Adrian Sarbu, un dictator apus

   
 

  Cine a lucrat in Pro stie. Adrian Sarbu  apare rar, dar exista peste tot. Planeaza in chip providential, si toti angajatii sunt marcati de aceasta anatema. Cele mai multe dintre vedetele care au parasit postul pentru altul mai relaxat, totusi, ii poarta o recunostinta deosebita. Acolo, la Pro, au invatat meserie. Si televiziunea nu e o mesrie usoara.
In ciuda povestilor pe care le-au auzit majoritatea ziaristilor, cum ca Sarbu te tine in priza continua, avand libertatea de a te chema la ordine si la 2 noaptea, ca striga si le vorbeste urat chiar si femeilor din staff (si multe sunt femei…), totusi, marele merit al lui  Sarbu este de a fi format oamenii care au avut succes atunci.
Unul dintre acestia, plecat de ceva  vreme din trust, declara candva: “Nu se cuvenea sa vorbesti despre el in companie – doar despre brand, produs, marfa audiovizuala, layout. Cu toate astea, compania nu era despre nimic altceva decat despre Sarbu, intr-un fel insidios si in acelasi timp perfect natural. De la “te uiti si cistigi” la “gindeste liber”, sloganele astea au fost ale lui.
Gheorghe il vede ireprosabil, zgarcit, omniprezent, cu un suflu enorm. “E ca un bou. Are o putere de munca absolut uluitoare, o capacitate fizica iesita din comun. Si atunci cand esti cel mai puternic fizic, clar ii domini pe ceilalti. Dupa sedinte la sfarsitul carora toti picam franti, noaptea mai avea energie pentru o idee noua, putand sa sune catre dimineata, sa-i urmezi ideea.”
Altcineva se declara ingrozit in fiecare clipa: “La inceput, ca ar putea intra peste noi in redactie si descoperi o virgula aiurea, un cadru “murdar”, o stire insuficient exploatata. Apoi ca ar putea suna, sambata noaptea la ora 2, pentru inca o sedinta despre un proiect care avea deja 100 de pagini scrise in noaptea precedenta. Nici nu mai stiu daca intilnirile astea se intimplau asa de des, insa am ramas cu sentimentul ca se puteau intimpla oricind. Si ca niciodata nu ai facut destul pentru ca miine, marfa ta sa fie, cum ii placea sa zica intr-o vreme, “outstanding”. Un om mai slab de inger ar fi urat, dupa o vreme, perfectiunea pe care ne-o cerea.”
Dorinta asta pentru perfectiune functiona atat de bine, incat cei care au parasit Pro Tv ul la un moment dat pur si simplu nu mai exista. Nu se mai vorbeste despre ei, nu exista in istoria Pro. Aceasta obsesie pentru a trai doar in prezent poate fi incriminata, dar ea aduce si optimismul necesar pentru a neglija datoriile in care se scalda trustul. A gandi liber de orice, ramane, fara indoiala, o amprenta unica. Acum, cei care s-au format la Scoala Pro, adica Scoala Sarbu, gandesc cam asa: “Suntem in continuare membri ai sectei pe care as numi-o “supravietuitorii lui Sarbu”, oameni nu foarte diferiti de cei eliberati din Gulag, care se intilnesc sa-si aduca aminte de teroarea traita atunci. Dar Sarbu le-a construit carierele, la fel cum armata te invata sa-ti faci patul si sa-ti calci pantalonii.”
Adrian Sarbu este cam singurul dintre dinozaurii media care nu-si trage nici inceputurile, nici capitalul, de dinainte de 1989.  Faptul ca a facut Facultatea de Teatru si Film, dorindu-si sa fie regizor, i-a adus o mare nostalgie. Cica si-ar fi dorit, intr-un tarziu, sa se retraga la Buftea, sa se ocupe exclusiv de businessul de cinematografie. Sa iasa dimineata, satisfacut si in halat, pe pajistea de la Buftea si-n jurul lui sa se filmeze. Aceasta multumire apusa ar putea, evident, sa apara, pentru ca Sarbu si-a creat premisele necesare. Nu neaparat sistematic, pentru ca nu pare a fi un bun manager. Este, insa, un foarte iscusit developper (cum il descrie Andrei Gheorghe), un tip vizionar, un workoholic. Stie sa-si motiveze echipa, chiar daca recompensele sunt, de cele mai multe ori, scrasnite. Tactica e una proprie femeilor fatale: se pricepe sa-ti ia ochii de la bun inceput cu proiecte fantastice, stralucitoare, vizand cucerirea lumii, promisiuni cum ca in scurt timp vei ajunge milionar in dolari…  Iar apoi, pentru efortul tau sustinut, nu foloseste decat cateva cuvinte, in pleazna: “Hmm, n-a fost rau… Bine ca n-ai facut un cacat…” Sigur, o asemenea atitudine te poate remonta de doua, trei ori, te poate stimula pe moment sa vrei sa demonstrezi mai mult. Asta si atata timp cat banii iti acopera efortul si lipsa de apreciere directa. Dar pana cand? Faptul ca multe dintre vedetele MediaPro, construite chiar de Sarbu, dupa o strategie originala la noi, au plecat bucurandu-se de aprecierea mai tihnita a altora, vorbeste de la sine. Gheorghe: “Presiunea pusa de Sarbu pe angajati e uriasa. Si desesori nedreapta. Nu vorbim despre ingeri. Vorbim despre un tip dur, razbunator, focusat. Tragedia este ca in MediaPro tot ceea ce este misto, interesant, inovativ, e facut de Sarbu… O intreprindere construita pe ego. De aceea, principala intrebare a unui angajat al lui Sarbu este daca mai exista, cumva, viata dupa MediaPro…” Si practica a demonstrat ca mai exista.
Fara indoiala, subalternii lui Sarbu sunt oameni rezistenti. Iar daca luam in considerare faptul ca board-ul sau este compus, aproape in totalitate, din femei, incepem sa privim cu alti ochi virtutile sexului slab. Subalternele lui Sarbu sunt, intr-adevar, rezistente, supuse, foarte active si masculinizate, cel putin in limbaj. Faptul ca isi permit sa injure, fluturandu-si in fata propriilor subalterni un imaginar sex tare, insa, nu le face cu nimic mai bune profesioniste decat altele. Dar asta nu dezvaluie dacat ca ele insele sunt supuse unui astfel de tratament. Pentru ca da, Sarbu, este stiut, injura femei! Isi umileste in felul acesta angajatele. Potrivit unor analize simple, de cuplu, aceste femei se simt, de fapt dominate (cu inteligenta…), si tocmai de aceea il si admira pe satrap.
Gasim un atribut comun al tuturor acestor manifestari? Ego, megalomanie, dominatie? Il cunosteam candva prea bine. “Aici avem de a face cu un paradox: Desi MediaPro este, in continuare, cea mai capitalista, cea mai market oriented intreprindere din Romania, totusi este cea mai comunista, in esenta sa. MediaPro este ultimul bastion comunist!” conchide Andrei Gheorghe.
Asa se construieste un imperiu. Cu sacrificii, cu umilinte, cu nervi, dar cu multe, multe artificii. Generatia Pro a fost o realitate. O realitate condusa cu doua manute care imparteau cu generozitate o presupusa prosperitate nascuta dintr-o presupusa libertate de a gandi. Astazi generatia Pro s-a dizolvat si cu niciun chip nu ne-am putea imagina o generatie Kanal D ori Realitatea. Poate doar o generatie Otv-ista…  Dar vedetele care s-au format in Pro poarta amprenta lui Sarbu oriunde. Tot ce apare astazi la televizor poate fi impartit in cei trecuti prin Media Pro si cei netrecuti… Mogulul Sarbu i-a facut oameni priceputi sa adulmece show-ul si banul. El insusi un “chitros” (cum il vede Gheorghe) in privinta banilor, a avut flerul construirii unei afaceri indraznete, construita pe curaj. Sarbu a adus prima televiziune panotata pe troleibuze. Este primul manager care a investit direct in staff, construindu-si cu bani buni vedetele. Si-a dorit marile scene ale lumii si s-a ambitionat sa aduca in studiourile din Buftea nume mari ale cinematografiei, ca Gavras sau Nicole Kidman. A avut o nevasta careia i-a organizat cele mai mari show-uri de moda de la noi si pe care a plasat-o, intr-un final, macar prin mana destinului de dupa divort, in buricul lumii, la Paris…
Toti angajatii lui stiu ca MediaPro e 100% Sarbu. Un procent bun pentru orice afacere. Atata timp cat fiecare rotita din angrenaj accepta sa se invarta discret, dupa Sarbu.

Eliberarea prin pamperşi

 Vlad Craioveanu face show nou. Înfaşă, fixează pamperşi, îndură plânsete, spală poponeţul fetiţei lui, Thea Maria. Totul, în direct. Până când PRO Tv-ul se mai gândeşte dacă să-i dea o emisiune pe mână, Vlad îşi permite să trăiască din plin bucuria de a fi tată.  Şi de-o fi şi spectacol pe tv, n-ar zice nu unor transmisii care să spulbere băltirea de-acu’ a PRO-ului. Că doar el are energia de a lua totul de la Zero.

Craioveanu, mai curat, mai împăcat

Maria s-a născut pe 8 iulie, la ora 10,25. Răcuşor. Nu i-a făcut astrograma, nu are o relaţie bună cu astrele. Cu divinitatea da, din când în când. Nu abuzează. Tocmai de-aia i-a spus Thea, adică darul lui Dumnezeu.

   

   - De când a apărut fetiţa numai voi doi vă ocupaţi de ea.

   - Numai noi. Bineînţeles, s-au oferit toate familiile din lume să ne ajute, numai că Alina are chakrele deschise şi e foarte vurnerabilă la tot ce vine dinafară. Aşa că am hotărât să ne protejăm.Vrem să ne creştem singuri copilul. M-am săturat de sfaturile tuturor.

    - Libertatea e esenţială, e adevărat. Dar acum e musai să accepţi nişte reguli, pentru fetiţa ta.

    - Ştiu că există reguli. Par prost?

    - Deloc. Poate că revendici atâta libertate tocmai pentru că părinţii tăi nu ţi-au oferit-o...

    - Au încercat. Până la 14 ani m-au crescut într-un mediu mai conservator. Eu n-aveam voie să ies afară să mă joc cu copiii, trebuia mai întâi să citesc porţia de cărţi pe care mi-o dădea mama, să ascult muzica ei clasică...

    - Şi care a fost momentul în care te-ai răzvrătit?

                - A fost pe la 14 ani. Au apărut hormonii-n mine. Am început să fac exact pe dos.

    - Hai să ne gândim acum la fetiţa ta. Să mergem înapoi, în timp, la momentul în care a fost concepută.

- A fost concepută într-un mod plăcut, te asigur... Cam la două luni după asta am aflat că o să fiu tată. Alina zicea că o să fie băiat, că simte ea că e băiat. Ne-am dus la doctor, la ecografie au zis că e fetiţă. Eu deja mă obişnuisem cu gândul că e băiat... M-am enervat, le-am zis să mă lase-n pace. E o senzaţie dubioasă. Te pregăteşti psihic pentru sexul copilului şi după aia se schimbă.

