Andrei Gheorghe: „Eu am surprins deseori CNA-ul practicând fascismul cultural în România”

-         Vreau să vorbim despre libertatea de expresie. Pentru că tocmai s-a sărbătorit.

-         Cu mine?! Ha, Ha!

-         Să vedem. E ceva de sărbătorit?

-         Da. E de sărbătorit. Nu puteam să facem interviul ăsta dacă nu eram în anul ăsta în România, după 1989. Tu nu puteai să lucrezi la Flacăra. Îţi dai seama că tu lucrezi la Flacăra, nu?

-         Eh… Da’ Flacăra exista şi înainte de ’89, din 1911…

-         Sigur. Dar n-ai mai fi făcut jurnalism. Îţi trebuia dosar, recomandare… Practic, tragem o linie. E de la negru la alb. Tranziţie de la 0 la 1. Indiscutabil, avem libertate acum. Ceea ce e încântător. E cinic să spui că e mai importantă libertatea decât mâncarea.

-         Problema asta se pune de când lumea.

-         Da, citeam o cercetare pe piaţa rusă, ex-sovietică, în care ăia se declarau de acord cu limitarea libertăţilor de expresie, în favoarea unei vieţi mai bune. O chestie vagă. E şocant. S-a dus prea departe democraţia, ăştia nu se mai opresc. Plus acuzaţiile astea tembele, că televiziunea sau presa ar fi vinovate.

-         E limitată în vreun fel televiziunea acum?

-         Eu cred că tocmai am trecut printr-un moment incredibil, despre care puţină lume ştie sau bănuieşte, nici măcar oamenii din presă. Eu cred că momentul cel mai important de  după ’89 a fost acum. Şi mai cred că eram cât pe ce să nu mai avem nici un pic de libertate în presă. Într-adevăr, înainte cu câteva luni de zile se pusese o pătură, prin care puţină lume mai putea să mai răzbată. A fost aproape o convenţie.

-         Momentul, concret, care e?

-         Alegerile. Vorbesc serios. PSD-ul a avut obsesia asta, aproape dementă, de a controla presa. O obsesie păguboasă, la toate nivelurile. E deja imposibil: presa nu mai poate fi controlată peste tot. Genul ăsta de întreprindere este sortit eşecului, din start.

-         După o emisiune electorală era să fii concediat. Ceva nu i-a plăcut lui Năstase.

-         Astea sunt exact comportamentele de care ziceam.

-         Te loveşte mai tare lipsa libertăţii de expresie sau prostia unora?

-         E tot aia. Autoritatea de a face reguli ajunge pe mâna unor indivizi care n-ar trebui să aibă acces la anumite resurse. Vezi CNA-ul. Voi sunteţi în presa scrisă. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, slavă Domnului că nu vine nici un deştept să vă spună.

-         Şi-n presa scrisă sunt deştepţi.

-         Bine, deştepţii voştri, din redacţie. Noi îi avem pe ei. Eu am surprins deseori CNA-ul practicând fascismul cultural în România. Sub imperiul bunei intenţii, sub sloganul “Noi vrem să fie bine pentru public!” Mă tem de chestiile astea, este îngrozitor să vină cineva şi să spună ce trebuie să fie bine pentru public. Idioţeniile astea, să ajungi, tu, CNA, să spui că Paraziţii nu sunt buni de ascultat? Piesele astea se pot asculta, astelalte, nu! Sau cum e isteria asta imbecilă cu Prima, cum se numeşte emisiunea? Trădaţi în dragoste. O copie după un program Reality Tv… Nu e nimic rău. E un format. Cum a fost şi Big Brother, cum a fost şi Lanţul slăbiciunilor… Şi talk-show-urile, şi sitcom-urile, toate sunt formate. Se apucă ei acuma, vezi Doamne, să refacă moralitatea României.

-         Pe televizor se reface moralitatea României?

-         Nu, evident că nu! Oamenii sunt speriaţi, trişti, fomişti, mănâncă mâncare proastă pentru că asta îşi permit. Consumă în draci gunoaie pentru că asta le e la îndemână. Apetenţa pentru cultură înaltă sau pentru o expresie extrem de rafinată nu există. Oamenii încă n-au terminat de mâncat gunoiul, junk-ul.

-         Şi la televizor tot gunoaie înghiţim.

