Fuga dupa Pascal

In vara asta am fost in culisele unui eveniment cultural deosebit: vizita lui Pascal Bruckner la Bucuresti, cu prilejul lansarii in limba romana a ultimei sale carti, "Iubirea fata de aproapele". Descinderea n-a putut fi trecuta cu vederea de Catalin Stefanescu, singurul realizator TV roman care i-a luat scriitorului francez un interviu. S-a pregatit din timp, temeinic, si a ramas incantat de ceea ce i-a iesit.

Malentendu cu fete bronzate frumos

Catalin Stefanescu repeta un text, un gest, o pozitie buna pentru citit de pe prompter. E linistit, impacat, pozitiv, cum il stim. Doamna Silvia Ciurascu, ferma si gratioasa, indreapta lumini, aprinde lumini, deplaseaza camere de filmat, totul, din vorbe. Apoi, asezata scurt pe fotoliu, in hol, ofera un interviu. Tasnire din fotoliu (nu putem sa nu remarcam frumusetea saltului, ca-n dans, o preocupare veche a doamnei Ciurascu). Chestiuni care nu suporta amanare.

Se-aude ca Bruckner ar fi descins deja. Grupul de tinere jurnaliste freamata si porneste increzator spre noua cladire a TVR, un vrai Carrefour. E foarte cald si ni se ofera apa, o racorire binevenita inaintea intalnirii cu un ins pe care l-am putea banui intotdeauna incins. Gurese, jurnalistele schimba impresii: “Bai, io n-am crezut ca arata asa de bine pentru varsta lui. M-asteptam sa vad un mosulet, cand colo... Se tine bine...” (o fata bronzata frumos, coborata dintr-un jurnal de moda).  “Mosuletul” intra nonsalant, cu sacoul tinut in deget, pe umar. Privire razanta, albastra, peste masa feminina expusa cu interes. “Oh, ce de fete !”, scapa filosoful. Intelege surprins ca e vorba, de fapt, de ziariste... Laudatele zambesc, surad, chicotesc. Se pare ca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi vrut sa-l auda. In logica bruckneriana nimic n-ar fi mai profund, mai pe inteles, decat frumusetea si daruirea. Rapid, Pascal a fost asezat pe scaun si pomadat cu sarg. Printre dinti, cat sa nu auda decat dna Ileana Ploscaru Panait, cea care-l insoteste: “Nu ma asteptam la asta. E o neintelegere...” Acest malentendu pluteste in aer fara ca nimeni sa priceapa ceva. S-ar crede ca dl Bruckner e stanjenit de fetele care il invaluie, zambitoare. Desi se organizase o intalnire cu ziaristi, nu se ofera posibilitatea de a pune o intrebare. Adevarul e ca nici damele de fata nu par nerabdatoare sa puna vreuna. Nici n-ar fi timp, minutele gonesc si in studio Catalin Stefanescu citeste intruna din setul lui de intrebari. a ramas imbracat in bluza neagra cu care venise de-acasa si in sandale, dupa ce s-a asigurat ca “nu-i nici un bai”. De cealalta parte, acolo unde Bruckner e aranjat pentru saltul in eter, se propune o poza de grup. Imagine oarecum hazlie, un scriitor mare, pierdut impersonal in valtoarea mediatica romaneasca, asa cum o stim: popotonata si slaba de inger. La moment apare o fata tanara cu buricul gol, care scoate noul volum al lui Bruckner pentru un autograf. Placut surprins, acesta se lasa apoi purtat de o discutie in pasi repezi, pe culoarele TVR. In hol, alt preambul. E luat la un interviu fulger, bilingv: intrebari englezesti cu raspunsuri frantuzesti, conduse de o reporterita proaspat bronzata. Chiar si Catalin Stefanescu ii spune, rapid, pe englezeste, ca formula emisiunii este una de acces usor la cultura, asa ca se asteapta o discutie in termeni simpli, pentru popor. Oaspetele e de acord. Aceeasi privire impasibila, oarecum stearsa. Degeaba dna Panait ii sopteste cateva obiective turistico-artistice (ex. Palatul Mogosoaia) care ar fi bine de vizitat. Dl Bruckner asculta linistit, aproape neparticipativ. Se intereseaza, insa, de publicul care asista la interviu. Nu intelege de ce va fi inconjurat de tineri, liceeni sau oarecum studenti (noi stim ca nici nu sunt vorbitori de limba franceza, lucru care se va si vedea in emisiune, pe ochii nepricepand nimic). Aici e clar nemultumit, dar este, in continuare, aparent de acord. Cand incepe, in fine, emisiunea, devine degajat, chiar luminos. Participa cu placere la discutie, repetand idei, cu siguranta, a suta oara. Spectacolul reuseste: erotism, libertate, adulter, Europa, film, Franta, Romania. De tinut minte: “Idealul iubirii carnale caritabile”, “Stii ca ai fost fericit numai atunci cand fericirea s-a dus”, “Fericirea e intermitenta”, “Nu poti trai intr-o societate libera dandu-te in continuare drept persecutat” sau: “Francezii au batut Europa pe fundul lui Chirac.” Se termina, partenerii de discutie se despart, Catalin Stefanescu radiind, bucuros, Bruckner imperturbabil, adica filosof. La intoarcere, pe aceleasi culoare, ne declara ca i-a placut, ca s-a terminat prea repede, ca ar mai fi vrut. “N-au fost deloc usoare intrebarile. A fost o discutie excitanta. Imi plac discutiile de felul asta, acest mod intelectual de a pune problema... as mai fi stat inca doua ore...” aceeasi alergatura pe culoare, aceleasi franturi de vorbe. Agil (Bruckner are un trup repede miscator, asemeni gandului), ajunge repede la poarta TVR. Mai auzim o vorba: “Vreau s-ajung repede, sa fac un dus.” Ziaristele raman in urma, necercetand. Subiectul a fost epuizat.