- Cât timp a stat acolo, în burtică, i-ai transmis ceva?

- Era o comunicare ciudată. Când puneam mâna pe burtica Alinei aveam sentimentul că intram în comunicare cu ea, cu fetiţa mea. Îi transmiteam diverse stări, când mă simţeam bine. Niciodată nu o atingeam când eram nervos. Mişca, îmi răspundea. Îi puneam căştile să asculte muzică. Ambientală. Păsărele, păduri, ape, delfini... Şi acum îi pun proiecţii, diapozitive pe muzică, cu imagini frumoase: păduri, căprioare...

- Pare a fi un experiment audio-video.

- Mmm, dacă ea va vrea să facă vreodată asta, n-o să am nimic împotrivă, deşi nu prea mi-aş dori. O să încerc s-o protejez de murdărie şi de tot ce mi se pare mie dubios, dar probabil că o să reuşesc până când se va duce la şcoală. Că e imposibil să n-aibă câţiva imbecili în clasă. Şi să ştii că nu mă gândesc de-acum la ce va face ea în viaţă. E o greşeală să faci asta. Ca şi cum aş încerca, prin copilul meu, să realizez ceea ce n-am putut eu să fac şi să-l oblig să atingă el un prag pe care eu nu l-am atins.

- În Pro Tv mai faci ceva?

- Mă mai duc în vizită. Acolo am întâlnit primii oameni cu adevărat open minded. Care nu ţineau la reguli, cărora le plăcea să-ncalce regulile. Care aveau curaj. Erau tineri şi emanau energie. Ei sunt altfel decât ce se găseşte în media la momentul ăsta. Dar eu m-am oprit şi nici acum nu pot să reiau ce făceam, pentru că... Nicu. Nicu mi-a distrus jucăria.

- Vrei să spui că Nicu mai trăieşte?

- Nicu trăieşte, şi-ţi spun eu că o să mai trăiască oareşce vreme. Nicu e accesibil, nu pune probleme, Nicu te face să te uiţi la el fără să gândeşti prea mult. Nicu e uşor digerabil. ProTv nici măcar nu trebuie judecat pentru că l-a lansat pe Nicu. ProTv e o televiziune comercială  care a speculat un moment. A văzut că prinde Nicu, l-a vândut pe Nicu, oamenii s-au împrietenit cu el şi stau împreună acum. Nicu e autosuficienţă. Nicu e... nu pot să spun. Na, Nicu e lene mentală, Nicu nu te provoacă. Nicu îţi face glumiţele cu care eşti obişnuit în faţa blocului la o băută. Ţi se pare că e de-al tău, dar, de fapt, Nicu nu-ţi dă nimic.

- Poate că publicul nu-l vrea, neapărat, pe Nicu.

- Ba-l vrea. Audienţele sunt semnificative.

- Tu ce audienţă aveai, când aveai?

- Eram stăpânul nopţii, după ora 24. Dar n-am fost constant. Era un produs de nişă. Mai mult decât am făcut, n-aveam cum să obţin acolo. Lumea are job, doarme noaptea. N-am vrut să trezesc procese de conştiinţă. Am vrut să ne distrăm. Să fac spectacol. Acum aştept să treacă moda asta şi lumea să vrea să facă şi altceva. Nu vreau să fac 32 de puncte de audienţă, pentru că nu mă simt în stare.

- Tu nu te simţi agreat acum în Pro?

- Ba da, cum nu. Chiar au fost foarte drăguţi cu mine. Nici nu mă aşteptam.Câştig aceiaşi bani la Pro Cinema, chiar dacă am plecat de la Zero. Trustul a avut grijă de mine. Poate că sună a periaj, da’ nu-i intenţia mea să-i perii. Nu ştiu ce altă televiziune se gândea la mine să nu cumva să cad în depresie, să mă dau cu capu’ de asfalt că nu mai am job...

- Crezi că altă televiziune te-ar prefera?

- N-am încredere în altă televiziune. Nu cunosc, nu vreau şi nu mă regăsesc în alt post. Antena 1 e o frecţie la un picior de lemn. Mult prea rustică pentru gustul meu. Ei tot ţărănoşii ăia au rămas. Doar că şi-au netezit puţin pupitrul de la ştiri, şi-au mai tras un calculator.

- Şi au mai adus câte o prospătură de la alte televiziuni. De la ProTV cei mai mulţi.

- O prospătură pe care au transformat-o într-o vechitură între timp. S-au prăfuit acolo ăştia care au plecat de la noi. De ce să mă duc? Să mă ucidă ăia? Nu, nu! Aici, la radio, am libertate, pot să spun ce vreau. N-am nicio frustrare de exprimare. Nu mă deranjează că mă manifest doar pe radio. Că ego-ul meu ar vrea mai mult...

- Cum e ? Ar vrea mai mult?

- Eh, da. Dar nu e disperat. Ego-ul meu e liniştit, deocamdată. Acum am altă preocupare. Am copil. Şi nu mai ţin morţiş să apar pe sticlă. Mie sticla mi-a stricat distracţia. Eu mă distram când filmam chestiile alea. Nu eram aşa cunoscut şi îmi plăcea, ştii. Dar după ce începe lumea să te cunoască încep problemele. Se strică sistemul. Eşti mai încordat. Preferam confortul meu de dinainte. Acuma trebuie să suport mojicii, să am puterea să nu le iau în seamă. Abia mai târziu am realizat că nu trebuie să mă iau după toţi proştii. Ăştia îşi rod de sub unghii, da’ emit păreri. Te etichetează şi te-njură. De fapt pe mine nu mă cunosc decât cei pe care i-am lăsat eu să mă cunoască. Acolo era numai un show, dar mulţi m-au confundat cu personajul. Mă oboseau.

- Pentru această lume vei fi nevoit s-o pregăteşti şi pe fetiţa ta.

- Absolut. Acum am experienţă, ştiu ce am de făcut. Dar în momentele alea, când din joacă am ajuns cunoscut, nici eu nu ştiam cum trebuie să reacţionez. Mi-ar plăcea mai mult să trăiesc pentru alţii. De-asta încerc să-mi educ scrisul.

- Ai pagini bine puse la sertar? E plin sertarul?

- Nu nu e plin. E numai un sfert. M-am apucat să scriu sketch-uri pentru sitcom-uri, dar sunt texte cum vreau eu, nu cum vor ei. Aştept momentul schimbării. Poate o s-o provoc eu, poate altul...

- Că tot vorbim de fosta ta emisiune, cum e să îngrijeşti un omuleţ de la zero?

- Ha, ha, ha, mi se pare foarte fragilă, ceea ce mă obligă pe mine să fiu plin de tact. În prima zi, când i-am făcut băiţă, s-au întâlnit patru mâini stângi, ale mele şi ale Alinei. Ne era teamă să n-o scăpăm, şi copilul simte. Acum sunt specialist, pot să-mi deschid o spălătorie de copii. Niciodată nu voi ţipa la ea. E plăcut ceea ce mi se-ntâmplă. Mă simt împăcat cu mine, nu mai am de ce să mă consum aiurea, într-o grămadă de rahaturi... Acuma poa’ să cada ProTv-ul, să cadă toate televiziunile din lume, eu nu le-aş mai da importanţă.

- Vezi egalitate între cazna unei femei la naştere şi munca unui bărbat, a ta, de pildă?

- Nu, nu se compară cu nimic. Au mai crescut în ochii mei femeile cu ocazia asta. M-am speriat, am auzit femei urlând... Şi ele zic, mai bine le-ar scoate toţi dinţii din gură pe viu…

- Ştii că Nichita spunea că bărbaţii sunt femei neterminate, pentru că nu nasc.

- Poate că a avut probleme cu sexualitatea, nu şi-o fi definit-o până în momentul ăla…

- A avut destule femei.

- O fi avut, dar ştii, fiecare bărbat are o latură masculină şi una feminină. La unii apar probleme, nu ştiu în ce tabără să se îndrepte. Eu nu mă simt neterminat. La mine totul e bine stabilit. În schimb mi-am pus altă problemă. Am un copil, de-acuma am îmbătrânit… N-o să mai am energie, libertate…

- De ce nu ţi-ai pus problemele astea şi când te-ai căsătorit?

- Ba m-am gândit şi atunci. Oscar Wilde spunea că, dacă vrei să fii mereu tânăr, trebuie să repeţi greşelile tinereţii. Eu le repet în fiecare zi. Aşa că mai am până când îmbătrânesc.

în revista Flacăra

Efectul TEO

După o emisiune în care a râs, s-a sucit, s-a învârtit, s-a strâmbat, a descusut, a împuns, a strivit sau a ridicat în slăvi un oarecare invitat, Teo are aceeaşi vervă. Teo este inepuizabilă. Teo este un fenomen! Un fenomen manifestându-se liber pe ecranul patriei, pe care-o înveseleşte aruncându-i zilnic în faţă câte-un giumbuşluc. Poanta e că nici Teo însăşi nu ştie cum va arăta, de la bun început, emisiunea ei. Aruncându-se cu capu-nainte, ea este expresia bucuroasă a vechiului tertip românesc: să fii deştept cu măsură şi să te dai drept prost când dai de proşti.

 - Că tot vorbirăm de metafora Bucureştiului: care este metafora, poezia peisajului mediatic de la noi? Sau e un hăţiş? Cum te descurci?

- Toată lumea are senzaţia că în lumea televiziunii trebuie să fii un rechin ca să rezişti. E o tâmpenie. În toate mediile trebuie să fii un rechin ca să rezişti. Uite, pisica asta mă agresează.

- Cum o cheamă pe pisică?

- O cheamă Ibric, şi este un motan isteric. Aşa, indiferent unde te duci, într-un birou de femei, oriunde, la contabilitate, la sereleul cutare, de nu se bârfesc între ele, de nu se se pupă… Deci nu există un hăţiş al televiziunii, să te facă cineva… Vorba maneliştilor mei: ori ai valoare, ori n-ai valoare, înţelegi? Şi mai trebuie să ai, mai mult decât valoare, noroc. Dacă n-ai noroc nu faci nimic. Eu cunosc o grămadă de oameni mai deştepţi de o mie de ori decât mine care n-au avut şansă. Tocmai vorbeam cu un prieten foarte bun al meu, şi el de mare succes în televiziune. Ziceam aşa: “Cum am ajuns noi aicea?” “Nu ştiu”, zice el. “Ştii de ce te-ntreb? Pentru că dac-aş şti cum am ajuns aici am putea să ne menţinem. Sau s-ajungem mai sus”. Dacă ştii cum ai ajuns de-acolo până acolo, poţi să-ţi faci o socoteală până la pasul

următor, până la halta următoare. Nu ştiu cum să fac eu via Cilibia asta, nu ştiu cum devine… Şi-atunci merg la noroc.

- E de nerepetat drumul pe care ai mers? E unic.