-         În mare parte, da. Dar asta nu e rău. Se alege neghina de secară. Întotdeauna mă tem de individul care decide ce anume să vezi tu. Uită-te: am 9 televizoare în faţă. Mă uit la care vreau eu. Ei emit, dar eu decid: la asta vreau să mă uit! E dreptul meu, dacă eu vreau să mănânc marmeladă, e dreptul meu inalienabil să mănânc marmeladă. Dacă eu doresc să ascult manele, e dreptul meu să ascult manele. Nici un stat, nici o organizaţie nu îmi poate impune altceva. Este aberant să înceapă să ţi se spună: “Ascultă muzica asta, că e bună! Uită-te la programul ăsta, că e bun!”

-         Există, totuşi, o mică parte dintre români care nu se uită la televizor. Ei nu sunt constituiţi ca public.

-         Felicitări, care sunt ăia? Chiar, care sunt ăia?

-         Uite, Agopian. Zice că el nu se uită deloc la televizor. Sau Artanu. Are oroare.

-         Îl felicit pe Agopian că nu se uită la televizor. Dar nu e semnificativ. Foarte bine. Copilului meu eu nu i-am pus televizor în cameră. Da’ ce e asta? Ţara este într-o mare criză de moralitate datorită televiziunii? Sau pentru că oamenii sunt tâmpiţi, idioţi, animale? Ce vrei să spui, că ştirile de la ora 5 sunt inventate? Toată fabula asta, cu România profundă şi cu oamenii minunaţi de la ţară, vezi “nemurirea s-a născut la sat”? Du-te la sat, să vezi: sunt înapoiaţi, sunt primitivi, sunt murdari, se află-n anul 2005 şi se cacă tot în fundu’ curţii, au o mentalitate nu suburbană, nu rurală, ci deseori atavică. Şi toţi umblă cu povestea asta, cum că poporul e minunat, da-l strică televiziunea. Nu e deloc adevărat. Ai două poveşti: ăia care fac şi ăia care se uită. Ăia care fac vor două lucruri în viaţă: vor să facă audienţă sau vor să exprime ceva. Cei care vor să exprime ceva trebuie să se lămurească din start cu ideea asta: eu vreau să spun ceva şi o să trăiesc cu consecinţele a ceea ce voi face. Ştiu că o să fiu ascultat de 10, de 100 de oameni, dar nu de un milion. Uite, Realitatea nu e o televiziune care vrea să fie privită de majoritatea publicului. Şi-a asumat povestea asta. Şi-a definit ţinta. Şi-atunci încearcă să se aşeze în acel sector căruia vrea să-i spună ceva. În ultimă instanţă şi ăsta e tot un business. Pentru că nimeni nu aduce bani de-acasă. Bani de-acasă se aduc numai la TVR.

-         Chiar dacă momentul greu a trecut, se mai cere, totuşi, libertate de exprimare. Dar avem, într-adevăr, ceva de exprimat?

-         În măsura în care avem ceva în sufletul nostru sau nu. Uită-te la piese şi la trupe. Sunt trupe care nu vor nimic altceva decât “Stau la soare cu bucile goale!”, sau sunt trupe care au o emoţie în ele şi doresc să rupă un lanţ al cauzalităţii, să sfâşie un sistem, să spună o poveste. Avem Andree şi Paraziţii. Avem Vama Veche şi Impact. Mie, de exemplu, îmi place Impact, au scos o piesă excelentă, Babe. E foarte mişto, mă face să dansez, să mă simt bine. E clar că nu vrea să-mi spună nimic. Da’ mă face să dau în cap? Îmi produce o emoţie negativă? Nu! Nu poţi să trăieşti citind Nietzsche şi Heidegger toată ziua, e chiar contraproductiv. Trebuie să ieşi pe stradă, trebuie să ai şi o iubită, trebuie să mergi cu maşina. Ştii cum e chestia asta cu libertatea? Despre libertate vorbesc jurnaliştii. Nu publicul. Publicul n-are nici o problemă cu libertatea. Publicul percepe în alte moduri, care sunt foarte diferite de ceea ce avem noi în cap. Şi iarăşi e interesant că ăştia care vorbesc despre libertate deseori propagă nişte imbecilităţi îngrozitoare. Aveam o discuţie cu nişte tineri jurnalişti şi i-am întrebat: eu sunt patron, am o firmă foarte mare, îţi dau publicitate. Am făcut cu tine un contract de un milion de dolari. Peste două luni de zile tu mă iei la rangă pe mine, da? Eu îmi retrag contractul, banii. Sunt banii mei şi anulez contractul de publicitate cu tine. E corect? Mi se răspunde: “E corect. Sunt banii tăi, faci ce vrei cu ei.” Iată un răspuns idiot, venit din partea unor jurnalişti. Cum să fie corect, când eu am un contract cu tine? Ai cifre de audienţă mai mici? Nu. Ţi-ai respectat contractul tău cu mine, îmi furnizezi acei cititori? Da. Cu ce drept îmi retrag eu contractul financiar? Iată un şantaj. Ăsta e clar un şantaj de presă în România, care funcţionează. Sau trusturile, care se dezvoltă şi încep să devină proprietare de suflete. Ştii că n-ai voie, dacă eşti la Prima să te duci la Antenă. N-ai voie, dacă eşti la Antenă, să te duci la Pro. Şi tot aşa. Cum adică, măi? Am un contract: eu îţi dau, tu îmi dai. Dar restul vieţii mele al cui e?

