Sebastian Papaiani: "Noi sîntem o naţie de Păcăliţi sau de Păcălici"

Sebastian Papaiani a făcut peste 60 de filme. Un reper rămîne pelicula Păcală. Acum, la 70 de ani, spectacolele şi rolurile sînt mari, esenţiale : la Odeon, Alchimistul şi Livada de vişini iar la Bulandra Oblomov. Papaiani povesteşte cu haz tot felul de întîmplări de-ale familiei, de-ale teatrului... Oare nu s-a gîndit să scrie o carte ? "Nu vreau să scriu, eu vreau să povestesc o carte ! "

- La un moment dat se pusese problema continuării filmului Păcală.

- Filmul s-a şi terminat, se intitulează Păcală se întoarce. Este un film care are o tentă modernă, contemporană. Cred că în primăvara asta intră pe ecrane. Filmul are o altă formă de tratare, a trecut de la stilul acela al lui Anton Pann, la un Păcală modern. Eu am acolo un rol episodic, un Păcală bătrîn, care nu face nimic altceva decît predă ştafeta fiului său, care duce mai departe hazul şi umorul proverbial.

- Acest Păcală modern nu mai păstrează nimic din atributele vechiului Păcală ?

- Nu. El e cu străinătatea, pe la intrarea în ţară, pe la vamă, cu vameşii... De fapt, doar înainte această satiră îşi avea efectul. Acum ea nu mai există. La noi, aici, nu există decît cauza, efectul dispare.

-  Şi ce i-aţi lăsat moştenire tînărului Păcală ?

- I-am dat toate datele pe care le aveam despre omenire. Din punctul de vedere al unui Păcală ţăran. I-am arătat toată această relaţie a lui Păcală cu lumea.

Barmanul îi aduce lui Papaiani o cafea fără cafea. Apă chioară.

- Băiete, fii sincer, mie ce mi-ai dat ? Ceai ?

- Ha, ha, tocmai aţi fost păcălit....

- Da, da’ eu m-am prins. Şi care e efectul. El are vreo reacţie ? Nici una. Deci Păcală îi dă tînărului un fel de table ale lui Moise, 10 porunci. Nişte citate de viaţă culese din Anton Pann. Moştenirea are caracter imperativ : « Să nu uiţi ! Să ţii minte ! » Totodată este şi o despărţire de profesia de Păcală. Şi strigă bătrînul : « Eu, care sînt Păcală a’ lu’ Păcală, a’ lu’ Păcală... » Că noi sîntem toţi o naţie de Păcală, ori de Păcălici, ori de Păcăliţi.

- A, şi nouă, tuturor, ne lăsaţi moştenire tradiţia păcălirii. Mai e acum poporul român hîtru ?

- La noi acum, funcţionează altceva. Mă uit la Cristian Tudor Popescu, el are un umor negru, el fiind o fire foate veselă, l-am văzut jucînd tenis. Este un pasionat şi tot ce face el este făcut din pasiune şi asta include vrei-nu vrei, un dram de ură. Şi-acum, că mă-ntrebaşi, zic şi eu acum, olteneşte : sigur că noi avem umor, şi de mai multe feluri, pe înţelesul tuturor. Azi dimineaţă ascultam ştirile. Un inteligent de la Poliţia din Iaşi punea întrebarea de ce o fetiţă care a fost violată şi strangulată de un vecin de 16 ani, a stat în subsolul unui bloc timp de 8 luni de zile fără ca Poliţia, care a spus c-a controlat tot, să o găsească. Nu e umor ? Negru, foarte negru.

- Acestora Păcală le mai poate transmite ceva ?

- Sigur că da : Afară ! Afară ! Plecaţi, lăsa-ţi-ne, daţi-vă jos din cîrca noastră. Nişte mincinoşi ! E un umor negru tăciune, ca minele chinezeşti.

- Altui Păcală, un tînăr actor, ce porunci i-aţi lăsa ?