- Absolut. E de nerepetat de mine. A doua oară n-aş mai fi în stare. Trebuie să te-ntâlneşti cu oamenii care trebuie, la momentul care trebuie şi cineva să deschidă televizorul la momentul în care eşti tu acolo şi să zică “Uite, p-aia o vreau eu!”. Altfel, dacă aştepţi ca cineva să recunoscă brusc că tu ai putea reprezenta o revelaţie în televiziune, s-ar putea să aştepţi foarte mulţi ani.

- Tu eşti o revelaţie în televiziune?

- Nu sunt o revelaţie în televiziune. Sunt o omniprezenţă în televiziune. De zece ani sunt o

veşnică promisiune. (Mişcare neprevăzută a motanului Ibric). Iar s-a isterizat motanul. Să-ţi spun: odată a venit la noi Kitty Cepraga, gătită toată pentru prezentările la plus belle de la monde. Era îmbrăcată bomboană. Şi-a sărit pisica pe dresurile ei, le-a făcut praf. După aia nu mai ştia cum să s-aşeze, ca să nu se vadă la televizor că avea un găuroi.

- Tocmai ai luat premiul pentru cea mai bună emisiune de divertisment, la TV Mania. Are greutate premiul ăsta pentru tine?

- Orice premiu are o greutate. Odată, pentru că niciodată nu te aştepţi, pentru că tot făcând acelaşi lucru în fiecare zi ca la şantier, nu te mai gândeşti la bomboane pe tort. Şi când vin premiile e cu atât mai interesant. Mi-ar fi plăcut să iau un premiu şi de la Flacăra, demult… Pentru că în anul 1980 am trimis poezii la revista Flacăra, marelui poet Geo Dumitrescu. Dar marele poet Geo Dumitrescu nu a consimţit, şi m-am întristat foarte când eram jună. Scrisesem  două-trei poezii, cu ritm şi rimă, dar alcătuite din trei versuri. C-atâta era ideea.

- E o formulă rară asta, cu trei versuri.

- Da, da, n-am mai întâlnit. Era aşa: “Actori, muncitori, măcelari şi poetul, / Cu soarele-n faţă, cu soarele-n spate / Căci totul e-n tot. Înţelept cine poate.” Adica: toţi suntem într-o maţocărie şi unii înţelege alţii nu-nţelege. Şi presupun că domnul Geo Dumitrescu n-a-nţeles în momentul ăla. L-am respectat, pentru mine era o somitate.

- Era şi un vers tematic acolo, o poezie angajată.

- Era tare de tot. Dar n-am avut noroc, aşa că m-am apucat de altceva. De-aia Flacăra, pentru mine, reprezintă un moment nostalgic.

- Cu Keanu Reeves ce fel de moment a fost?

- N-a fost în nici un fel cu Keanu Reeves, a fost o întâlnire super emoţionantă în care eu vroiam să-i spun multe lucruri şi am descoperit în momentul ăla că n-am ce să-i spun pentru că ce vroiam eu să-i spun nu se potrivea. Citisem despre lucrurile înspăimântătoare, nedrepte, care i s-au întâmplat. Am vrut, de fapt, să-i spun, fundamental, că-mi pare rău pentru tot ce i s-a întâmplat şi că sunt cu el, alături de el… Dar mi s-a părut o tâmpenie fără sfârşit să deschid gura şi să-i spun asta. Aşa că i-am zis “Bună seara” şi m-am întors să plec. Dar el m-a oprit. “Măcar zi-mi şi mie cum te cheamă”, mi-a zis. I-am zis, şi iar am vrut să plec. Noroc că una dintre fete mi-a arătat că stătea cu mâna întinsă în spatele meu.

- Dar cum a primit el faptul că eşti o vedetă de televiziune din România?

- I-am spus că eu lucrez la un televizor în România şi că ştiu exact care este dimensiunea mitocăniei pe care o produc în momentul respectiv. Şi că ştiu că o să-l deranjez, dar dacă nu mergeam atunci la el, nu mi-aş fi iertat-o toată viaţa. El a înţeles foarte bine că eu n-o fac pentru el, ci pentru mine, m-a întrebat dacă vreau să facem o poză, şi-am zis nu. Şi-am plecat. Zice, “hai, totuşi, să ieşim, să facem poze”. El a fost atât de amabil să-mi facă o bucurie, că eu nu eram în stare în veci de veci.

- Un actor român cam de aceeaşi valoare pentru filmul românesc cum s-ar fi purtat într-o asemenea situaţie?

- Depinde la ce hotel era. Pentru că dac-ar fi fost la Mariott, era una, dar dac-ar fi fost în mijlocul drumului, pe Ştefan cel Mare, ar fi fost altceva. În locul în care m-am întîlnit eu cu omu’ n-avea cine să vină la el. Pentru că eram într-un hotel de cinci stele, unde costa 2000 de parai să dormi o noapte. Nimeni nu-l băga în seamă. Absolut nimeni. Toată lumea stătea, bea cafea, trăgea o piparoasă, fiecare cu ale lui. Şi omu’ cu doi prieteni, relaxat, într-un loc.

- Ai noştri ar avea disponibilitatea de a conversa aşa, cu un necunoscut, cât o fi el de celebru?

- Eu n-am de unde să ştiu, pentru că ce sunt eu în România e una şi ce sunt în afara ţării ăsteia e alta.

- Tu ai deschiderea asta, te afli-n vorbă cu oricine, dincolo de emisiune?

- Cel mai adesea da, şi cu atât de mult acum, când am înţeles nişte lucruri: ce simte omul când vine la mine… Depinde, totuşi, pentru că în România oamenii fiind emoţionaţi şi dornici să spună nişte lucruri, spun şi chestii nasoale.

- Se plâng?

- Nu, da-ţi fac reproşuri. Aoleo, doamna Teo, ce grasă sunteţi! Sau,mai nou: doamna Teo, da’ ce grasă eraţi… Nu ştiu dacă eu m-aş duce la unu’, indiferent cine-o fi el, să-i spun: “Mamă, ce cocoaşă ai!” Că omu’ ştie. Dacă are o cocoaşă cu care se chinuie de nu-ştiu-câţi ani şi vrea să şi-o trateze la băi, sau să şi-o opereze, ar fi neplăcut să i se tot spună. În situaţia asta am fost eu ani de zile.

- Alt of nu mai au telespectatorii?

- Au asta cu grasa sau slaba, sau că li se opreşte cablul dimineaţa la reluare, pentru că intră ştirile de pe postul local la cei care nu stau în Bucureşti. Le promit că le rezolv. Depinde şi în ce stare eşti. Uneori poţi, alteori nu poţi. Nu mai poţi! Trebuie doar să te lase un pic. Măcar un pic. Odată m-am simţit chiar agasată când o doamnă şi-a pus copiii să strige după mine. A trebuit să fac cumpărăturile într-un sfert de oră alergând ca disperata printer galantare şi smulgând la nimereală ca să am ce să mănânc în seara aia. Nu poţi să faci aşa ceva unui om, indiferent cine-o fi el. Eu nu cred că în Elveţia cineva îşi pune copiii să zbiere “Keanuuuu!”. La noi mulţi fac asta. “Strig-o pe Teo, hai, strig-o!” Copilul nu vrea, pentru că de obicei copiii au bun simţ. “Du-te la ea!” Îi chinuie, să spună poezii…

- Părinţii îşi stimulează şi ei copiii cum pot. Tu cum faci să-ţi descoşi invitaţii? Care e tactica ta?

- De obicei te prinzi ce le place lor mai mult să spună. Sunt anumite tipuri de oameni: sunt deprimaţii, cărora niciodată nu le palce să vorbească despre motivul deperesiei lor, pe care o ascund cu grijă şi pe care o maschează cu eleganţă. N-o să te apuci tu să dai la bubă doar ca să-ţi faci interviul. Dacă el îţi spune dinainte că poate să vorbească despre asta, atunci da. Dacă nu, nu. Pentru că n-ai rezolva nimic, pentru că a doua oară nu-ţi mai vine, şi pentru că tu te simţi foarte prost faţă de tine. Mi s-a întâmplat odată ceva ce o să ţin minte toată viaţa. Am întrebat un invitat exact ceea ce el mi-a zis în fişă şi mă trezesc că începe să plângă. Nu mi-aş fi permis să-l întreb dacă nu o spusese chiar el mai înainte. Ăsta e neprevăzutul televiziunii în direct.

- Nu poţi să spui că nu există şi situaţia în care vrei cu tot dinadinsul să scormoneşti după o comoară de informaţie.

- Da, vrei să scormoneşti pentru că nu înţelegi. Şi dacă eu nu înţeleg înseamnă că nici publicul nu înţelege. Atunci de ce ne-am adunat noi aicea? Vrem să înţelegem împreună.

- Ceea ce faci e o incisivitate studiată, nu doar un joc naiv.

- E joc naiv până la un punct. Ca să înţelegem cu toţii despre ce vorbim. Şi după aia, dacă sunt lucruri care ţi se par bizare, pui deştu’ acolo şi-ntrebi: Da’ aia de ce e aşa? Oricine ar face asta, cred.

- Eşti marea cunoscătoare a micilor secrete mondene. Te îmbogăţeşte lucrul ăsta?

- Iubita mea, să-ţi spun un secret: ce se ştie pe post este a mia parte din câte ştiu eu. Ştiind eu despre ăla care e cu aia şi face aia, când vine în emisie îl întreb: “Am voie să vorbesc despre lucrul ăsta?” Dacă zice nu, vorbesc despre ce ştiu că pot să vorbesc.

- Ai putea face, de fapt, încă zece emisiuni pe acelaşi subiect.

- Nu, aş putea face una tare de tot!

- Şi de ce nu-ţi permiţi?

- Întâi, pentru că l-aş răni degeaba pe om. Trebuie să gândeşti cum gândeşte ţăranul român: “Băi, rezolv ceva cu asta? Nu. Atunci de ce s-o fac?” De ce să-l întreb p-ăla dacă-i cu aia? El îmi va spune, cu siguranţă, că nu-i adevărat, chiar dacă eu îi aduc dovezi. Că le am. De ce s-o fac, doar ca să distrug o căsnicie, poate două?

- E o abilitate politică. Cum faci să le astupi gura politicienilor, să nu-şi facă propagandă electorală în emisiunea ta?

- Păi îi rog frumos. Eu ştiu despre ei nişte lucruri. Când ei au venit şi m-au rugat pe mine să nu vorbesc despre nişte lucruri eu am fost de acord. Apoi e rândul meu să le cer să nu vorbească despre ceva. E un târg al bunului simţ. Eu am bunul simţ să nu-ţi dau ţie la bubă, tu ai bunul simţ să nu-mi dai mie la bubă. Dacă mi-ai dat la bubă, îţi dau şi eu ţie! Există un risc.

- Iese mai bine o emisiune cu mai multe femei? Ţi-e mai bine cu Luciu şi cu Tanţa decât cu Mircea Badea?

