Mircea Andreescu face jocul lui Dumnezeu

În spectacolul „Vizitatorul” de Eric-Emmanuel Schmitt, găzduit de Teatrul Nottara, ne întâlnim cu Necunoscutul. Un bătrân plăcut, atotştiutor, care reuşeşte să-l tulbure pe însuşi Freud. Un fior străbate sala: pe scenă e chiar Dumnezeu! Adică Mircea Andreescu, la 66 de ani şi peste 100 de roluri. Pentru acest rol a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Braşov.

- Ce înseamnă spiritul teatral în Braşov ? Care este diferenţa faţă de ceea ce se-ntîmplă în Capitală ?

- Diferenţa este aceea că în timp s-a clădit o trupă foarte serioasă, foarte valoroasă la Braşov. Sigur, nu întotdeauna au fost perioade foarte fericite din punct de vedere profesional. Dar în ultimul timp s-au adunat actori mai tineri iar cei în vîrstă şi-au cîştigat demult un nume : Costache Babii, Virginia Marc, Dan Săndulescu.

- E o privire mai proaspătă decît în Bucureşti?

- Avem un director foarte tînăr, Claudiu Goga, cel care semnează şi regia acestui spectacol, Vizitatorul. Nu ştiu dacă privirea este proaspătă, dar este foarte serioasă. Se face un teatru de valoare şi poate cea mai bună dovadă este că Braşovul este mereu prezent în Capitală. Ultima oară am fost în noiembrie, la Festivalul Naţional de Teatru, cu Aşteptîndu-l pe Godot. Tot anul trecut am fost prezenţi la Festivalul de Comedie, cu un spectacol al lui Vişniec, Angajare de clown. Iată alt nume foarte serios. Nu ne prea încurcăm acolo cu bagatele şi cu flecuşteţe.

- Tocmai aţi luat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Teatru de la Braşov. Cu siguranţă sînt multe alte roluri pe care le-aţi fi dorit încununate de un premiu.

- A, acuma să nu vă imaginaţi că nu dorm noaptea aşteptînd premiile, decoraţiile festivalelor de teatru sau ale UNITER-ului. Juriile sînt făcute din oameni, nu sînt computere care să judece exact sau nepărtinitor lucrurile. Eu nu stau să aştept premii. În timp, au fost cîteva. Asta înseamnă că e bine ce facem noi la Braşov. În orice caz nu lucrăm pentru premii, ar fi o nenorocire. Dacă stau să mă gîndesc, ni s-a mai întîmplat să nu fim băgaţi în seamă cu nişte lucruri foarte frumoase şi importante şi-atunci de ce să ne batem capul cu astfel de probleme ? Şi să ştiţi un lucru : valoarea unui spectacol nu este dată de un juriu sau mai ştiu eu ce comisie de selecţie. Tot noi, actorii, o dăm. Şi spectatorii. Sîntem profesionişti acolo, nu sîntem o mînă de amatori care lucrează pompieristic pentru premii sau pentru cîntarea nu-ştiu cărui partid, cum se proceda odată.

- E un rol tulburător cel din Vizitatorul. Cum vi l-aţi asumat ?

Cum se procedează de obicei. Citind piesa, discutînd cu regizorul (cu care nu sînt la prima colaborare, am mai avut noi isprăvi împreună) şi stabilind cîteva lucruri importante. Pe urmă, repetînd cu un actor pe care nu trebuie să-l recomand eu, Alexandru Repan, şi ambiţionîndu-ne să demonstrăm cîteva teme ale acestui spectacol care axează pe discuţia asta dintre un ateu, Freud, şi, eventual, Dumnezeu...

- Cine este acest Necunoscut ? Este « eventual  Dumnezeu » ? 

- Poate să fie Dumnezeu. Noi aşa ne-am gîndit. Există o sugestie de ambiguitate pe care o face autorul piesei, dar noi aşa ne-am gîndit, că este chiar Dumnezeu. Una dintre idei este aceea a răspunderii pe care o poartă savanţii vremii de atunci şi a vremilor dintotdeauna, şi a responsabilităţii pe care o poartă chiar Dumnezeu. Cred că acesta este punctul forte al spectacolului.

- Aţi făcut un Dumnezeu de un firesc fantastic.

Eu am de interpretat un persoanj care este pînă la urmă un om. Să nu vă imaginaţi că acuma m-am dus şi m-am recules pe la mănăstiri... Nu, nu trebuie jucat aşa.

- Care este experienţa dumneavoastră în legătură cu acest necunoscut, mister pe care-l recunoaşte fiecare ?

- L-am adoptat ca pe un persoanj care aş putea să fiu eu sau oricare altul. De altfel şi înfăţişarea lui ne duce la ideea că poate fi întîlnit pe stradă. Privind dincolo de înfăţişare şi de îmbrăcăminte,  se pot ascunde tot  felul de minuni în spatele personajelor.

- Ca şi în spatele oamenilor care ne apar pe stardă. Aţi întîlnit necunoscuţi de felul ăsta,care par a veni de altundeva?

