoce a grupărilor teroriste. E, totuşi, discutabil.

- Pe de altă parte, asistăm şi la sfîrşitul papei. Tot în direct.

- Da, e un lucru care a venit peste noi şi ne-a îndurerat. Uite, acum două săptămîni eram cu Amalia (Enache) la machiaj şi eram foarte plictisiţi. Nu se întîmpla nimic în ţara asta. Ne-am fi dorit ceva tare, să se spargă ceva, să ne ţină conectaţi. Te înnebuneşte plictiseala cînd faci meseria asta. Dar acum mă gîndesc altfel: ai grijă ce îţi doreşti… Sigur că e mai interesant să-ţi faci meseria în momente de acest gen, pe care le trecem acum. Mîndria jurnalistului e să se descurce în situaţii din astea, neprevăzute.

- Asta e ambiţia reporterului de teren. Dar prezentatorul de ştiri, el ce ambiţii are?

- Şi cu prezentatorii se întîmplă acelaşi lucru. Eu azi am stat două ore în direct şi nu ştiam de pe o secundă pe alta ce se întîmplă. Încerci plăcerea de a construi ceva din bucăţi disparate. Şi e foarte important să nu-ţi imaginezi că tu eşti mai important decît ştirea. Pentru că tentaţia e mare. În momentul ăla nu mai faci jurnalism. Atunci abia e spectacol. În sensul cel mai rău.

- Avem jurnalişti din ăştia?

- Cred că tu îi vezi mai bine, eu nu prea mă uit la televizor. Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face. Pe de altă parte,  lucrul în echipă este extraordinar. Acum cîţiva ani eram singurii care făceam interveneţii de genul ăsta. În 1999, în Iugoslavia am început. Îmi aduc aminte, au bombardat americanii Belgradul noaptea, Adrian Sîrbu a dat alarma şi ne-a chemat. În noaptea aia am intrat pe post cu imagini trimise de Sorin Bogdan care era pe un hotel din Belgrad, alături de o clădire care ardea. În noaptea aia Adrian Sîrbu mi-a făcut cadrul la cameră, pentru că nu era nimeni care s-o facă. Am fost impresionat, eu eram abia la început. Atunci au fost stabilite nişte proceduri standard şi ne-am creat obişnuinţa să reacţionăm foarte repede. Acum peste tot se întîmplă aşa. ProTv a fost şi este o şcoală de televiziune pentru mulţi.

în Teleghid Cotidianul