Catalin Stefanescu, cealalta fata a unui duplex

In ciuda emotiilor, interviul a mers snur. N-au existat pauze, iar exercitiul de admiratie intreprins de Catalin Stefanescu s-a incheiat cu succes. A fost “o treaba faina”, cum ar spune Catalin.

- L-am auzit pe Pascal Bruckner spunand ca intrebarile au fost foarte incitante... ar mai fi stat inca doua ore la discutii.

- Mie imi pare rau ca nu sunt deloc spontan pe frantuzeste. Sunt ani de exercitiu care lipsesc puternic. Stiam, dar am mai uitat. Una e cand iei interviu unui muzicist si alta cand stai de vorba cu un scriitor si un teoretician de talia asta. Dac-ar fi fost pe englezeste era chiar grozav. Eu, oricum, mi-am facut lectiile cat de bine am putut. am fost incantat pentru ca mie mi-a placut foarte tare partea a doua. Ce face el acolo, in partea a doua a cartii, mi se pare foarte tare.  Depinde si de mana traducatorului.

- Francezii au traditia libertatii in dragoste. Hedonism, dragoste libera...

- Au, e-adevarat. Sunt profund familiarizat.

- Daca pentru Bruckner a fost asa de placuta discutia, pentru tine cum a fost?

- Pentru mine?! Pentru mine a fost provocare, pe bune. Uriasa, am avut emotii mari cu treaba asta. Oricum, imi fac lectiile bine de fiecare data, dar acum chiar mi-am facut lectiile foarte cumsecade, am citit foarte mult. am citit tot ce-a aparut pe romaneste. M-am uitat si pe net si, sincer sa spun, nu ma asteptam sa fie asa de explicit si asa de relaxat cum a fost. Mai mult decat atat, imi pare rau, dar prima data mi-a fost frica.

- S-a simtit o oarecare incordare la inceput.

- Vai de mine, ma gandeam ca o sa fie nevoie sa-mi folosesc setul de intrebari de avarie. Pentru ca sunt de-astia care-ti raspund cu “da” si cu “nu”, cu “bine” si cu “rau”. Mai aveam inca un set de intrebari pregatit, daca raspundea monosilabic. Erau de alta natura intrebarile astea, dar uite ca n-a fost nevoie. Ei, acum imi pare rau ca nu le-am folosit.

- E, intr-adevar, foarte comunicativ. Tot drumul catre televiziune si pe unde a fost dus, a vorbit intruna. Chiar daca ceilalti nu prea comunicau, ori din cauza limbii, ori ca nu stiau ce s-ar cuveni... Dar el incerca...