- Iese mai bine o emisiune în care eu pot gândi. O emisiune în care nu patinez. Sunt ca pisica pe ţesătură. Dacă pot să merg ca pisica pe ţesătură, bine înfiptă, e bine. Da’ dacă-mi patinează mintea, atunci e nenorocire. Sunt în derivă. Nu se vede, dar eu simt şi mă complexează chestia asta.

- Mai ai emoţiile alea grozave înaintea emisiunii? Te mai rogi la Sfânta Parascheva, care nu-i atât de ocupată ca alţi sfinţi?

- Rău de tot! Sfânta Paraschiva e tot acolo! Am icoane cu Sfânta Parascheva şi în studio, mai nou. A întârziat odată Pepe la emisiune, că nu a găsit icoană cu Sfânta Parascheva. Nu putea să vină fără icoană…

- Cât interes pentru audienţă mai are o vedetă mare de televiziune?

- Numai la asta te gândeşti.

- Nu poţi să-ţi permiţi câte-un giumbuşluc, fără cine ştie ce audienţă?

- Ba da, astea se numesc emisiuni de palmares. Sau de imagine. “Hai să facem o emisiune aşa, nu se uită nimeni, da’ e de palmares!” Faci o emisiune cu Bălăceanu-Stolnici care vorbeşte o jumătate de oră de nu te-ai mai ridica de acolo, pentru că e absolut genial. E de palmares. E la risc. Când l-am avut pe Neagu Djuvara, l-am bătut la audienţă pe Costi Ioniţă.

Că Neagu e un tânăr senzaţional, vulcanic, înnebuneşti. Eu eram căzută în şpagat, eram îndrăgostită lulea! Pe mine Neagu Djuvara m-a avut în trei minute! Gata! Deştept, era imposibil să-i pun o întrebare, pentru că prevedea cu trei minute înainte ce vreau de la el. Păi felul în care a pronunţat Neagu cuvântul “cur”… Un prieten al lui a zis: “Ia uite măi ce cur mare are aia!”, când erau pe Champs Elysee acum nu ştiu câţi ani… Madam s-a-ntors: “Cur mare are mă-ta!” Franţuzoaica vorbea româneşte! Şi Neagu: “Vezi, cur ca-n Bucureşti nu găseşti!”

- Asta da, privire de istoric!

- Eleganţa cu care a zis-o m-a subjugat! Dar când a venit domnul Neagu Djuvara la noi, el nu văzuse niciodată emisiunea, nu ştia despre ce-i vorba. Şi le-a zis fetelor: “Spune-i domnului Teo că o să iasă bine.” Era domnul Teo… terminat. Când a apărut Neagu s-a luminat platoul. Nu aveam ce întrebări să-i pun. Anticipa, pentru că înţelesese care-i algoritmul după care gândesc, se-ntorcea şi mă-ntreba. El pe mine. A fost absolut înălţător. Sunt oameni pe care nu poţi să-i inviţi dacă eşti mediocru. Şi eu sunt mediocru. Ăsta e succesul, să ştii care îţi sunt limitele.

- Care mediocritate? Mie-mi vine, uneori, să strâng televizorul în braţe, de drag.

- Nu, cu cât îţi dai seama mai repede că eşti tâmpit, cu atât e mai bine. Păi, să-l invit eu pe Paleologu, despre care ştiu şi ce fustă plisată avea soţia lui care a murit? Ştiu cum arăta celula în care-a stat închis. Am trecut prin experienţele lui citind şi văzându-l la televizor. Ce să-i spun eu omului ăsta? Să-l impresionez, cum? Oamenii mari sunt atât de modeşti şi atât de dornici să-ţi dea senzaţia că exişti pe lângă ei, încât te iartă pentru tot. Şi-ţi dai seama că fiecare pas al tău e o prostie. Ei te încurajează, te includ într-un context al lor. “Hai, hai cu tata!”

- Maneaua câtă audienţă îţi aduce?

- Enorm. Adrian Copilul Minune este o persoană minunată din toate punctele de vedere. Îmi pare rău că la început mi-am permis să-l judec fără să-l cunosc. Cum facem toţi. Adrian  Copilul Minune, atunci când tace, pentru că încă nu i-a venit rândul, face 14 puncte de rating. Când cântă face 18. Ceea ce este inimaginabil. Eu dau manele de drag. Şi pentru audienţă, şi de drag. Le dau şi pentru că mie-mi place să-l văd pe Adrian la televizor. Îmi place totul la el.

- Nu e păgubos să te legi afectiv de personaje, de invitaţi?

- Ba da. De-asta m-am şi făcut de râs acum câteva zile, pentru că îmi pregătisem un material despre Felicia Meleşcanu şi-am început să plâng în minutul în care am început să vorbesc. Credeam că sunt antrenată. Mi-a fost imposibil. Am plâns toată prezentarea. Nu că te legi, dar te legi atât de puternic, că te îndrăgosteşti.

- Cu Nicoleta Luciu a crescut audienţa?

- Fiecare anotimp are audienţa lui. Iarna, de obicei, audienţele sunt mari, că lumea stă în casă.

- Da, şi iarna Luciu are tot fustă scurtă.

- Adevărat, pentru că … atâta fustă are ea. Nicoleta este un personaj absolut inimaginabil. Nici nu pot să vă povestesc măcar jumătate din tot ce-mi spune ea. Este o persoană perfect curată. E pură din toate punctele de vedere. Nu e în stare de răutăţi, pentru că ar bate-o Dumnezeu. Este o tipă profound credincioasă. Habotnică. Ei răul i se pare o tentaţie, o ispită din partea Diavolului, pe care îl respinge.

- Pentru tine ce e răul? E nevoie de el?

- Răul, pentru mine, e un pigment. E nevoie de el, pentru că altfel nu vezi binele deloc. În afară de acumulare, pentru salt ai nevoie şi de regres. În momentul când am început să  slăbesc nu eram în cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Dacă aş fi fost fericită sunt absolut convinsă că nu s-ar fi produs transformarea asta. Netty Sandu îmi spusese că mi se duc toate planetele în Săgetător şi rămân Gemenii în chiloţi până la Crăciun. Eram abia în aprilie. Mi s-a părut ceva îngrozitor. Eram strânsă cu uşa. De-aia am zis: dacă nu acum, niciodată! Din cauza acestei nefericiri am hotărât să schimb ceva.

- Ca să acumulezi succes după succes unii îşi doresc să şocheze. Mă gândesc la marea pupătură dintre Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane. Tu ai face aşa ceva?

- A fost o treabă foarte poetică. Eu n-aş face-o, de frică. Eu le admir şi le invidiez pentru supercuraj. Mie mi-e frică de mama, că n-ar înţelege. Nici tata n-ar înţelege, de ce să mă pup eu pe gură cu o femeie?! Dar le admir pentru că iată, părinţii lor înţeleg, ele înţeleg, eu înţeleg…

- Dar ce e de înţeles aici?

- Că femeile se înţeleg foarte bine între ele. Şi că un sărut între femei este superb, cred.

- Cu un bărbat ai face treaba asta foarte poetică, pe o copertă?

- Nu, cu un bărbat în nici un caz. Cu o femeie, mai treacă-meargă, dar cu un bărbat n-ai să mă vezi. Asta chiar că nu mai înţelege mama! Şi nu-nţeleg nici telespectatorii. Pentru că eu, întotdeauna, am dat frâu imaginii mele până la un punct. Dar până aici. Cât am arătat, am arătat tot. Şi mai am, că le dozez. Şi dacă nu le dozez, le creez.

- Eşti campioana emisiunii interactive. Cine te concurează?

- Sunt. Uite, mă simţeam concurată de Madam, Monica Anghel. Eu o cunosc pe fata asta. Şi am încredere în inteligenţa ei, în spontaneitatea ei, în curajul ei, şi mai ales în faptul că ea, spre deosebire de mine, avea loc de-ntors. Ea putea să facă treabă mult mai bună decât mine. Ea putea să-şi de frâu liber relaxată, că avea ce să facă. Dacă o dădea afară se-ntorcea la cântat. Pe mine, dacă mă dă afară, ce ştiu eu să fac?

- Să recunoaştem că emisiune ca aia nu s-ar fi putut face nici în secolul trecut, ba nici în XIX, dacă ar fi existat televiziune pe vremea aia…

- E-adevărat, dar depinde şi la ce public te referi. A fost o emisiune cu audienţă şi cu potenţial de creştere. Părerea mea este că Antena 1 n-a avut suficientă răbdare. Imi fura din public, şi foarte bine făcea. O emisiune, ca să aibă rating, trebuie s-o laşi să crească. Aşa s-a întâmplat cu mine la PRO TV. Pe vremea aia nici nu eram aşa şocată cu audienţele, dar nu-mi imaginez că, cum am apărut la PRO TV au sărit punctele de rating în sus, dintr-o dată. Nu, PRO TV a avut răbdare, a creat, a construit, de colo ne-a mutat colo, hai mai facem un decor, hai încă unul, aşa se face în televiziune.

- Parcă n-ai mai pleca de-aici.

- Eu am senzaţia că aici sunt dintotdeauna. Eu pentru asta am trăit. Sunt absolut sigură, pe-ncercate, că alt post unde eu m-aş simţi mai bine, nu există.

- Sunt cam mulţi care au plecat de la PRO TV. De ce-or fi făcut-o?

- Asta-i treaba lor, dar să ştii că nu-i o chestie uşor de făcut. Pentru că, dacă eşti în PRO TV,

gândeşti într-un fel. Aici există noţiunea de producător, care face bugete, face comenzi. La Antena 1 te duci la emisiune şi vine lumina, vine şoferu’, vine operatoru’ şi vine regizoru’. La PRO TV nu vine nimeni decât dacă îl chemi tu. Este cu totul alt sistem. Nu spun că-i mai bine sau mai rău. Dar dac-ai crescut cu nişte rotiţe care ţi se-nvârt într-un fel, nu-mi spune mie că te duci în partea ailaltă şi dintr-o dată ţi-e uşor, că nu-ţi e! Cunosc eu oameni care au plecat şi s-au întors. Nu te adaptezi. Se poate să mă şi înşel.

- Oamenilor le place să diversifice. Dar ce diferenţă e între divertisment şi umor? Cârcotaşii au luat premiu pentru cea mai bună emisiune de umor, tu pentru divertisment.

- Eu cred că există doar emisiuni zilnice sau săptămânale. Sau, şi mai la obiect, emisiuni de râs şi emisiuni de plâns. Există “Surprize, surprize”, există “Iartă-mă”. Eu n-aş putea face aşa ceva, pentru că eu plâng prima. Eu cred că aş boci… O admir pe colega  Andreea Marin pentru rezistenţa ei. Fetiţă, am plans la “Surprize, surprize” de mi s-au umflat ochii în cap, am văzut vreo trei-patru ediţii integral, mi-a plâns şi inima din mine! M-am gândit, ce supertărie de caracter… N-aş putea să plâng în fiecare zi la televizor. Umorul e mai sănătos. Umorul te fereşte de multe lucruri. Nu deranjezi pe nimeni, deşi îi deranjezi pe toţi, da’ n-au ce să zică. De-aia, întotdeauna, nebunul regelui a avut viaţă lungă. “Maiestate, cum să-ţi explic, ha, ha, ha, e revoluţie!...” E de râs.