- Păi te mai întîlneşti cu ei? De văzut parcă-i mai văd, îi văd la ştiri, îi văd la buletinele meteo, sînt tineri absolvenţi ai Institutului de Teatru, care s-au lăsat de meserie neîncepînd-o. Ce să le spun eu lor ? Celor cu care mă-nvîrt acolo, la telenovelă, îmi permit să le mai dau sfaturi, că şi eu am primit. Cît trăieşti tot înveţi, măcar înveţi să asculţi dacă nu altceva. Eu am bucuria de a sfătui. Să nu se complice omu’, să nu mai treacă prin ce-am trecut şi eu, să-i dau un prag deja sărit. Pentru tinerii de acum sfatul meu este să facă meseria pe care şi-au propus-o. Meseria de actor se poate uita, ca orice meserie. Ce faci cu mîna şi cu piciorul se uită mai greu. Dar ce faci cu mintea şi cu sufletul se uită repede. Uiţi, chiar dacă ai talent. Iar talentul trebuie şi el hrănit. Pe vremuri am vrut să fac o afacere, chiar după ce am terminat « Un surîs în plină vară », unde vindeam gogoşi, ciuperci şi purcei. Am cunoscut un tip care vindea gogoşi pe Lipscani. Şi el a avut ideea afacerii. Pentru asta eu trebuia să trec pe la primărie, să-mi fac nişte acte, iar primarul a fost tare derutat. I-am spus că vreau să fac ceva frumos, « La Papaiani. Ia gogoaşa, neamule ! », între trei şi patru, momente vesele. Spuneam şi eu trei snoave acolo şi plecam, vindea ăla. Primarul s-a chinuit, îi ieşiseră creierii, cu tot cu circumvoluţiuni. A plecat şi s-a-ntors limpede, deodată, ca o apă stătută, prost mirositoare. Mi-a explicat că statul socialist a băgat în mine nişte bani ca să termin o facultate. Am o treaptă intelectuală superioară, aşa că eu nu pot să prestez munci sub pregătirea mea.

Vezi că poporul român are umor, dar numai atunci cînd vrea. Cînd nu vrea, are bocitori.

- Spuneaţi cîndva că acum nu mai avem textieri, c-ar trebui să fii Mazilu acum ca să faci umor bun.

- Nu mai avem despre ce să scriem. Nu avem texte. Pentru că, dacă vrei să scrii despre o tragedie, vine cineva şi zice : « Nu, nu, pînă la plîns. Nu plînge, c-aici este divertisment ! » Zic : « Şi plînsul este divertisment. La înmormîntări plîngi, uneori, fără să-l cunoşti pe mort, numai ca să te descarci, şi ăsta-i divertisment. »  Şi nu te lasă. Atunci textul ăla îşi pierde din valoare. Acum se fac texte cu tentă politică, care n-au mare haz. Să mă iau eu de Adrian  Năstase acum, care-a zis ceva de două ouă ? Treaba lui.

- Dar de textele telenovelei sînteţi mulţumit ?

- Ea este o telenovelă, un fluviu, şi nu ştiu ce vine pe apa asta. Telenovela este un film de producţie. Nu este un film din care să te inspiri şi să faci spectacol aşa, ca BBC despre Shakespeare. Cine crede şi are pretenţiile astea, să mă ierte acum, dar e mai prost decît credeam. Telenovela îţi arată ceva, nu-ţi dă nici un sfat. Este o cu totul şi cu totul altă profesie. Mă gîndesc la scenarist, producători, interpreţi, este cu totul altceva.

- A avut megasucces, dar şi critici.

- A avut megasucces postul de televiziune. Telenovela nu e făcută pentru critici. Eu nici n-am ştiut că pot, sau că aş avea răbdare să fac asta. Şi uite că am avut.

- Sigur, după un rol ca cel din Oblomov nu s-ar fi spus că aţi avea răbdare să vă coborîţi la o telenovelă.

- Dar nu are legătură. Telenovela nu-ţi cere miezul problemei, ci partea de deasupra ei. Ea-ţi cere şirul povestirii. Tu mănînînci şi te poţi îneca. Regizorul : « Stop ! »  Înecatul nu mai e din telenovelă. « Scuipaţi, v-aţi înecat ! » Subiectul are o cursivitate.  În alte condiţii, dacă m-aş îneca, mi-ar bate partenera de scenă în spate, şi-atunci aş face teatru, sau film, artă...

- Aşadar n-ar fi chiar un gen minor.