-         Tu eşti din capul locului liber? Nu ai nevoie să ţi se ofere?

-         Evident. Ce, tu eşti stăpânul meu şi-n timpul nopţii, şi-n timpul zilei?! Ţi se spune: sunt contracte de marketing, de exclusivitate… Alo! Există o Constituţie! Aia bate toate contractele din România. Mie nimeni nu poate să-mi interzică. Sigur, ai politici de grup, ai fidelităţi, ai obligaţii, dar astea nu se duc dracului în aşa fel încât tu să-ţi tâmpeşti viaţa şi să ajungi să aparţii.

-         Ştiu că ai avut o iniţiativă, acum ceva vreme, de a te oferi să prestezi în slujba comunităţii o oră pe săptămână. Mai e valabil?

-         A rămas valabil. Răspunsul n-a existat. Hi, hi, poate că n-are nevoie comunitatea de mine! Era o idee: am vrut să fac o campanie. Ce nu dăm noi? În orice caz, nici unul dintre noi nu vrea să dea bani. Asta nu ne place. N-avem suficient de mulţi bani ca să avem lejeritatea actului. Să putem să împărţim. Dar ce avem cu toţii şi ne prisoseşte? Timp. Ce ştiu eu să fac? Eu sunt tâmplar. Pe lună, eu vă dau patru ore de tâmplărie. Folosiţi-le. Aveţi bănci de reparat, aveţi uşi de bătut în cuie… Sau sunt şofer, sau sunt zugrav… În cazul meu ce pot să dau? Marketing, advertising…

-         Şi nu te-a vrut nimeni?

-         Nu. Toată povestea asta cu societatea civilă şi cu ONG-urile încă nu e formată. Genul ăsta de ofertă trebuie să fie inclusă într-un sistem. Trebuie să ai deja infrastructura şi să ştii ce poţi să faci cu oamenii ăştia. Nu poţi să spui, ca în cazul sinistraţilor, “Daţi-mi haine!” Şi pe urmă să te trezeşti cu depozite de haine. Uită-te ce se întâmplă în Indonezia acum. Citeam că sute de containere zac în diferite aeroporturi, pentru că nu au logistica de a transporta corect şi de a împărţi toate aceste ajutoare.

-         Ai avea plăcerea să faci un gest umanitar?

-         Cum să nu? Am şi făcut aşa ceva. Am fost preşedintele unei fundaţii non-profit, umanitare, în Constanţa, trei ani de zile. Ne-am ocupat cu foarte mare succes de ajutoare, copii bolnavi de SIDA. Am cunoscut nişte oameni remarcabili, cu care am lucrat atunci. Într-o perioadă mai amărâtă ca acum. Ştii perioada aia, când se fura din ajutoare? Demenţa aia?

-         Acum nu mai ai aceeaşi deschidere?

-         Ba da.

-         Probabil ai şi resurse mai mari…

-         Şi timp mai puţin. Mult mai puţin. Întâmplător chiar am puţin timp.

-         Ţi s-a pus vreodată pumnu-n gură?