- E de departe genul de invitat care te-ajuta foarte tare si te-ajuta bine... Genul de invitat la care te odihnesti. Si te bucuri ca, uite, e cineva care zice ce trebuie si tu numai te odihnesti. E foarte fain, serios ca-i foarte fain cu tipi din astia. E usor asemanator cu conditia celor care stau in public. Stai si asisti la spectacolul unui individ care vorbeste.

- E o placere in a gandi impreuna...

- Sigur ca e. E un privilegiu.

- Ca tot e la moda ideea de libertate, de sexualitate strigata peste tot, mai ales pe televizor... Comunicare si placere.

- Uite, cu fericirea si comunicarea mai degraba ma gandisem sa insist, pentru ca povestea cu sexualitatea mi se pare, chiar si la Pascal Bruckner, vanduta usor senzational. O marfa agreabila, altminteri, dar nu neaparat cea mai interesanta, pentru ca multa lume face treaba asta. Insa in partea a doua, in partea cu placerea si fericirea, in partea de filosofie, e absolut seducator! Si e substantial, nu numai seducator... Si scrie foarte bine. Imi plac teoreticienii care scriu bine!


foto: Robert Hanciarec


în revista Flacara

Paulo Coelho în exerciţii de traducere

  

S-a lansat încă o carte  (însoţită de un audiobook în lectura lui Florian Pittiş) semnată de Paulo Coelho:  ultima tradusă la noi, fiind, de fapt, primul roman publicat al autorului. S-a vorbit despre Coelho, trăitorul, cel care, la un moment dat a rupt-o cu lumea, a divorţat şi a pornit să se regăsească, în 1986, într-un pelerinaj parcurs pe un drum medieval ce porneşte din Pirinei şi străbate nordul Spaniei. S-a vorbit, apoi, despre Coelho autorul, cel preocupat de revelarea sinelui, şi care împărtăşeşte, în acest volum, din practicile iniţiatice: exerciţiul seminţei, exerciţiul înmormântării, exerciţiul cruzimii, etc. Cei care au avut dintr-un început contact cu cartea (editori, traducător, realizatori de audiobook) s-au declarat deja practicanţi ai acestor exerciţii benefice. În acelaşi sens, dna Gabriela Banu (traducătoarea volumelor: Alchimistul, a doua ediţie, cea carea adus, cu adevărat, succesul romanului la noi, Zahir şi Jurnalul unui Mag) ne-a împărtăşit din revelaţiile exerciţiului traducerii lui Paulo Coelho

- Aţi călătorit preţ de trei romane prin universul lui Coelho. Ce v-a stimulat s-o faceţi?

- Jurnalul unui mag este o invitaţie la descoperirea de sine. Este un lucru extraordinar, toate exerciţiile acelea despre care s-a vorbit aici există în carte. Personajul principal este aproape silit de împrejurări să realizeze nişte exerciţii spirituale pentru a se perfecţiona, în căutarea unei spade care urmează să se folosească în ritualuri magice. Dar ni se spune întotdeauna că, de fapt, aceste ritualuri magice nu sunt deloc apanajul celor aleşi, al celor puţini ci, dimpotrivă, sunt ritualuri ale celor mulţi  şi simpli. Putem vedea aici că intenţia este de a invita la descoperirea de sine a fiecăruia dintre noi, nu numai a acelora interesaţi de magie, de pildă.

-         Vă întrebam, de fapt, dacă exerciţiul dvs. de traducere a valorat ca şi iniţiatic pentru dumneavoastră.

-         A valorat ca şi iniţiatic, într-adevăr. M-am descoperit pe mine, am descoperit afinităţi cu foarte multe dintre opiniile personajelor lui Coelho şi am descoperit, bineînţeles, că există şi detaşări. Uneori mi-a fost limpede că nu mă regăsesc în ceea ce scrie el. Dar în foarte multe dintre  situaţiile şi ideile cărţilor lui Coelho m-am regăsit cu adevărat.

-         E un exerciţiu greu, cel al traducerii lui Coelho? Pare a fi un limbaj facil.

-         Nu e chiar uşor... Este un limbaj firesc, dar ascunde miezuri adânci şi acelea trebuie puse în limba română în cuvintele potrivite, acelea care să sugereze exact ceea ce a vrut să spună autorul. Altă dificultate ar fi aceea a necesităţii unei munci susţinute.  Când te apuci de o traducere trebuie să fii consecvent cu tine însuţi: ai intrat într-o lume din care n-ai voie să ieşi prea repede.