- Telenovela ? Nu. Chiar cred că e un gen major şi e tare greu, pentru că trebuie să mulţumeşti o masă de oameni. E ca în revoluţie. Trebuie să-i mulţumeşti pe cei mulţi. Vorbind despre umor : înainte scenele vorbeau despre faptul că nu-ţi merge liftul, că vecinul se ceartă cu nevasta, că ţi s-a-nfundat WC-ul, astea le făcea Mircea Crişan. Se rîdea de se rupea pămîntul. Ce mai zicea Mircea, cum a căzut lustra peste nevastă-sa, cum el privea şi cum avea nevastă-sa două cercuri pe umeri şi cleştarele ale lăsate în jos ca nişte ţîţe... A venit Mircea şi după revoluţie, nu s-a mai rîs la fel, că nu mai e de actualitate. Noi avem acuma alte probleme, de care nu mai poţi să faci haz, pentru că acuma sîntem capitalişti. Acu’ te dă afară din casă dacă n-ai plătit întreţinerea.

- Acum nu mai poate fi păcălit publicul cu glumiţe de doi lei ?

- Nuuu. Lui trebuie să-i spui lucruri serioase. Acum este perioada regelui Lear. La modul cel mai serios.

- Hamlet nu ?

- Din Hamlet e valabilă numai moartea.

- Toate trei spectacolele în care jucaţi acum sînt spectacole mari. Ce v-aţi mai putea dori ?

- Eu mă simt foarte bine aşa. Am rămas la fel ca acum 50 de ani, n-am îmbătrînit. Şi chiar şi acum mă duc cu textul la cabină, cu o oră înainte de a intra în scenă, mai citesc o dată şi intru în scenă cu fiorul pe care-l am aici. Şi cu emoţie, întotdeauna. Pentru că ce e rău e să te bîrfească lumea de indiferenţă. De indiferenţă faţă de profesia ta şi, automat, faţă de spectatori. Profesia asta, ţi-am mai spus, se poate schimba în meserie. Dacă aş avea spectacol dimineaţa, la ora 7, m-aş scula ca un meseriaş, la ora 5. Fără să pun ceasul. Mă duc la serviciu. Că ce fac acolo este profesie, e altceva.

- Sau artă ?

- Dacă vrei, artă. Acuma zic şi eu : să faci o emisiune care se numeşte Genialii, nu merge. Dacă mă gîndesc la Leonardo da Vinci ce fac ? Şi-aşa profesia mea este o iluzie, o minciună frumoasă. Dacă mai folosesc şi adjective din astea, superlative, genialii, măcar să le pună ghilimele...

în Teleghid Cotidianul

Mircea Andreescu face jocul lui Dumnezeu

În spectacolul „Vizitatorul” de Eric-Emmanuel Schmitt, găzduit de Teatrul Nottara, ne întâlnim cu Necunoscutul. Un bătrân plăcut, atotştiutor, care reuşeşte să-l tulbure pe însuşi Freud. Un fior străbate sala: pe scenă e chiar Dumnezeu! Adică Mircea Andreescu, la 66 de ani şi peste 100 de roluri. Pentru acest rol a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Braşov.

- Ce înseamnă spiritul teatral în Braşov ? Care este diferenţa faţă de ceea ce se-ntîmplă în Capitală ?

- Diferenţa este aceea că în timp s-a clădit o trupă foarte serioasă, foarte valoroasă la Braşov. Sigur, nu întotdeauna au fost perioade foarte fericite din punct de vedere profesional. Dar în ultimul timp s-au adunat actori mai tineri iar cei în vîrstă şi-au cîştigat demult un nume : Costache Babii, Virginia Marc, Dan Săndulescu.

- E o privire mai proaspătă decît în Bucureşti?

- Avem un director foarte tînăr, Claudiu Goga, cel care semnează şi regia acestui spectacol, Vizitatorul. Nu ştiu dacă privirea este proaspătă, dar este foarte serioasă. Se face un teatru de valoare şi poate cea mai bună dovadă este că Braşovul este mereu prezent în Capitală. Ultima oară am fost în noiembrie, la Festivalul Naţional de Teatru, cu Aşteptîndu-l pe Godot. Tot anul trecut am fost prezenţi la Festivalul de Comedie, cu un spectacol al lui Vişniec, Angajare de clown. Iată alt nume foarte serios. Nu ne prea încurcăm acolo cu bagatele şi cu flecuşteţe.

