Îngustimea străzii cenuşii

Strada asta urcă rece şi singură, fără ţel, fără felinare, o stradă mişunând de privirile trecătorilor absenţi. Strada este marea părăsită, marea folosită şi abandonată, marea cutreierată în sus şi-n jos cu un dezinteres crescut, chinuitor. Betonată, strada nu-şi vădeşte suferinţa singurătăţii decât prin micile ulceraţii mâncând din coaja asfaltului. Supurate la ploi, descărnate în vară, rănile se adâncesc în timp şi cu fiecare zdruncinătură a matahalelor pline de roţi durerea creşte nesăţios. Gurmand, junghiul atinge fiecare piatră de pavaj, fiecare oscior crescut în roca boantă, fiecare fibră cimentată. Materia primară există prefăcut, încastrată dureros în sistemul sterp al străzilor citadine, în sistemul rutier internaţional arid, născut din logica conexiunilor în unghi drept ori uşor înclinat. Urmând linia de demarcaţie, mediocrul gând se mulează perfect. Patria descărcărilor cerebrale de un cenuşiu frigid e strada. Fără culoare, fără putinţă (doar două sensuri sunt sărăcie curată), energii joase bântuie strada. Aici poţi să gândeşti doar necioplit sau otova, aici dai cu barda ori cu şutul, aici îţi înfigi bocancul în sictir. Întorsătura înflorită de frază ori sublimul gând neptunian nu au ce căuta aici; chiar dacă s-au născut dintr-o săritură galeşă de pe-un picior pe altul, repede îşi iau zborul într-un canal predestinat. Spaţiul brut generează gândul prost că cenuşiul îţi guvernează înaintarea . Două benzi despărţite de o linie albă, sfântă simplitate! Doar încremenirea poate să aducă lipsa asta de loc pentru imaginaţie. Fantezia că strada ar fi nesfârşită, că ea ar fi un teatru pentru toate întâmplările pe care nu le-am putut trăi se poticneşte la fiecare colţ bine conturat. Nemaivorbind de plăcerea neprevăzutului pe care ţi-l aduce îmbinarea asta colţuroasa de itinerarii. Probabilitatea de a întâlni ceva cu adevărat plăcut la un colţ de stradă scade vertiginos. Acolo, de fapt, te poate pocni mai bine vertijul cărămizii bine aruncate. Destinul nu te aşteaptă pe la colţuri, dar dacă şi-a permis fantezia asta fii sigur că acolo te doboară.

Peste pod, deschisă-i calea!

    Doar strada poate oferi ieşirea din dileme. Aici e tărâmul stabilităţii, al certitudinii: să simţi pământul sub picior, fără niciun gând şi fără cutremurare e suprema aspiraţie a bipedului. Linia egală a străzii e însăşi ideea de constanţă într-un univers întortocheat, ombilical. În pături succesive pământul, piatra, cimentul susţin o omenire de tropăitori. Dai cu pasul, universul înaintează, progresează, se grupează în jurul conceptului triumfător al liniei drepte. Tot ce e rect e sigur, acesta e dictonul ce pavoazează strada.

    Dar mergi pe firul lung al istoriei şi deodată ţi se cască hăul sub picior. Un pod. O stradă aruncată peste ape. Adio, siguranţă, adio, stabilitate! Să fie firava construcţie mai tare decât vajnicul pământ? E drept, o liotă de ingineri şi constructori au asudat după planuri de mare fineţe, dar chiar şi pentru o aruncătură de băţ de ici până colo apare sentimenul acut al fricii.

    În geopolitica străzii podul este diversiunea necesară, este prăpastia dintre interese, este liantul pentru cauza comună, progresul. Acest compromis între două aripi de partidă naţională suportă toată suferinţa urmaşilor şi a predecesorilor.

    La pragul dintre lumi rememorăm amintiri, iubiri, speranţe, vieţi. De pe acest pavaj suspendat aruncăm amintiri, iubiri, speranţe, vieţi. Gestul simplu al aruncării are aici semnificaţii absolute, sfâşietoare. Se ia o viaţă, se ia cu grijă, se ia de la capăt.

    Se priveşte în goliciunea valului, în speranţa unui peştişor fermecat. Se plânge cu lacrimi amare, căci lacrimă cu lacrimă suntem ai apei toţi. Şi dacă lichidul e deja amintire, carnea stă chinuită, agăţată încă de parapet. Acum se ia carnea, întreagă, şi se lasă în cădere uşoară, o părere. Cu bâldâbâc, apa va plescăi, satisfăcută.

    Carnea asta de om chinuit se va duce la fund, grea de înţelesuri. Alte cărnuri mici o vor devora pe ascuns. Deasupra, o fâşie de stradă unind lumi, vieţi, interese.