-         Da. Şi-am făcut mai rău. N-o să-ţi spun cine mi-a făcut-o. Pentru că, dacă am ales în acel moment să nu fie public, nu am de ce să spun acuma. De asemenea, dacă mi-am negociat în acel moment libertatea, mi-am negociat-o în cadrul unei structuri. Şi am luptat pentru libertatea mea şi mi-am apărat-o. Mi-am câştigat-o. Şi ar fi unfair să încep să povestesc lucruri despre oameni cu care am avut relaţii.

-         Atunci? Să vorbim despre o emisiune nouă?  Un nou secret?

-         Să nu vorbim acum. Nu e un secret. Am lucrat la ceva. Am tot vrut să lansez o emisiune nouă. Mai întâi am zis că va fi în toamna asta, după aia, lasă că lansez în ianuarie, că n-am timp. Am trecut şi de ianuarie şi-am crezut că va fi în primăvară. Acuma zic c-o s-o lansez în toamnă. N-am vreme. Da’ aş vrea. Până una-alta eu sunt om de radio. Mă întrebau prietenii cum să mă treacă, cică “om de radio” sună nasol. Bine, atunci trece-mă “personalitate media”. Hă, hă, asta fiind o furăciune din engleză, ştii, media personality. Dar făcând radio îmi anulez, îmi mănânc dorinţa de exhibiţie. Aşa că sunt relativ liniştit. Cât timp am radio nu înnebunesc după scenă şi arenă.

-         Dar şi în scris te exhibi foarte bine. Poate mai bine decât oral.

-         Hmm, uneori sunt mai violent în scris. Da’ eu sunt un tip foarte oral. Când am început să scriu am avut o foarte mare problemă. Am vorbit cu Mihaiu, care mi-e prieten, şi mi-a zis: “Bă, lansăm B-24-Fun. Fă-mi şi mie un serviciu, pune-ţi mecla acolo.” Una este când spui poveşti la radio sau la televizor. Îl închizi, gata, s-a dus. Aici e naşpa, ăla mai citeşte de trei ori ce-ai scris. Citirea e mult mai rea. Actul cititului e devastator pentru ăla care a scris. E critic. Profund critic. Şi bazat pe argumente. La televizor sau la radio poţi să spui, “Bă, ţi s-a părut. Sau n-ai înţeles tu, fraiere! Sau ai dat drumu’ târziu la emisiune.” Aici are textu’ în faţă şi îl ia. Şi la personalităţi stridente ca mine există dorinţa cititorului de a înţepa: “Ete, bă, Gheorghe…” ştii, să mă prindă. Şi-atunci, cu toată frica asta, i-am zis lui Mihaiu: “Bă, îţi scriu.” Nu ştiu cât dracu’ i-am zis. “Îţi scriu 10 bucăţi la început. Şi dacă după aia mai pot, discutăm.” Că mi-a fost foarte frică de ce se întâmplă. După aia, surprinzător, m-am simţit confortabil. Cred că după primele 10 am început să mă simt bine. Adică pot să scriu în fiecare săptămână. Am ceva de povestit.

-         Spui că eşti strident. Probabil e, de fapt, o bogăţie. Care suport te ţine mai bine? Video sau hârtia?

-         Suportul audio. Acolo sunt cel mai eu. Da’mi place şi hârtia, foarte tare.  Mmm, îmi scriam aseară articolul. Şi când scrii, te gândeşti. Şi eşti foarte încântat când reuşeşti să scrii o poveste. Când îţi iese. M-am gândit eu cum se simte o femeie când îmbătrâneşte. Care sunt damblalele voastre? Ce vă trece vouă prin cap? Care e frica?

-         Da’ un bărbat cum se simte? Frica lui care e?

-         (Abia auzit) Uită-te la mine.

-         Cum?

-         Uită-te la mine. Îşi ia maşină roşie.

-         Te simţi îmbătrânind?

-         Da, sigur. Obosesc mai repede ca înainte, tuşesc, erecţiile sunt mai rare, dorinţa e mai mică… Acum două săptămâni mi-am pierdut libidoul. Nu l-am mai găsit. Băi, l-am căutat acasă, l-am căutat la radio, l-am căutat în maşină, nu era nicăieri. L-am găsit până la urmă: era sub pat.

-         Dac-a durat numai două săptămâni, e bine.

Tibi, fotoreporterul: - E o diferenţă între spontaneitatea pe sticlă şi cea de la radio?