-         Cuvintele cu sensuri adînci sunt folosite des. Cum evitaţi pericolul demonetizării cuvântului? Criticii lui Coelho îl văd de-a dreptul simplist.

-         Întotdeauna s-a spus aşa ceva. Dar există libertatea de a nu traduce întocmai cuvântul, ci de a reflecta numai ideea. Eu am încercat să mă feresc de repetiţii, de simplisme. Dacă este bine sau rău, urmează să decidă cititorii. Cel puţin în ceea ce priveşte Alchimistul se pare că a fost bine primită intenţia mea de a pune într-o limbă română mai puţin monotonă textul lui Coelho.

-         Se vorbeşte despre tradiţie în Jurnalul unui mag. Se poate vorbi, la români, despre  o tradiţie a căutării sinelui?

-         Eu cred că în orice fel de tradiţie se poate găsi ceea ce îl preocupă pe Coelho, dar trebuie să vă spun că el foloseşte cuvântul tradiţie cu sens magic. Există, într-o anume sectă ocultă din Brazilia, de care se pare că nici el nu a fost străin, anumite ritualuri care ţin de parctici medievale, mai mult sau mai puţin creştine. Ştim că aici este vorba despre viaţa lui reală. Dar nu pot să spun că vreuna dintre cărţile lui ar fi autobiografică, nici vorbă! Pentru că toate au devenit ficţiune!

Michel Onfray. Plăcere învelită în plăcere

Nu este vorba despre libertinaj în sens vulgar. Erotismul solar pe  care îl propune Michel Onfray este unul de esenţă superrafinată, trăgându-şi seva din clara filosofie antică. Un epicureanism moral, zice-se,  o poftă de dragoste nestăvilită de vreun precept creştin. De altfel, filosoful francez se declară un ateu convins, pentru care orice dogmă constrângătoare n-ar face decât să interzică adevărata bucurie de a trăi. Iar toată plăcerea juisării nestingherite va putea fi descifrată alături de Michel Onfray astăzi, de la orele 19,00, la Institutul Francez. El va vorbi pe înţeles despre ceea ce el numeşte "Teoria corpului amoros". Acesta este şi titlul ultimei sale cărţi, apărute la Editura "Grasset". Libertatea bărbatului şi a femeii, lipsită de orice idee de posesie, trebuie să ducă neapărat la dragostea împărtăşită, plină, totală. A te bucura de trupul celuilalt înseamnă a te bucura şi de sufletul aceluia, pentru că, ca şi trupul, şi sufletul este material, gândeşte Onfray. "Erotismul nu are legătură cu sexualiatea, ci cu senzualitatea. Erotismul solar pe care eu îl revendic vorbeşte despre pulsiunile vieţii, despre râs, despre surâs, opunându-se pulsiunilor "nocturne" ale morţii vehiculate de iudeo-creştinism." O adevărată artă a dragostei ni se va propune în această seară la Institul Francez. Cât vom învăţa fiecare dintre noi se va vedea în felul în care ne vom apropia unii de ceilalţi. Prejudecăţile creştine pot fi depăşite, iată, chiar în sensul cristic, acela al ridicării trupului la înălţimea spiritului. Să nu te simţi vinovat de faptul că eşti făcut din carne şi că te bucuri de aceasta, cam asta ne va spune Michel Onfray. Chiar şugubeaţă trebuie să fie dragostea, chiar zglobie trebuie să fie dorinţa. Şi asta fără vreo semnificaţie subterană, absconsă, aşa-zis imorală. Plăcerea radiază lumină, ca şi dragostea. Vom aştepta aşadar, să întâlnim un filosof al vieţii pline, fără îndoială, un gurmand, un meloman şi un iubitor pursânge. Plăcerea lui de viaţă se simte şi în faptul că este foarte activ: la 41 de ani a scris 15 cărţi care au fost traduse în zece limbi. Acum el trăieşte şi predă filosofia în Normandia, şi este preocupat şi de istoria plăcerilor gastronomice ale filosofilor. Cartea sa, "Pântecele filosofilor", tipărită la Editura Nemira, va fi lansată sâmbătă, la orele 16,00, la Salonul Internaţional de carte. Aproape grobian de n-ar fi şi rafinat, aproape cinic de n-ar fi şi pătruns de frumuseţe, Michel Onfray se va oferi astăzi luminos, firesc.