- Aşa am mai putea trece foarte uşor printr-o revoluţie… Aşa cum frumuseţea compensează lipsa multor lucruri, umorul ce-ar putea compensa?

- În cazul meu, umorul compensează prostia periodică. Eu sunt proastă periodic. Jur. Mă trezesc de dimineaţă, mă spăl pă mînuţi, pă faţă, şi-mi dau seama că sunt tâmpită. N-am cum să mă lupt cu chestia asta. Când vezi că eşti tâmpit rău de tot, da’ rău de tot, şi în capul tău totul este alb, o dai pe umor. Şi te arunci cu capul înainte.

în revista Flacăra

Cu banii sub lupă: Florin Călinescu

În ciuda unor aparenţe deja depăşite (acestui actor i s-a dus buhul cum că-l interesează banii şi agaţă tot felul de oportunităţi), Florin Călinescu a prins gustul afacerilor de mic. După propriile-i mărturisiri, încă de la 8 ani se pricepea să vândă gumă de mestecat şi ţigări prin Timişoara, deprinzând astfel, fireşte, cea mai joasă cultură de business, cea a străzii. Băieţelul de atunci atât de bine a învăţat regulile acestui mic joc, încât nici mai târziu, când deja ştia că ceea ce făcea se numea speculă şi că mulţi ajungeau la puşcărie pentru asta, nu s-a lăsat. Fiind student la actorie, nu ezita să cumpere deodorante din Bucureşti sau blugi ori cojoace de la Orăştie, pe care le vindea convenabil în locul lui de baştină, Timişoara. Se prea poate ca abilitatea de a-şi vinde bine marfa să-i fi folosit în tehnica actoriei în care s-a perfecţionat mai apoi. Talentul său speculativ i-a adus succesul de mai târziu. Cu siguranţă s-a îndreptat spre actorie văzând aici şi o afacere de speculat, aducătoare de bani. (Dexteritatea sa de a aduce bani ProTv-ului folosindu-se doar de mânuţele alea două demonstrează acest lucru). Aşadar, e greu de crezut că Florin Călinescu vede în business doar un joc, şi că nu-l interesează banii. Cu cine se joacă, în fond?
Fără îndoială, Florin Călinescu a avut mare noroc la bani. Deşi acesta e un accesoriu de care nu se bucurau prea mulţi actori români, el caştiga, înainte de 1989, 14 000 de lei pe lună graţie serialului de propagandă comunistă “Lumini şi umbre”. Nu ne putem gândi la un compromis pentru bani în acea vreme, Călinescu fiind prea tânăr iar personajul lui un ins plăcut. Pe lângă faptul că a acumulat un bun capital care i-a folosit imediat după revoluţie, în acea perioadă s-a mai petrecut un un lucru de mare folos pentru drumul său ulterior. Aici l-a cunoscut pe Adrian Sârbu, asistent de regie pe parcusul filmărilor serialului. “Il trimiteam să-mi cumpere ţigări şi şuncă şi muştar….”, declară acum Călinescu, arogându-şi astfel un anumit ascendent faţă de Sârbu (“Eu eram vedetă de la 20 de ani, el nu…”) . Singura întâietate, de altfel, pentru că  imediat după revoluţie Sârbu a fost mai rapid, a urcat repede şi şi-a umplut buzunarele de bani, ajutându-l şi pe Călinescu în acest sens. Prietenia dintre cei doi i-a adus actorului oportunitatea imensă de a modera, produce şi excela în câteva emisiuni ale MediaPro, într-un timp în care piaţa era destul de goală şi stilul vulgărel şi mercantil prindea de minune. Calităţile de actor ale lui Călinescu, îmbinate cu cele de mic afacerist, i-au adus, din nou, suficient capital cât să-şi poată începe propriile lui afaceri. Comunicând uşor, cu umor şi cu ironia-n vârful limbii, Călinescu a devenit o vedetă absolută a ProTV-ului, promovat întruna şi, ceea ce face mândria actorului, fiind lăsat absolut liber, lucru de nevisat, probabil, de celelalte vedete Pro. “Nimeni nu-i nebun să-l manipuleze pe cel mai profitabil dintre angajaţi. Eu am fost un cal nărăvaş care am fost lăsat de capul meu să facă ceea ce trebuie pentru companie, adică să aducă bani”, declara în alt interviu, de curând, Florin Călinescu. Are o mare capacitate de muncă, acest taur strângător, îndreptat încet dar sigur către cele materiale, deşi el susţine, evident, contrariul: “sunt un artist… utopic… îmi place jocul… banii n-au importanţă pentru mine…”
Jocul de-a afacerea a continuat la Teatrul Mic, atunci când a preluat conducerea teatrului. Şi iubit, şi hulit, Călinescu a avut ambiţia să schimbe, şi a schimbat. A plătit meşteri şi faianţă din buzunarul lui şi a dat o faţă nouă teatrului. A dat o faţă nouă şi repertoriului, culminând, la începutul acestui an, cu versiunea personală a spectacolului “Război cu Troia nu se face”, de Jean Girodoux.  Aici a avut parte de numeroase critici, pentru că Florin Călinescu rămâne consecvent stilului său popular promovat în “Chestiunea Zilei” sau în alte show-uri pentru vulg, transformând rafinamentul umorului savuros-intelectual al lui Giraudoux într-o hârjoneală făcută şi re-fuck-ută pe principii grobiene balcanice. Unii actori au reacţionat şi au propus demiterea lui Călinescu din funcţie. În replică, el demonstrează că doar astfel poporul vine la teatru. Bineînţeles, nu vine pentru a se înălţa spiritual  (cum cred unii), ci pentru a aduce banii atât de necesari plăţii salariilor actorilor şi a celor trebuincioase, un deziderat firesc pentru un manager, fie el şi de teatru (mic).
Acest concept corect managerial i-a adus lui Călinescu, mai târziu, succesul în alte afaceri. Faptul că vin oamenii la el, propunându-i spre vânzare diverse (imobile, terenuri, afaceri, crame, intreprinderi, obiecte de valoare….) demonstrează un imens capital de încredere, câştigat în ani de zile de succes mediatic.
Dar dincolo de oricare alte preocupări, cea mai des invocată în conversaţia cu Florin Călinescu rămâne prietenia. În numele prieteniei, Călinescu demarează afaceri (are prieteni buni care ştiu să se ocupe…), munceşte şi aduce succesul aşteptat de alţii, fără să ceară mai mulţi bani vreodată (Sârbu), îşi pune numele în joc pentru a apăra în Tribunal personaje controversate (vezi Tender). Recunoaşte că s-ar putea ca unii prieteni să-l trădeze. Dinspre partea lui, însă, niciodată! Şi mai susţine că absolut niciodată şi cu nici un chip nu a avut de câştigat (material) de pe urma susţinerii vreunui prieten acuzat de corupţie. Cu prietenii a început afacerea cu fabrica de blugi şi tot sfătuindu-se cu prietenii a hotărât să cumpere afacerea Prooptica, în decembrie 2000, atunci când întreprinderea a fost oferită spre privatizare. Tot din acelaşi motiv (prietenii ştiu de ce) i-a adus la conducerea întreprinderii, el rămânând patronul care se interesează din când în când de cifra de afaceri şi de alte proiecte nouă. Fratele său, Călin Călinescu, a devenit directorul economic şi mâna sa dreaptă.
Atunci când şi-a chemat pentru prima oară angajaţii în curtea din str. Gheorghe Petraşcu nr. 67, cu toţii erau siguri că soarta le este pecetluită. Că vor fi daţi afară şi că intreprinderea va fi desfiinţată, urmând ca aici să se petreacă lucrul la care Călinescu se pricepea cel mai bine: o televiziune. Spre surprinderea lor, n-a fost aşa. Ba mai mult, priceput la popor şi la nevoile lui, Călinescu le-a câştigat încrederea oferindu-le câte o jumătate de miel şi o primă de Paşte. Le-a spus oamenilor (cei mai mulţi implicaţi în cercetare) că-şi vor vedea în continuare de munca lor şi că aşteaptă de la ei să-şi dea toată măsura. Evident, strategia a fost schimbată (sau, în sfârşit, a fost adoptată o strategie care să aducă succes). “Cam trei ani a durat până ne-am redresat. Era treabă multă şi datorii de plătit. Florin a scos din buzunar, s-a implicat în mod deosebit.”, povesteşte fratele său, Călin.
Principala schimbare de optică a fost preocuparea pentru piaţă. Cum înainte aici se făcea doar cerecetare, intreprinderea fiind, de fapt, un apendice al IOR, primul pas a fost să se treacă la producţia efectivă de echipamente optice. “Înainte firma nici nu avea departament de marketing, nu intenţionau să vândă. În scurt timp am început să fabricăm produse, să vindem, să testăm, să omologăm. Mai apoi, cand ne-am făcut vizibili pe piaţă, am adoptat alt plan strategic, cu ţintă până în 2020: acum nu vrem doar să vindem produse, ci şi să oferim soluţii pentru probleme specifice.”, declară directorul general Prooptica, Marinică Mârzu.
Călinescu a avut, aici, meritul de a fi înţeles ce afacere a cumpărat: în primul rând aici se aflau, condesate într-o clădire neîncălzită, câteva zeci de minţi luminate. Ghidaţi cum trebuie, aceşti oameni puteau aduce profitul nesperat înainte de revoluţie. El însuşi, Călinescu, fusese o personalitate interesantă, exploatată eficient de Sârbu în ProTv. Randamentul nu a întârziat să apară. În primul an, cifra de afaceri a crescut de la 200.000 de euro la 800 000  (anul trecut au fost 7.500.000 euro). Salariaţii au devenit din ce în ce mai mulţumiţi, până într-atât încât sindicatul s-a desfiinţat de la sine, nemaiavând obiect de activitate. Acum contractul colectiv de muncă se negociază cu reprezentanţii salariaţilor.
Atunci când i s-a propus (în decembrie 2000) prin prietenii săi, prieteni la rândul lor cu Călinescu, să fie managerul acestei în treprinderi, dl. Marinică Mârzu, doctor în optoelectrică din 1997, nu a stat mult pe gânduri. “Cunoşteam potenţialul acestei afaceri de mare viitor, îmi plăcea domeniul foarte mult. Mi s-a părut că e o oportunitate serioasă, aşa că am renunţat la postul din Academia Tehnică Militară, unde aveam toate şansele să îmbătrânesc până să ajung să fiu avansat. Oricum, tot cu armata am început să colaborăm, aceasta fiind acum clientul nostru principal”. Atunci când şi-a luat postul în primire, dl. Mârzu îl cunoştea pe Călinescu doar de la televizor. Mărturiseşte că n-a fost surprins să-l vadă aici, în calitate de patron. Pur şi simplu a luat situaţia ca atare şi a încercat să colaboreze cât mai bine cu noua lui conducere. L-a impresionat, însă, vizionarismul de care dădea dovadă Călinescu, încă de la început. “A început să se priceapă şi de multe ori participă la discuţii importante cu partenerii străini. Ştie tot ce facem şi de multe ori, având o viziune proaspătă, oferă nişte idei interesante, libere de constrângerile obişnuinţelor noastre. Câteodată e surprinzător de creativ!”
Pe cât e de creativ, pe atât e de conservator în unele privinţe. De pildă Călinescu a declarat, de la bun început, că Prooptica este un business închis la credite. Gospodar chibzuit, Călinescu nu a vrut să rişte absolut deloc, concentrându-se mai întâi pe plata datoriilor de care era încărcată întreprinderea, şi la bancă, şi la asigurări. Şi nici mai apoi, când, poate, un împrumut ar fi fost binevenit şi ar fi dat un impuls spre dezvoltare, patronul nu a agreat ideea. Aşadar s-au dezvoltat singuri, încet, cu răbdare. Un traiect, de altfel, specific zodiei sale. Iată că nu e nevoie de şcoli financiare înalte pentru a conduce o afacere de succes. Marele atu al lui Călinescu, pe care şi-l arogă cu mândrie, este acela că se pricepe la oameni şi are un mare dar în a comunica pe înţeles. (Nu putem să nu obvservăm că ştie să-şi urmărească propriul său interes, oricât ar părea comunicarea de firească.)  Un lucru rar, patronul Prooptica îşi cunoaşte toţi angajaţii. A purtat discuţii cu toţi, mai ales la început, ca să-i motiveze, să-i menţină preocupaţi şi eficienţi. Nimeni nu a fost dat afară de aici, iată alt principiu de la care Călinescu nu a abdicat. A făcut reformă pe gustul oamenilor, de aceea mulţi îi sunt recunoscători. A nu se înţelege că personalul a rămas acelaşi, din voia lor au mai plecat oameni, au fost atraşi alţii, tineri şi pricepuţi în domenii care nu existaseră până atunci în firmă, dar necesare unei înalte tehnologii: specialişti în IT, comunicaţii, în optoelectronică. Specialiştii (cu toţii sunt acum cam 100 de angajaţi) au produs sisteme performante pentru armata română, dar participă şi la proiectele de anvergură europeană şi mondială de cercetare, cu mult înaintea integrării noastre europene. Ceea ce moşeşte Florin Călinescu aici este, iată, o intreprindere de mare performanţă. “Toate dotările româneşti ale armatei, MAI-ului, în domeniul aparaturii optoelectronice, vine de la noi! Avem 20 de produse omologate, producţia noastră. Sunt produse care merg de ani de zile în Irak, Afganistan, sunt sisteme complexe de observare a ţintelor. Armata română este dotată la standardele şi peste standardele NATO, din punctul de vedere al aparaturii optoelectronice!” se mândreşte dl. Mârzu, directorul general.
Acum când războiul este din ce în ce mai ameninţător, după ce am avut chiar şi noi câţiva morţi în Afganistan, ordinele sunt clare: nu mai iese nimeni afară cu capul din transportor! Aşadar, instrumentele optice, de observaţie şi ochire trebuie să suplinească prezenţa fizică şi să ofere şi protecţia necesară. Armata română are ochi buni, acum, datorită încăpăţânării lui Florin Călinescu de a conduce o afacere. Fără îndoială, el însuşi un bun ţintaş: ocheşte şi ţinteşte public, emoţii, bani, iar acum umileşte şi terorişti prin aparatura sa performantă.