-         Foarte mare. Pe sticlă este prefabricată. 90% pe sticlă este prescris. În jurul tău ai sute de instrumente. Ai camere, ai lumini, faci tăieturi, poţi să fii superhaios, dacă n-ai intrat în montaj, degeaba. Sau dacă eu am spus o poantă şi regizorul nu-mi taie pe faţa care râde în momentul ăla, tu, ăla de acasă, nu ai cheia.

-         Practic, e mult mai greu să fii spontan, adică liber, în televiziune.

-         Da, e mult mai greu. Ca femeile la parada de modă. Serafice. Şi mersul ăla, absolut nenatural. Parcă se rup în două. Tâm-tâm-tâm…

-         E un sistem închis, televiziunea? Aveai ideea (citisem pe site-ul tău), să cauţi 100 de persoane asemănătoare ţie, să vă adunaţi într-un club cu circuit închis. Găseşti uşor inşi cu care să ai afinităţi?

-         Da’ dracu’ ştie ce mai ziceam? Da, găsesc oameni. Slavă Domnului, nu găsesc perfect, nu găsesc egal. Sunt mulţi indivizi în care mă regăsesc, sunt mulţi bărbaţi, multe femei cu care-mi place să vorbesc. Dacă-mi place să vorbesc cu tine înseamnă că undeva am regăsit ceva. Dacă nu, îţi închid telefonul, nu mă mai interesezi.

-         Iarbă-n gură ai mai pus?

-         Nu. De ce, vrei? Ha, ha, ha… Nu, nu mai iau decât coca.

-         Ai trecut pe la toate televiziunile importante, adică trei…

-         Nu, două importante. Realitatea abia acum începe să fie importantă.

-         Care crezi că mai e viitorul tău în televiziune? 

-         Habar n-am. Viitorul  meu în televiziune? În media, în general. Pentru că eu sunt propriul meu S.R.L. Şi la Pro când eram, eram eu. Avea Kipling o carte, mi-a plăcut mie foarte tare când eram mic: The cat that walked by itself. În română sună naşpa. Pisica care merge singură, cu ea însăşi. La Pro n-a putut să-mi spună nimeni, nici Sârbu, că el m-a făcut. Acelaşi lucru la Antenă, şi la fel e şi-acuma. Iar participările mele în televiziuni sunt foarte multe care nu se văd. Show-urile sunt o parte. Îmi place foarte mult şi mă ocup cu plăcere de management, de marketing, de promoţii. În general, îmi place media. Pe bune! Îmi plac ziarele, televiziunile, radiourile.

-         Care e plăcerea aici?

-         Ai avut slujbă? De-aia, să lucrezi dimineaţa, să lucrezi în tură?

-         Nu.

-         Deci n-ai lucrat. Să te trezeşti dimineaţa la cinci şi să pleci cu autobuzul. Vtum-vtum… Cu căpăţâna cât o baniţă şi să ajungi la 7, să semnezi o condică.

-         Asta da, plăcere, să n-ai program fix.

-         Evident. N-ai program fix, întâlneşti oameni noi încontinuu, faci lucruri deosebite, mereu provocări. Uită-te la politicieni: o dată la patru ani de zile îşi citesc rating-urile. La televiziune vin mâine. Văd imediat ce-am făcut ieri. Zvâc! (Sclipire în ochi) Şi vezi punctuleţe. La voi, o dată pe săptămână. Cât am vândut, câţi distribuitori? Cred că revistele sunt cele mai competitive astăzi. Cred că bătaia între reviste e mai dură decât asta între televiziuni. Uită-te câte se lansează, şi cu ce viteză. Şi bătălia e îngrozitoare pentru că se caftesc pe acelaşi segment. De-aia piaţa revistelor este mai dură decât piaţa televiziunilor.

Tibi: - În schimb oferta editorială nu este mare în cazul publicaţiilor scrise,  ca diversitate.

-         Nu, uită-te cum apar. Apar titluri de genul Men’s Health. Că revista asta ce e, un Avantaje, un Cosmo pentru masculi. Până acum nu era nici piaţa pregătită. Şi până când nu s-a creat volumul acesta de bărbaţi doritori să înghită aşa ceva, urbanii, cuvântul ăsta mişto, “metrosexuali”. Hî, hî, hă, sună ca şi cum ai spune poponari, dar mai frumoşi. Până acum n-a putut să apară Men’s Health. De-aia conţinutul e acelaşi, în mare. Se bat pe aceleaşi găşti. Românii nu se fut să fie mai mulţi, din contră, majoritatea se şutesc afară.