- Există la Braşov un personaj care vinde în piaţă, dar se ocupă şi cu literatura. Un personaj pitoresc şi înţelept. Există multe astfel de personaje. Unul ar fi Petre Ţuţea, de pildă. Unii dintre colegii mei îmi povesteau că l-au cunoscut înainte de revoluţie, nu cum l-au văzut cei mai mulţi la televizor. Nu excela prin cine-ştie-ce ţinută vestimentară, dimpotrivă. Pe unii tocmai asta îi deruta. Numai pînă vorbea. Atunci era cu totul altcineva, era o comoară de înţelepciune şi de încărcătură filozofică formidabilă.

- Cum vi se pare textul Vizitatorului ? Dens ? Filozofard ? Comun ?

- E o reţetă vecină cu a teatrului de bulevard franţuzesc. Sigur, o reţetă care asigură succesul. Iată o întîlnire insolită: Freud - Dumnezeu. La o privire mai superficială vei fi tentat să o tragi spre o situaţie comică, ori nu! Mai nou, autorii francezi ştiu să-şi garnisească succesul de public cu diverse cunoştinţe temeinice, în cazul de faţă despre Freud. Mărturisesc că nu l-am citit pe Freud dar sînt destul de uşor înţeles ideile lui şi ceea ce se dezbate în piesă. Autorul face lucrurile lesne de înţeles pentru toată lumea.

- După Dumnezeu ce s-ar mai putea juca ?

- Ei, mai sînt personaje, nu s-au epuizat. Chiar mîine am repetiţie cu dl. Vlad Masaci, piesa se cheamă Copilul în grădină, a lui Shepard.. Este o piesă foarte frumoasă, s-a jucat cîndva şi în Bucureşti, la Bulandra. Este o piesă mai specială. Poate că de-asta e şi frumoasă lumea asta pe care o aducem noi. Nu-i uşoară, ci frumoasă.

- Ce vi se pare a fi special  în viaţa dumneavoastră ? Dincolo de personaje.

- Îi las pe alţii să observe. Am interpretat peste 100 de roluri. Poate că unul din lucrurile care mă caracterizează este răbdarea cu care lucrez.

- Aveţi timp şi de altceva decît de teatru ?

- Mai rar. Anul trecut s-a întîmplat să găsesc înţelegere la Braşov şi să fac două filme. Sînt foarte curios şi nerăbdător, să văd ce-a ieşit. Din toamnă am lucrat la un film al lui Corneliu Porumboiu, care se cheamă A fost sau nu revoluţie în oraşul nostru ?  Regizorul este foarte tînăr, a luat şi un premiu la Festivalul de la Karlovy-Vary, el este unul dintre cei cunoscuţi mai degrabă în străinătate decît în ţară.

- Cum gîndeşte publicul Vizitatorului?

- Aici, la Nottara, sîntem foarte aproape de spectatori şi le putem vedea reacţiile şi putem citi interesul pe care îl au faţă de discuţiile de-aici, de pe scenă. După felul în care aprobă şi participă, pare că nu sînt străini de problemele de aici. Cred că acesta e un spectacol cu oarecare viitor în Bucureşti.

- Credeţi că oamenii sînt gata să dea un nou înţeles lui Dumnezeu ?

- Nu ştiu dacă sînt gata, nu-mi permit să fac astfel de aprecieri. Sigur că fiecare dintre noi îl vedem altfel pe Dumnezeu. Există o idee a spectacolului, care nu este neapărat a lui Schmidt : de obicei îl chemăm, ne place să-l evocăm şi să credem în Dumnezeu pentru că simţim nevoia ca cineva să aibă grijă de noi. Să stea deasupra noastră, să ne simţim ocrotiţi... Cred că această nevoie e valabilă în continuare. E mare nevoie de ocrotire...  Avem nevoie de cineva în care să avem încredere, care să fie capabil să ne protejeze, pentru că vremurile sînt tare spurcate.

- Vă apasă şi pe dumneavoastră ?

- Bineînţeles, toţi le resimţim, şi asta nu de ieri, de-alaltăieri sau de acum zece ani sau de cînd am început să deschid ochii în lume. Am, totuşi, o vîrstă şi am trecut prin cîteva lucruri... Vorba Necunoscutului din piesă: « secolul acesta va fi unul dintre cele mai ciudate din întreaga istorie a lumii ! ». Şi aşa a fost.

- Nepoţelului dumneavoastră ce-i spuneţi, cum îi descrieţi lumea ?

- A, nu discutăm lucruri atît de importante. Neţopelul meu este un băiat isteţ, s-a născut acum aproape patru ani şi e croit după tiparele mai proaspeţilor cetăţeni ai ţării ăsteia. E un tip foarte grăbit. Şi-mi povesteşte el, are el grijă. Deocamdată e pasionat de o bormaşină.

- Vă jucaţi ? În afara scenei ?

- Sigur, cînd avem timp. Mi-ar plăcea să am timp să stau cu el mai mult, să ne jucăm. Din păcate, timpul meu liber e puţin. Cel mai mult mi-l petrec în teatru.