text publicat în Ziarul Financiar

Un Abel contemporan: Vasile Andru

Scriitor, gânditor şi călător, Vasile Andru este preocupat de taina şi de buna aşezare a lumii. Călătoriile sale sapienţiale i-au prilejuit întâlniri cu mari înţelepţi: Dalai Lama, guru indieni, preoţi tibetani ori călugări de pe muntele Athos, sunt personaje charismatice a căror învăţătură poate fi cunoscută, iată, şi în România. E o lucrare pe care Vasile Andru şi-a asumat-o în cărţile sale  (Întâlniri cu maeştri şi vizionari, India văzută şi nevăzută). Mai mult, şi-a propus să destăinuie din practicile isihaste, de tradiţie ortodoxă, chiar în ultima sa carte, Meşteşugul liniştirii.

-         După atâtea drumuri în locurile marii înţelepciuni a lumii aţi conturat o adevărată filosofie a călătoriei. Care este tâlcul unei călătorii?

-         Călătoria este meditaţie în mişcare. Iar meditaţia este o experienţă a eternităţii. Călătoria rezumă condiţia umană cea tainică şi ascunsă: omul, pe pământ, este “oaspete şi călător”. Iar cea mai specială călătorie, care este pelerinajul, este o anticipare a raiului. “Frumuseţea  va salva lumea”, zice un mare scriitor. Frumuseţea văzută, a peisajului, a lumii, este “raiul simţurilor”, este poarta. Umplerea minţii cu emoţii pozitive va salva omul.

-         Poate călătoria să transforme un om?

-         Poate. Dar de regulă porneşti în călătorie dacă eşti gata transformat. În ce fel transformat? Transformat din fiinţă nefericită, cum sunt majoritatea oamenilor, în fiinţă care-şi înţelege nefericirea, deci o vindecă.

-         Ce au adus hotărâtor călătoriile în care v-au purtat paşii?

-         Eu aş fi fost călător chiar şi dacă n-aş fi avut şansa să zbor departe. Eu sunt genul Abel, genul călătorului, mergând pe arhetipul pastoral. Dacă nu primeam darul să plec în Hymalaia sau Polinezia, aş fi făcut călătorii în Munţii Putnei, sau călătorii “autour de ma chambre”. Prima mea călătorie extraordinară am făcut-o în craterul unui Vulcan stins, în Oltenia. Eram copil mic, dar n-am uitat-o. E prima amintire a vieţii.

-         Până să călătoriţi programat, sapienţial, au fost mai întâi drumurile de plăcere. Ce au în comun hoinăreala, peregrinarea, călătoria iniţiatică?

-         În toate suntem mânaţi de un înger al călătorului, mânaţi dinlăuntru. Un avangardist zicea că el se simţea mânat de un “daimon”. Dar există, totdeauna, îngerul călătorului. Evident, există o tipologie. Când am venit din India, Tudor Octavian mi-a spus: “Oamenii pleacă în SUA pentru turism şi afaceri; în Franţa pentru cultură şi afaceri; în Turcia pentru afaceri şi afaceri. Un drum spre India este o poartă spre destin!” Da, călătorind acolo am simţit aceasta, un fapt de destin. Aşadar, diferenţa dintre hoinăreală şi călătorie sapienţială este de la simţuri la spirit.

-         Aţi fost pe insula Rhodos. Care a fost, până la urmă, această experienţă?

-         Drumul la Rhodos este o Odisee! Fără să mi-o fi propus în mod expres, călătoria în Dodecanez, în Marea Egee, poate fi în analogie cu Odiseea. Când eşti pe insule greceşti îţi aduci aminte de Ulise. Odiseea mea a început la Bosfor, când am luat premiul internaţional Balkanika 2000, pentru romanul Păsările cerului şi această şansă m-a înscris într-un “circuit balcanic”: un proiect de “întărire a scenei culturale în Europa de Est”, care-mi dă posibilitatea să călătoresc. Am fost în Bosnia-Herţegovina, în Macedonia, în Bulgaria, Turcia, Grecia. Iar cu sprijinul Mitropoliei Dodecanezului am ajuns să văd Patmos, insula Apocalipsei şi Kalymnos, Leros. La Rodhos a fost o sesiune culturală. Am cunoscut o insulă şi o lume, am cunoscut şi o compatrioată, Paula Nestoridis, devenită un fel de legendă vie pe insulă.