-         Tibi: - Părerea mea e că în presa românească e o lipsă de diversitate pe partea editorială, pentru că toţi au cam aceleaşi modele. În televiziune se simte asta, iar tot ce am văzut la televizor, mai mult decât am ascultat la radio, făcut de tine, nu se încadrează în nici un gen. Cred că trebuie să ai un mare curaj, o nebunie, să fii acceptat aşa. Să accepţi un program cu amprenta ta. Pentru că în general se caută amprente gata definite.

-         De regulă faci casting. Uite, eu trăgeam cu coada ochiului acum şi aveam un promo la Băieţi buni. Ce faci, îl ai pe Călinescu. Ce poţi să-l faci? Miliţian, şef de CAP, nu poţi să-l faci pe Călinescu lover boy, nu? Pentru asta sunt buni Bănică, Mircea Radu… E casting. Sau când faci un proiect de televiziune, te gândeşti cine ar da bine în el. Eu fac proiectele mele. Dacă e un format, te gândeşti, de pildă, că ai nevoie de o pupăză blondă. O cauţi şi-o pui pe sticlă. Televiziunile abia acum încep să intre în perioada autentică a producţiilor proprii.

-         Există o perioadă a producţiilor proprii, autentice?! Avem chiar o teamă de a nu fi personali.

-         Acuma ne aflăm la începutul ei. Nu e nici un rău să iei un format. Nu e nici un rău să iei ceva ce s-a făcut în lumea asta. E rău să nu recunoşti. Eu fac radio. Şi fac ceea ce alţii au făcut în alte locuri înaintea mea. Pe urmă, având acces la reviste, am văzut că ce fac eu a mai făcut şi Howard Stern, a mai făcut şi Rush Limbaugh, şi nu ştiu care. Asta înseamnă că suntem, probabil, spirite comune. Dar care sunt marile formate? Citeam acum că un individ (probabil că nu s-a găsit cineva să-i spună despre şcoala formaliştilor ruşi) s-a apucat să clasifice marile teme ale literaturii. Astea-s câteva, mari şi late. Dragoste, moarte, trădare, ură… Ia Biblia şi ai acolo toate formatele. Ai toate talk-show-urile, ai totul acolo! Ai soul, ai telenovelă, ai film poliţist, ai totul, totul! Ai dramă, şi film cu I.T, şi cu extratereştri!  Pune Biblia în sticlă!

Tibi: - Eu zic că nu se mai caută un anume stil. Sunt foarte puţini cei care îl au.

-         (CătreTibi) Tu faci poze? Câte îţi trebuie pentru interviul ăsta, două pe înalt şi una pe lat? Ai vreun model? Înţelegi ce vreau să spun. Te încadrezi în gramatica revistei. Şi pentru Flacăra  o să faci un anume gen de fotografii. Pentru Elle o să faci altceva. Tu, ca profesionist, o să le livrezi acestor oameni ceea ce-ţi cer ei. N-o să te duci, tu, cu fiţele tale. Tu vrei să le dai lor bun pentru ei. Şi tu faci un casting mental.

     Tibi: - Ai perfectă dreptate. Exact aşa judec. Fiecare are amprenta lui şi tu, mai ales, o ai pe a ta. Ori acum eu cred că se caută exact oamenii lipsiţi de această amprentă. 

-         Dacă ai coaie, da! Dacă eşti numai un fitzer care urlă, n-ai cum. Dacă ai ceva de zis, da! Sunt întotdeauna indivizi care rup sistemul. Şi eu, când fac un produs, îl curăţ şi nu mai las pe nimeni să-l strice. O emisiune radio aşa se face! Un post de televiziune aşa se face! Acestea sunt formatele mele, respectaţi-le!

-         Pe când un post personal de televiziune?

-         Nu ştiu, întreabă-l pe Dan Diaconescu. Eu o să-mi fac unul: A.G. Adică Audienţă Generală. Şi nu le dau voie să-mi strice produsele. Da’ poate să vină unu’, şi dacă e puternic, mi le strică… Eu simt că are ceva de făcut, mă enervez, da-l las. E bine.

-         Ai ochi pentru cine are ceva de spus. Ai putea gândi o emisiune de educaţie?