pentru Torneo Businessman's

Cristian Tudor Popescu: „Am trăit nişte filme la viaţa mea!”

 La Pro Cinema CT Popescu nu se ia de piept cu nimeni. Aici prezintă filme, de drag de cinema. Şi, lucru rar, stă cu telespectatorii până la final.

- Am înţeles că, în sfîrşit, faceţi ceva ce iubiţi. Tînjiţi demult după o emisiune de felul ăsta ?

- Filmul a fost pasiunea mea de cînd mă ştiu şi n-am mai avut ocazia, în anii din urmă, nici măcar să mai văd film atît cît aş fi vrut. Nu-mi face mare plăcere să discut despre politică iar a putea să prezint telespectatorilor nişte filme care fac parte din cinemateca mea sentimentală, cinemateca de sub frunte, cum spunea Radu Cosaşu, e o bucurie pentru mine. Faptul că pot să împărtăşesc, să dau şi altora ceea ce eu consider că face parte din geografia mea interioară.

- Cînd aţi simţit că sînteţi pe cale de a deveni un şobolan de cinematecă ?

- Foarte devreme. Înainte de a mă duce la Cinematecă mergeam la Cinema « Viitorul ». Nu ştiţi voi ce-i aia. Cinema «Viitorul» a devenit Universitatea Ecologică, undeva pe la Moşilor, Mihai Eminescu. Avea un regim de cinematecă, acolo se dădeau numai filme de o anumită factură, directorul acelui cinematograf era Ion Iuga, un om de cultură. Nu mai trăieşte poetul Ion Iuga.

- Cîţi ani aveaţi cînd se petreceau toate astea ?

- Aveam vreo 13-14 ani şi mă duceam să văd la Cinema « Viitorul » Pădurea de mesteceni, a lui Andrej Wajda, să văd Solaris-ul lui Tarkovski, să văd Cenuşă al lui Andrej Wajda (nu Cenuşă şi diamant, alt film al lui Wajda). Iar Ion Iuga era director şi la cinema Moşilor. Aici băga numai film comercial, film american, bătăi, urmăriri, făcea încasări  şi finanţa şi cinematograful « Viitorul », unde erau filme de felul ăsta, aşa încît uneori erau în sală numai cîte 4-5 persoane.

- Pe vremea aceea inspiraţia vă spunea să ajungeţi la acest tip de filme şi nu la cele comerciale ?

- Nu ştiu de ce am ajuns acolo. Mi-aduc aminte doar că am ieşit de la Cenuşă al lui Wajda, aveam 14 ani, am ieşit năuc. Era noapte, ningea, m-am plimbat pe străzi, m-am dus acasă pe jos, în Balta Albă. Nu mi-a recomandat nimeni să fac asta, n-am avut un mentor, n-am avut o şcoală. Am nimerit peste aşa ceva, şi din momentul în care am văzut primul film de factura asta care mi s-a-nfipt în cap, de atunci am ştiut întotdeauna la ce film să mă duc şi ce să fac. Şi acum am acelaşi mecanism în cap, eu pot să spun dacă un film este un bun după primele 30 de secunde ale filmului. Dacă face parte din categoria filmelor fundamentale, de artă, care rămîn, îţi dai seama imediat. Sînt semne care nu înşeală.

- Ca şi în viaţă.

- Da, îţi dai seama : muzica, tăietura de montaj, replicile, ştii de la prima replică rostită într-un film dacă regizorul ăla ştie să lucreze cu actorii sau nu. Şi-apoi, după un minut, două, vezi şi ritmul interior al filmului... Dar înafară de cinema Viitorul mai exista cinema Popular pe strada Mătăsari, de la Liceul Mihai Viteazul mai jos. Acolo era într-adevăr o problemă să vezi filmul, pentru că nu venea nimeni. Ca să pornească proiecţia era nevoie de cel puţin 10 bilete cumpărate. Şi-am cumpărat eu 10 bilete la Siberiada, ca să o duc pe o fată. Fata n-a prea înţeles ce e-n capul meu. « Mă duci la un film rusesc ?! » Filmul avea 3 ore şi 45 de minute, şi sentimentele fetei, de altfel foarte puternice, pentru mine, nu au rezistat. A cedat nervos. A fost ultima dată cînd ne-am văzut. Pe urmă, fireşte, am ajuns la cinemateca de la Union, nu asta din Eforie, asta din pantă, din centru. Acolo vedeam şi cîte trei filme pe zi. Mergeam în Cişmigiu, mă întorceam iar la film...

- Alegeţi acum filmele pe care le veţi prezenta ?

- Nu, nu sînt selecţia mea sută la sută, sînt selecţia mea din ceea ce mi s-a oferit. PRO CINEMA are o anumită categorie de filme prin relaţia cu America, postul fiind un post cu un capital majoritar american, şi din acestea a trebuit eu să aleg. Curînd sper să-i înaintez d-lui Adrian Sîrbu o listă cu filmele mele. Aceea va fi, într-adevăr, selecţia mea.

- Dacă aţi avea posibilitatea să vă alegeţi acum viaţa, ca pe un film, ce aţi alege ?

- Aş alege-o pe aceeaşi, asta pe care am trăit-o. E-adevărat că, dacă viaţa e film, s-ar putea trage duble, ar putea fi supusă montajului, s-ar putea scoate secvenţe întregi, penibile din existenţă, ar putea căpăta mai mult dinamism. În general, viaţa mea a fost un film cu buget redus.

- Se supune criteriilor unui film bun? Are mesaj?

- Nu ştiu. Asta nu e treaba mea.

- Altul e regizorul.

- Regizorul e pe undeva pe sus. O să vadă el despre ce e vorba. Eu, oricum, nu sînt regizorul vieţii mele, şi nici măcar actor. Nu sînt actor pentru că nu pot să repet nimic din ceea ce fac, de pildă, la televizor. Dacă mă pui să repet scena, mi-e aproape imposibil. M-a chinuit odată Tudor Carnafil într-o filmare, am făcut cu el un clip. Îmi amintesc şi-acum senzaţia de chin pe care o aveam, pentru că trebuia să repet scene. Să fac încă o dată aceeaşi replică, încă o dată, şi-ncă o dată. Un actor profesionist poate să-ţi facă de cîte ori e nevoie. Eu nu pot să fac asta, plus că nu ştiu exact ce-o să spun înainte de a a începe emisiunea. Sînt lucruri foarte puţin pregătite, şi care nu sînt repetabile, pentru mine.

- Trăind pe bune nu aveţi acelaşi chin. M-ar interesa în ce fel vă hrăneşte filmul. Aveţi destul conflict şi în viaţa de zi cu zi, ca jurnalist, acţiune, poate erotism mai puţin...

- Erotism mai puţin, pentru că nu ai unde să-l bagi, erotismul. În condiţiile în care 12-14 ore pe zi faci ce faci, unde mai încape şi erotismul ? În jurnalism eşti nevoit să prelucrezi tot felul de informaţii. În general, calitatea informaţiei care ajunge la mine într-o zi este foarte scăzută din punctul de vedere al nivelului meu interior. Ascult tot felul de năzbîtii, tot felul de lucruri prost spuse, kich-uri, chiar obscenităţi.

- Vă permiteţi să trăiţi la nivelul ăsta.

- Nu ştiu dacă îmi permit. Aşa vreau. Ăla-i locul meu, stau în el. Or, după ce înghit tot molozul ăsta-ntr-o zi, a vedea, a revedea un film... Mie-mi place să revăd filme, să ştiţi. Cred că am văzut Solaris de vreo 14 ori. Aşa cum unora le place să asculte bucăţi muzicale, aşa-mi place mie să văd filme. Uneori îmi pun numai o secvenţă din filmul respectiv, alteori doar muzica filmului vreau s-o ascult... E alt spaţiu, dintr-o dată. Mă duc acasă, sting lumina, stau singur, pe-ntuneric şi dau drumul la film.