- Tocmai aţi luat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Teatru de la Braşov. Cu siguranţă sînt multe alte roluri pe care le-aţi fi dorit încununate de un premiu.

- A, acuma să nu vă imaginaţi că nu dorm noaptea aşteptînd premiile, decoraţiile festivalelor de teatru sau ale UNITER-ului. Juriile sînt făcute din oameni, nu sînt computere care să judece exact sau nepărtinitor lucrurile. Eu nu stau să aştept premii. În timp, au fost cîteva. Asta înseamnă că e bine ce facem noi la Braşov. În orice caz nu lucrăm pentru premii, ar fi o nenorocire. Dacă stau să mă gîndesc, ni s-a mai întîmplat să nu fim băgaţi în seamă cu nişte lucruri foarte frumoase şi importante şi-atunci de ce să ne batem capul cu astfel de probleme ? Şi să ştiţi un lucru : valoarea unui spectacol nu este dată de un juriu sau mai ştiu eu ce comisie de selecţie. Tot noi, actorii, o dăm. Şi spectatorii. Sîntem profesionişti acolo, nu sîntem o mînă de amatori care lucrează pompieristic pentru premii sau pentru cîntarea nu-ştiu cărui partid, cum se proceda odată.

- E un rol tulburător cel din Vizitatorul. Cum vi l-aţi asumat ?

Cum se procedează de obicei. Citind piesa, discutînd cu regizorul (cu care nu sînt la prima colaborare, am mai avut noi isprăvi împreună) şi stabilind cîteva lucruri importante. Pe urmă, repetînd cu un actor pe care nu trebuie să-l recomand eu, Alexandru Repan, şi ambiţionîndu-ne să demonstrăm cîteva teme ale acestui spectacol care axează pe discuţia asta dintre un ateu, Freud, şi, eventual, Dumnezeu...

- Cine este acest Necunoscut ? Este « eventual  Dumnezeu » ? 

- Poate să fie Dumnezeu. Noi aşa ne-am gîndit. Există o sugestie de ambiguitate pe care o face autorul piesei, dar noi aşa ne-am gîndit, că este chiar Dumnezeu. Una dintre idei este aceea a răspunderii pe care o poartă savanţii vremii de atunci şi a vremilor dintotdeauna, şi a responsabilităţii pe care o poartă chiar Dumnezeu. Cred că acesta este punctul forte al spectacolului.

- Aţi făcut un Dumnezeu de un firesc fantastic.

Eu am de interpretat un persoanj care este pînă la urmă un om. Să nu vă imaginaţi că acuma m-am dus şi m-am recules pe la mănăstiri... Nu, nu trebuie jucat aşa.

- Care este experienţa dumneavoastră în legătură cu acest necunoscut, mister pe care-l recunoaşte fiecare ?

- L-am adoptat ca pe un persoanj care aş putea să fiu eu sau oricare altul. De altfel şi înfăţişarea lui ne duce la ideea că poate fi întîlnit pe stradă. Privind dincolo de înfăţişare şi de îmbrăcăminte,  se pot ascunde tot  felul de minuni în spatele personajelor.

- Ca şi în spatele oamenilor care ne apar pe stardă. Aţi întîlnit necunoscuţi de felul ăsta,care par a veni de altundeva?

- Există la Braşov un personaj care vinde în piaţă, dar se ocupă şi cu literatura. Un personaj pitoresc şi înţelept. Există multe astfel de personaje. Unul ar fi Petre Ţuţea, de pildă. Unii dintre colegii mei îmi povesteau că l-au cunoscut înainte de revoluţie, nu cum l-au văzut cei mai mulţi la televizor. Nu excela prin cine-ştie-ce ţinută vestimentară, dimpotrivă. Pe unii tocmai asta îi deruta. Numai pînă vorbea. Atunci era cu totul altcineva, era o comoară de înţelepciune şi de încărcătură filozofică formidabilă.

- Cum vi se pare textul Vizitatorului ? Dens ? Filozofard ? Comun ?