-         Ce tâmpenie e asta, cu educaţia? Da, am ochi foarte buni. Uneori ştiu ce o să fie anul viitor. Ce o să meargă, sau că un anumit tip o să facă treabă. Întotdeauna mă uit după oameni. Şi la televizor, şi în radio, şi în scris. Şi vorbind de educaţie, orice gest e un act educaţional.

-         Jurnaliştii n-au nevoie de educaţie? Ei nu trebuie să înveţe?

-         Jurnaliştii trebuie să se uite în oglindă. Multe lucruri încă n-au fost spuse. Atunci când există un adevăr majoritar, atunci devin suspicios. Suspectez mulţimile, majorităţile. Credinţa mea e că oamenii îşi unesc prostia, atunci când se unesc. Suma oamenilor este suma defectelor lor. Iar calităţile se aglutinează, se aplatizează. Uită-te la Parlament. Unii sunt O.K. Cine este numitorul comun? Mediocritatea. Deodată, toată lumea începe să strige. Trei puşti din Motru fac filme porno. Care este răspunsul public imediat? Exmatriculaţi-i! Caz penal! Măi, fraţilor, nu sunteţi sănătoşi? Avem de-a face cu nişte copii rătăciţi. Nişte puşti cordiţi, la urma urmei, că şi noi am fost pe-acolo! La 15 ani n-aveam în cap decât fricky-fricky! Asta nu-i opinie publică, asta-i haită de nebuni!

-         La televizor se stimulează o anume opinie publică.

-         Nu. Este doar un joc. Cel mai bun lucru pe care poate să-l facă televiziunea este să-ţi dea ştiri, şi să te facă să te simţi bine, să te-amuze. Criza ostaticilor din IraK. Vine preşedintele ţării şi spune, uitându-se în camere: “Sper că nu daţi asta la televizor!” În timp ce ştie că e în direct. Hai, mă, ce facem? S-a unit hoţu’ cu prostu’? Chiar aşa? Mie mi se rupe de ceea ce spune preşedintele ţării. Eu am obligaţia să spun ce ştiu.

-         Uite, tocmai a fost operat Iliescu. Crezi că boala trupului e o expresie a bolii spiritului?

-         Ieri seară vorbeam despre oameni care vor cădea fizic pentru că spiritul lor este viciat. Făceam liste de pe piaţă, cu o prietenă. Atunci când spiritul e de căcat, începe să se vadă. Cu Iliescu e altceva. El este, pur şi simplu, bătrân. Nu se aştepta la aşa ceva şi a suferit ca un câine. E Shakespeare aici. Şi la tribună - guşterii. Cu mâinile la spate. Şi tu, Prostănacus? Şi tu, Tembelus? Şi tu, Arogantus? Eu asta cred că i s-a întâmplat. Să vezi o sală imensă şi să-ţi dai seama, în timp ce vorbeşti, că nu-i iei cu tine.

-         Ai fost umilit vreodată în felul ăsta?

-         Nu. Dar am avut momente de genul ăsta. Sunt foarte grele. Să simţi că nu poţi să-i iei cu tine. Orice ai face. N-au chef. Nu te mai vor. Mori!

-         Tu suferi de ceva?

-         Da. Ce, ţi se pare că sunt nesuferitor? Ha, ha! Sau nesuferit?

-         Care e, acum, marea suferinţă a televiziunii?

-         Nici una. Televiziunea e bine, aşa cum e. E adevărat, nu toate sunt emisiunile la care vreau eu să mă uit. Cu plăcere văd Top Gear, la BBC. Maşini! Îl ştii? Senzaţional. Şi sunt mâncător de ştiri. Sunt privitor de Discovery, care zace, aşa, ca prostu’, printre documentare. Privitor de Hallmark, mor după superproducţiile alea, O mie şi una de nopţi . M-am uitat ca disperatu’ la Şeherezada. Îmi mai plac serialele: Soprano’s, Sex in the city. Şi talk-show-urile. Şi nu mă uit la Surprize, la Iartă-mă, dar asta nu înseamnă că dispreţuiesc emisiunile.

-         Te emoţionezi uşor? Sau deloc?

-         Ba da, mă emoţionez. Cineva poate să plângă la o telenovelă, şi altcineva poate să plângă la Lista lui Schindler.

-         Tu când plângi?

-         Eu plâng la Crouching Tigger, hidden Dragon.

în revista Flacăra