- Neapărat pe-ntuneric ?

- Da, pe-ntuneric. Dau drumul la film şi în momentul ăla începe să se şteargă toată zgura zilei, “rămăşiţele zilei” încep să se ducă de la mine. Trebuie să contrabalansez într-un fel ghiveciul ăsta pe care sînt nevoit să-l înghit în fiecare zi. Sigur că şi viaţa îţi oferă uneori replici ieşite din comun, îţi oferă atitudini umane memorabile, dar din păcate sînt foarte rare, mult mai rare decît în filme.

- Poate rememoraţi un moment în care viaţa dumneavoastră a avut valoarea unui film foarte bun, de artă. Care ar fi fost plăcut de văzut şi de alţii.

- Nu ştiu dacă are valoare. Ştiţi ce se-ntîmplă? Cu mine se-ntîmplă următorul lucru, straniu. Mă urmăreşte destinul unor personaje create de mine cu mult înainte. Acum încep să trăiesc, în mod ciudat, ceea ce vizitasem în spaţiul ficţional.

- Deci sînteţi, totuşi, şi regizor al propriei vieţi.

- Involuntar. Am scris, de pildă, o povestire la care ţin foarte mult, se numeşte Gala, din volumul  Omohom. Acolo există un erou, un copil numit Matei. Şi eu am, acum, un copil numit Matei. Atunci nu bănuiam, şi nu m-am gîndit, cînd i-am pus numele, la povestire. Mi-am adus aminte după aia că am scris acea povestire în care vorbeam despre copilul meu nenăscut. Acum am copilul şi într-o zi o să-i dau să citească povestirea. Sau: am tradus la un moment dat o carte : Bug Jack Barron, de Norman Spinrad. Împreună cu Dan Pavelescu am tradus acest titlu prin “Capsaţi-l pe Jack Barron”. Personajul era o vedetă tv. El intra în direct cu diverşi inşi de pe teritoriul SUA care-i reclamau tot felul de nereguli şi situaţii grave. Omul spunea ce-l doare şi Jack Barron intra imediat în direct cu primarul New York-ului. În emisiune intra guvernatorul statului cutare, şeful poliţiei, îi aduna pe toţi acolo. "Vedeţi, dom’ne, ce probleme are omu’ ăsta ?" Deci el trebuia să fie « capsat » de către populaţie, montat ca să lupte cu autorităţile în sprijinul oamenilor simpli. Ăsta era Jack Barron.

- V-ar conveni să fiţi într-o asemenea postură ? Să intraţi cînd vreţi în legătură cu Preşedintele ?

- Păi am fost. Viaţa m-a aruncat exact înaceastă postură nişte ani de zile, în care mă încăieram cu politicieni la televizor. Sigur, ăla, în carte, era science fiction. Dar ideea a rămas. "Hopa, încep să devin un fel de Jack Barron!", mi-am zis, la un moment dat. Am tradus cartea prin ’94, cînd n-aveam nici  treabă cu televiziunea. Deci au fost momente, au fost momente în ultimii ani, la Adevărul, dar nu aş vrea să vorbesc despre acestea, au fost momente în care aveam impresia că sînt aruncat dintr-o telenovelă de cea mai proastă speţă într-un film de uscăciunea existenţială a Fragilor Sălbatici ai lui Ingmar Bergman şi, finalmente, în Oul de Şarpe, al aceluiaşi Bergman, uneori pe parcursul aceleiaşi zile. Şi lucrurile astea se întîmplau în viaţă, nu în film. Adică am trăit nişte filme în viaţa mea. Am trăit nişte filme la viaţa mea !

- Spuneţi că vedeţi filmul în întuneric. Există, fără îndoială, scene care v-au lăsat cu gura căscată.

- Nu pot să-mi dau seama dacă aveam gura deschisă în timpul scenei respective. Dar înţeleg despre ce scene vorbiţi. Eu am o colecţie, aşa cum unii colecţionează scoici, capace de bere sau tablouri, aşa colecţionez eu imagini din filme. Ele se află în capul meu, nu sînt puse pe nici un raft, nu sînt fişate în dosare, sînt în capul meu, în colecţia mea personală de imagini. Cred că sînt cîteva zeci. Culmea este că unele dintre ele nu sînt din filme mari, neapărat. Sigur, cea mai mare parte sînt din marile filme ale cinematecii mele. Dar sînt şi unele filme stupide, filme de serie B, filme proaste, care conţin, însă, mai întotdeauna, o perlă, aproape involuntară. De pildă filmul numit Gattaca, un SF,  cu Ethan Hawke şi Uma Thurman. Filmul e slăbuţ, e contradictoriu, scenariul e dezlînat... Dar are un moment în care cei doi, băiatul puternic, musculos, dotat fizic extraordinar, şi celălalt, care este tarat genetic, firav, are probleme cu ochii, cu muşchii, înoată împreună în mare. Pariul e cine înoată mai departe. Întotdeauna cel firav se duce ceva mai departe decît cel puternic. Ăsta-i spune « Nu înţeleg, cum e posibil aşa ceva ? » La care firavul răspunde : « Pentru că pe mine nu mă interesează să mă şi întorc. » Ei? E un răspuns şi o imagine extraordianară.

- Aveţi cîte-un intro în timpul emisiunii, pe momentele de publicitate. Care e tîlcul ?

- Da, scot capul pe-acolo. Tîlcul este că eu vreau să trăiesc acest film împreună cu telespectatorii. Chiar vreau să vedem împreună acel film. Le aduc aminte că sînt şi eu acolo, împreună cu ei, şi zic şi eu ceva despre ce se întîmplă pe ecran. Pot să fie de acord, pot să nu fie de acord cu ce spun eu, dar sînt acolo, împreună cu ei, nu numai la început, ci tot timpul, pînă la sfîrşit.

În Teleghid Cotidianul

Hoinăreli prin cratiţa românească

Emisiunea în care cuvintele au carne, miez şi sevă din belşug ţine acum o oră întreagă. Plăcerea unui asemenea subiect e foarte veche, dar în România Radu Anton Roman are întîietatea. Un hedonist contagios, realizînd o emisiune de-ţi pocnesc fălcile. Tot în ideea păstrării tradiţiei, cîinele care i se gudură pe lîngă casă se numeşte Iliescu. Noutate: muşcă numai dacă-i mîngîiat.

-       Realizaţi una dintre cele mai vechi emisiuni la Pro Tv. Ca şi vinul, e mai valoroasă pe măsură ce se învecheşte?

-       Facem 6 ani pe 12 mai. După ştiri, este, într-adevăr, emisiunea cea mai longevivă. E bine că e aşa, pentru că, în general, bătrînii sunt lăsaţi în pace. Dincolo de glumă, longevitatea emisiunii se datorează miezului, conţinutului ei. Nu mie, nu celor care o fac, ci subiectului formidabil. Şi pentru mine a fost o plăcere să-l descopăr şi să-l iau la dereticat, la ciopîrţit, la citit, la analizat, la înţeles. Trăim în continuare exaltarea descoperitorului.

-       Cum s-a petrecut întîlnirea asta? Cînd aţi înţeles că v-aţi pricepe să dezghiocaţi un asemenea subiect?

-       Gîndul meu era să fac travel, filme de călătorie. M-am născut şi am fost format în cultura Cousteau. “Lumea tăcerii” este filmul care m-a hrănit, a fost pentru mine ca şi lichidul amniotic, am supt de la ţîţa (iertaţi-mă) lui Cousteau. Am supt un fel de a gîndi şi de a trăi. Probabil că mai e un ştrengar în mine, un adolescent întîrziat, nearticulat încă, dar îmi place să trăiesc aşa, între Tom Sawyer şi Cousteau. Am descoperit România cam  în 25 de ani de călătorie neîntreruptă. Umblam şi mîncam, şi pe unde mergeam mîncam ciudat şi chiar căutam feluri senzaţionale. Era şocant să mănînci turtă de icre negre într-un sat din România. Sunt ardelean, făgărăşan, tîrgoveţ, deci destul de cuminte. Cînd am ajuns să mănînc ciorbă de maţe cu usturoi în vîrful muntelui sau ciorbă de maţe de morun în inima Deltei, am început să-mi pun întrebări. În momentul ăsta gastronomia devine abisală, e un univers în care te rătăceşti uşor. Am ajuns la bucate făcînd, la început, un fel de comentariu amuzant a la Păstorel Teodoreanu, Octavian Stoica şi alţii ca ei. Mi s-a părut atunci interesant să scriu despre bucătăria senzaţională a românilor.

-       Suntem senzaţionali doar în bucătărie? Altfel nu strălucim prin nimic?

-       Avem o bucătărie cu adevărat surprinzătoare, şocantă. Altfel, ăsta e un subiect foarte larg. Adică nu pot să spun cum sunt românii într-un interviu de gazetă. Cîţiva ştiu cum sînt. Dar atît. Întorcîndu-mă însă la povestea cu bucatele, s-a nimerit că editorul, Ion Băncioiu, dascăl de filozofie şi avînd şi funcţia de naş al familiei mele, o funcţie serioasă şi periculoasă, a zis: “Nu, nu aşa se face o carte!” El era un om aşezat, un om de bibliotecă, şi a vrut să facem o carte solidă, serioasă. După rezistenţe, după tot felul de nelinişti puturoase, că mi-era nu-ştiu-cum să m-apuc acuma, la 40-50 de ani ai mei, să-mi storc creierii, pînă la urmă m-am hotărît. Şi doi ani de zile am tot umblat prin cratiţa românească. De data asta meticulos, ca şoarecele de bibliotecă. De atunci, cartea dospeşte şi creşte. Au apărut două ediţii, în ultima spuneam, prosteşte, că s-a terminat, gata, bucătăria românească este un subiect încheiat pentru mine şi pentru noi toţi. Aş! La o lună după apariţia cărţii am început să fiu contrazis sistematic. Cartea asta e fără sfîrşit, iar dacă eu o voi termina, le va fi dat altora să o continue.

“Emisiunea e o bucurie şi o scaldă în limba romană”

-       Există emisiuni gastronomice şi pe alte posturi. Cu toate astea, “Bucătăria lui Radu” e cea mai căutată. Asta pentru că e mai savuros cuvîntul decît gustul bucatelor?