- E o reţetă vecină cu a teatrului de bulevard franţuzesc. Sigur, o reţetă care asigură succesul. Iată o întîlnire insolită: Freud - Dumnezeu. La o privire mai superficială vei fi tentat să o tragi spre o situaţie comică, ori nu! Mai nou, autorii francezi ştiu să-şi garnisească succesul de public cu diverse cunoştinţe temeinice, în cazul de faţă despre Freud. Mărturisesc că nu l-am citit pe Freud dar sînt destul de uşor înţeles ideile lui şi ceea ce se dezbate în piesă. Autorul face lucrurile lesne de înţeles pentru toată lumea.

- După Dumnezeu ce s-ar mai putea juca ?

- Ei, mai sînt personaje, nu s-au epuizat. Chiar mîine am repetiţie cu dl. Vlad Masaci, piesa se cheamă Copilul în grădină, a lui Shepard.. Este o piesă foarte frumoasă, s-a jucat cîndva şi în Bucureşti, la Bulandra. Este o piesă mai specială. Poate că de-asta e şi frumoasă lumea asta pe care o aducem noi. Nu-i uşoară, ci frumoasă.

- Ce vi se pare a fi special  în viaţa dumneavoastră ? Dincolo de personaje.

- Îi las pe alţii să observe. Am interpretat peste 100 de roluri. Poate că unul din lucrurile care mă caracterizează este răbdarea cu care lucrez.

- Aveţi timp şi de altceva decît de teatru ?

- Mai rar. Anul trecut s-a întîmplat să găsesc înţelegere la Braşov şi să fac două filme. Sînt foarte curios şi nerăbdător, să văd ce-a ieşit. Din toamnă am lucrat la un film al lui Corneliu Porumboiu, care se cheamă A fost sau nu revoluţie în oraşul nostru ?  Regizorul este foarte tînăr, a luat şi un premiu la Festivalul de la Karlovy-Vary, el este unul dintre cei cunoscuţi mai degrabă în străinătate decît în ţară.

- Cum gîndeşte publicul Vizitatorului?

- Aici, la Nottara, sîntem foarte aproape de spectatori şi le putem vedea reacţiile şi putem citi interesul pe care îl au faţă de discuţiile de-aici, de pe scenă. După felul în care aprobă şi participă, pare că nu sînt străini de problemele de aici. Cred că acesta e un spectacol cu oarecare viitor în Bucureşti.

- Credeţi că oamenii sînt gata să dea un nou înţeles lui Dumnezeu ?

- Nu ştiu dacă sînt gata, nu-mi permit să fac astfel de aprecieri. Sigur că fiecare dintre noi îl vedem altfel pe Dumnezeu. Există o idee a spectacolului, care nu este neapărat a lui Schmidt : de obicei îl chemăm, ne place să-l evocăm şi să credem în Dumnezeu pentru că simţim nevoia ca cineva să aibă grijă de noi. Să stea deasupra noastră, să ne simţim ocrotiţi... Cred că această nevoie e valabilă în continuare. E mare nevoie de ocrotire...  Avem nevoie de cineva în care să avem încredere, care să fie capabil să ne protejeze, pentru că vremurile sînt tare spurcate.

- Vă apasă şi pe dumneavoastră ?

- Bineînţeles, toţi le resimţim, şi asta nu de ieri, de-alaltăieri sau de acum zece ani sau de cînd am început să deschid ochii în lume. Am, totuşi, o vîrstă şi am trecut prin cîteva lucruri... Vorba Necunoscutului din piesă: « secolul acesta va fi unul dintre cele mai ciudate din întreaga istorie a lumii ! ». Şi aşa a fost.

- Nepoţelului dumneavoastră ce-i spuneţi, cum îi descrieţi lumea ?

- A, nu discutăm lucruri atît de importante. Neţopelul meu este un băiat isteţ, s-a născut acum aproape patru ani şi e croit după tiparele mai proaspeţilor cetăţeni ai ţării ăsteia. E un tip foarte grăbit. Şi-mi povesteşte el, are el grijă. Deocamdată e pasionat de o bormaşină.

- Vă jucaţi ? În afara scenei ?

- Sigur, cînd avem timp. Mi-ar plăcea să am timp să stau cu el mai mult, să ne jucăm. Din păcate, timpul meu liber e puţin. Cel mai mult mi-l petrec în teatru.