Peste pod, deschisă-i calea!

    Doar strada poate oferi ieşirea din dileme. Aici e tărâmul stabilităţii, al certitudinii: să simţi pământul sub picior, fără niciun gând şi fără cutremurare e suprema aspiraţie a bipedului. Linia egală a străzii e însăşi ideea de constanţă într-un univers întortocheat, ombilical. În pături succesive pământul, piatra, cimentul susţin o omenire de tropăitori. Dai cu pasul, universul înaintează, progresează, se grupează în jurul conceptului triumfător al liniei drepte. Tot ce e rect e sigur, acesta e dictonul ce pavoazează strada.

    Dar mergi pe firul lung al istoriei şi deodată ţi se cască hăul sub picior. Un pod. O stradă aruncată peste ape. Adio, siguranţă, adio, stabilitate! Să fie firava construcţie mai tare decât vajnicul pământ? E drept, o liotă de ingineri şi constructori au asudat după planuri de mare fineţe, dar chiar şi pentru o aruncătură de băţ de ici până colo apare sentimenul acut al fricii.

    În geopolitica străzii podul este diversiunea necesară, este prăpastia dintre interese, este liantul pentru cauza comună, progresul. Acest compromis între două aripi de partidă naţională suportă toată suferinţa urmaşilor şi a predecesorilor.

    La pragul dintre lumi rememorăm amintiri, iubiri, speranţe, vieţi. De pe acest pavaj suspendat aruncăm amintiri, iubiri, speranţe, vieţi. Gestul simplu al aruncării are aici semnificaţii absolute, sfâşietoare. Se ia o viaţă, se ia cu grijă, se ia de la capăt.

    Se priveşte în goliciunea valului, în speranţa unui peştişor fermecat. Se plânge cu lacrimi amare, căci lacrimă cu lacrimă suntem ai apei toţi. Şi dacă lichidul e deja amintire, carnea stă chinuită, agăţată încă de parapet. Acum se ia carnea, întreagă, şi se lasă în cădere uşoară, o părere. Cu bâldâbâc, apa va plescăi, satisfăcută.

    Carnea asta de om chinuit se va duce la fund, grea de înţelesuri. Alte cărnuri mici o vor devora pe ascuns. Deasupra, o fâşie de stradă unind lumi, vieţi, interese.