-       Din punctul meu de vedere, m-am urcat pe calul potrivit. Pentru că transport cu mine foarte multă carte românească, memorie românească, voluptate românească, chiar identitate. E cartea unui autor colectiv uriaş, care numără 22 milioane de autori, plus cei trecuţi. Mulţumesc tuturor acestor coautori care mi-au dat prilejul să-i citez. Pentru mine, emisiunea este o mare bucurie şi o scaldă în limba romană. La fel, fiecare casă îşi are rînduiala ei, expresia ei. Te duci într-o casă ţărănească, trebuie să stai la masă, să nu te ridici, să faci cruce peste pîine ca să-ţi tihnească, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, stăpînul şi gospodina casei cer o anume solemnitate şi sobrietate la masă, înghiontelile, rîsetele şi ciupelile pe sub masă nu sunt premise. La oraş e mai uşurel, mai o sfadă la masă, mai un citit de ziar… Prezentările sunt mai sumare. Ospăţul românesc este înlocuit cu petrecerea.

     

      -   Este genul de subiect din care o să înfulecăm şi   peste un secol.

-       Dacă vrei să jucăm împreună peste secole, cu plăcere. Emisiunea va dura, cu siguranţă, încă mult timp de aici înainte. Pot să spun că Dumnezeu i-a dat un gînd bun Pro TV-ului. Pentru că, pe lîngă emisunile puternice, comerciale, extrem de ofensive de divertisment, programe care te ţin cu sufletul la gură, cu sufletul distracţiei la gură, cu sufletul superficialităţii la gură, s-a gîndit şi a păstrat 6 ani o emisiune de cultură. Emisiunea asta o tai acuma, o reiei peste 20 de ani, o scoţi din pungă, de la naftalină, o pui pe post, ea e document valabil. Noi facem emisiuni care nu mor, nu facem emisuni de gazetărie de televiziune. Asta e marea noastră bucurie.

Conserve de viaţă

-       De curînd emisiunea “s-a lărgit de i-a plesnit fusta pe la cusături”. Care este miza acestei prelungiri pînă la o oră?

-       Tot cultura românească veche. Ne-a interesat să vedem dacă a mai rămas ceva viu la ţară, dar şi la oraş. De la Gusti încoace, cîntăreţul de folclor a devenit interpret. El nu mai cîntă la nuntă sau de dor pe vîrful Muncelului. Acum parcă sînt mai curios ce se întîmplă la capătul firului. Mai cîntă cineva din frunză pe coastă? Toţi avem bunici la ţară, toţi avem, undeva, într-un punct al generaţiei noastre, o opincuţă crăpată. Care se păstrează foarte bine. Mă trezesc jucînd la cîte o muzică, eu, ditamai namila, care m-am născut la oraş, am crescut la oraş, mă trezesc ţopăind, bucuros să mă iau la braţetă cu hora şi cu breaza, cu furnica. Sunt locuri care funcţionează ca şi conserve de viaţă românească.

-       Unele călătorii au valori iniţiatice. Mîncărurile la fel?

-       Şi prin bucătăria românească e tot o călătorie. Am tăiat ţara în lung şi în lat, în tinereţe. N-a fost oraş în care să nu călcăm, cu prietenii mei. N-a fost vale în care să nu fi intrat, n-a fost loc în care să nu fi ajuns noi, din curiozitate. Emisiunea de la PRO TV cuprinde şi dorinţa mea de a călători. Sunt unul dintre fericiţii care face ceea ce-i place. Sigur, cu trudă. E grozav să poţi spune, la 60 de ani, fac ceea ce-mi place! Mai bine nici că puteam să nimeresc. 

în Teleghid Cotidianul

Mihai Codreanu: "Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face."

Oglindind toate evenimentele triste din ultimul timp, departamentele de ştiri au fost cele mai solicitate. Sunt performanţe ale televiziunii în direct care fac mîndria jurnaliştilor. Au fost şi zile în care Mihai Codreanu alerga acasă numai cît să facă un duş. Din păcate s-a dovedit că şi pentru noi, românii, cîtă performanţă, atîta dramă.

“Nu am idei mesianice despre job-ul pe care îl fac”

- Marea ambiţie a televiziunii este să redea spectacolul realităţii. Cît din specatcolul ăsta ne este dat să vedem cu adevărat?

-  Nu ştiu dacă e chiar un spectacol. Dar asta e treaba noastră. În momentul în care se întîmplă ceva suntem atenţi la evenimentul respectiv şi îl acoperim cît de bine putem. N-am idei din astea, mesianice, despre job-ul pe care-l fac. Nu s-ar termina lumea fără noi. Dar sunt convins că mai există unii oameni, unii spun că sunt din ce în ce mai puţini, pe care îi interesează ce se întîmplă ori cu ei, ori cu ţara lor, ori cu lumea întreagă. Noi facem chestia asta atîta timp cît vor exista oameni dispuşi să se uite la noi. Şi adevărul pe care îl putem surprinde ţine de performanţa animalului ăsta, numit televiziune.

- Zilele astea s-a pus problema nevoii de discreţie, dar şi a dorinţei de acoperire mediatică. Sunt chestiuni antagonice?

- Fără să fiu cinic, eu cred că discreţia e treaba serviciilor secrete, vorbind despre colegii noştri răpiţi în Irak. Treaba nostră este, pe cît posibil, să aflăm ce se întîmplă. Am o problemă aici, şi e prima dată cînd mi-o pun. E prima dată cînd avem de a face cu chestiuni de genul ăsta. Pînă acum era o treabă impersonală. Jurnaliştii răpiţi din Italia sau din Franţa ne puneau pe gînduri, dar nu ne afectau ca acum. Sunt oameni pe care îi ştim, cu care n-am dat coate la filmări, care să prindă un cadru mai bun. Acum suntem profund implicaţi emoţional şi e destul de greu să-ţi păstrezi cumpătul în condiţiile astea. Nu ştiu cît de bine am reuşit. Nu cred în varianta  conform căreia nu trebuie să vorbim prea mult despre ce se întîmplă, pentru că astfel ar creşte valoarea ostaticilor.

- Discreţia se referă, probabil la faptul că nu toate discuţiile trebuie purtate în direct. Se mai discută şi în culise. Se hotărăşte ce e bine sau nu să se dea pe post.

- În mare, intuitiv, cam ştim ce putem spune şi ce nu. Bunul simţ este ghidul cel mai important. Aici este important să afli părerea cuiva care chiar se pricepe. Am vorbit cu negociatori, cu specialişti. Am vorbit şi cu experţi militari, care nici n-au apărut pe post. Unora dintre intervievaţi a trebuit să le alterăm vocile. La nivelul ăsta s-a lucrat. Eu cred că ei ar avea mult mai multe de spus.

- Senzaţia de fals s-a mai atenuat. Ai fost unul dintre comentatorii care nu a avut suspiciuni de felul ăsta.

- Am auzit şi eu ideea asta. Continuu să cred în buna credinţă a acelor oameni. Şi senzaţia mea este, azi, 1 aprilie, că răpitorii n-au prea multă experienţă. Aş vrea să cred că e un lucru în favoarea colegilor noştri. Sau poate doar asta putem noi vedea, din vîrful aisbergului.

- Aşadar vedem foarte puţin. Televiziunea se dovedeşte a fi neputincioasă.

- Suntem bombardaţi de tot felul de zvonuri, care nu pot fi verificate şi e riscant să le dai pe post.  Dintr-o dată, toată lumea se pricepe la chestia asta, ca la fotbal. Personajele trebuie selectate foarte bine. Dar, de oricine ar fi vorba, nişte terorişti nemiloşi sau nişte ageamii care vor să pună mîna pe un ban, asta nu schimbă deloc situaţia jurnaliştilor care stau acolo cu armele îndreptate spre ei. Suntem pe un teren extrem de mişcător şi nu putem să spunem, cu certitudine, mare lucru. De-asta, în toate materialele pe care le-am prezentat, tot timpul apar variante. Peste noapte apar tot felul de indivizi, angrenaţi politic, care se transformă din infractori, în buni samariteni. Am senzaţia că mă uit într-un viespar.

- Mai putem spune, acum, că mass-media e o putere?

- Nu ştiu. Are vreo importanţă? Trebuie să vedem ce e mai important acum. Nu am stat niciodată să mă gîndesc la asta şi nu cred că asta ne interesează pe noi. Pur şi simplu, pe noi ne interesează să ne facem treaba. Cu ce efecte, asta decid cei care se uită la noi.

“Ai grijă ce-ţi doreşti!…”

- Ce părere ai despre cei de la Al Jazeera? “Noi nu vorbim despre asta, noi suntem jurnalişti.” Culmea impersonalităţii.

- Ei sunt o televiziune destul de ciudată. Îşi fac treaba, tehnic, foarte bine. Nu sunt foarte convins de imparţialitatea lor. Probabil au şi simţit că au cam dat cu băta-n baltă şi au transmis un comunicat în care cer eliberarea jurnaliştilor români. Asta mi se pare un gest de o şi mai mare ipocrizie. E adevărat că n-au mai făcut asta pînă acuma. Nu sînt eu primul care îi acuză că s-au transformat într-o portavoce a grupărilor teroriste. E, totuşi, discutabil.

- Pe de altă parte, asistăm şi la sfîrşitul papei. Tot în direct.

- Da, e un lucru care a venit peste noi şi ne-a îndurerat. Uite, acum două săptămîni eram cu Amalia (Enache) la machiaj şi eram foarte plictisiţi. Nu se întîmpla nimic în ţara asta. Ne-am fi dorit ceva tare, să se spargă ceva, să ne ţină conectaţi. Te înnebuneşte plictiseala cînd faci meseria asta. Dar acum mă gîndesc altfel: ai grijă ce îţi doreşti… Sigur că e mai interesant să-ţi faci meseria în momente de acest gen, pe care le trecem acum. Mîndria jurnalistului e să se descurce în situaţii din astea, neprevăzute.

- Asta e ambiţia reporterului de teren. Dar prezentatorul de ştiri, el ce ambiţii are?

- Şi cu prezentatorii se întîmplă acelaşi lucru. Eu azi am stat două ore în direct şi nu ştiam de pe o secundă pe alta ce se întîmplă. Încerci plăcerea de a construi ceva din bucăţi disparate. Şi e foarte important să nu-ţi imaginezi că tu eşti mai important decît ştirea. Pentru că tentaţia e mare. În momentul ăla nu mai faci jurnalism. Atunci abia e spectacol. În sensul cel mai rău.

- Avem jurnalişti din ăştia?

- Cred că tu îi vezi mai bine, eu nu prea mă uit la televizor. Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face. Pe de altă parte,  lucrul în echipă este extraordinar. Acum cîţiva ani eram singurii care făceam interveneţii de genul ăsta. În 1999, în Iugoslavia am început. Îmi aduc aminte, au bombardat americanii Belgradul noaptea, Adrian Sîrbu a dat alarma şi ne-a chemat. În noaptea aia am intrat pe post cu imagini trimise de Sorin Bogdan care era pe un hotel din Belgrad, alături de o clădire care ardea. În noaptea aia Adrian Sîrbu mi-a făcut cadrul la cameră, pentru că nu era nimeni care s-o facă. Am fost impresionat, eu eram abia la început. Atunci au fost stabilite nişte proceduri standard şi ne-am creat obişnuinţa să reacţionăm foarte repede. Acum peste tot se întîmplă aşa. ProTv a fost şi este o şcoală de televiziune pentru mulţi.

în Teleghid Cotidianul