-         Este acea româncă generoasă care a donat o sumă imensă insulei Rhodos?

-         Da, Paula Nestoridis este originară din Basarabia; s-a măritat la Bucureşti, cu Ioannis Nestoridis, iar în anii şaizeci au migrat în Grecia. “Am luat supuşenie greacă”, mi-a zis. Încet şi cu har, soţii Nestoridis au strâns o avere frumoasă pe Rhodos. Soţul ei a murit în 1978. Rămasă singură, ea a ştiut să sporească averea. E un fenomen! Şi iată, a strâns avere ca s-o facă ofrandă, s-o doneze. A donat o clădire impresionantă, preţuind zece milioane de dolari, care a devenit “Muzeul de artă modernă greacă”. Este o clădire cu patru nivele, fostă hotel. Două nivele sunt rezervate picturii şi sculpturii, valori mari! Doamna Paula Nestoridis, prin donaţia sa, a făscut pentru imaginea României mai mult decât dacă ar fi donat în România averea sa, de peste zece milioane de dolari. Ea este cunoscută pe insulă drept “românca cea generoasă”. De altfel, acest gest, biblic vorbind, este sfinţitor. Se spune în tradiţia mântuirii că ofranda este sfinţitoare şi aduce un progres spiritual mai mare decât ani lungi de asceză. La sfârşitul întâlnirii cu dânsa mi-a spus: “Am avut o viaţă frumos furtunoasă”:

-         Aţi poposit pe Patmos. Ce aminteşte aici despre Apocalipsa, viziunea lui Ioan?

-         Am ajuns pe insula Apocalipsei cu vaporul, cu corabia. Simţi o vrajă şi o cutremurare pe insula aceasta, şi când intri în Peştera Revelaţiei, acolo unde apostolul Ioan a primit destăinuirile cereşti. L-am întrebat pe un preot care mă însoţea în Peştera Viziunilor dacă el simte voltajul mental special al acestui loc; şi dacă această insulă a stimulat viziunile apostolului Ioan. Mi-a răspuns: “Este o insulă apostolică. Are o putere aparte.”

-         Ce este asemănător în învăţăturile înţelepţilor pe care i-aţi întâlnit pe Athos, în Hymalaia, în Tibet?

-         Toţi au în comun harul, sau charisma. Capacitatea de liniştire: liniştea vindecătoare. Când mă aflam lângă Swamiji Vishnudevananda, îi simţeam energia benefică. Lângă Dalai Lama am simţit acea bunătate care te poleieşte. Lângă părintele Dionisie de pe Athos am resimţit acelaşi lucru.

-         Cum este văzută România de pe aceste înălţimi?

-         M-a interesat, într-adevăr, cum se vede România de acolo. Iată, în Polinezia, Europa nu se vede deloc, sau se vede foarte mică, aproape inexistentă. La fel  şi România. Pentru cei de la Antipozi noi nu existăm. Şi atunci am înţeles că mă aflam acolo  nu doar ca să mă îndulcesc cu înţelepciunea lor ci şi ca să le mărturisesc că noi existăm, că Europa există, că România există. Şi apoi am revenit aici, în ţară, ca să mărturisesc că Polinezia există, că Noua Zeelandă există, este concretă, este populată de 79 de grupuri entice care vorbesc, toate aceeaşi limbă; şi între aceştia sunt polinezienii, rasă enigmatică şi vie. Pelerinajul este şi o punte între spaţii îndepărtate, o unificare. În Dharamsala, Dalai Lama m-a întrebat “Ce mai face România?”. A întrebat cu un sentiment de înrudire, ca pe un consătean regăsit. “Ce mai face România?” este o întrebare de regăsire, dar e bine să ne-o punem şi noi înşine, sapienţial şi trezitor.

În revista Flacăra

Încrâncenarea traducătorului pe "arătura culturală"

Poetul si traducătorul Ion Milos trăieşte în Suedia din anul 1959. Este român născut în Banatul Sârbesc şi are o activitate culturală impresionantă: 17 volume de poezie originală publicate în limba română, patru în suedeză, patru în sârbă, unul în macedoneană şi unul în engleză; şapte cărţi româneşti, şapte franţuzeşti, nouă sârbeşti, doua croate si opt macedonene talmacite in suedeza; trei carti suedeze traduse in macedoneana, sapte in sarba si doua in limba romana. 

- Unde va este, de fapt, locul?

- Cred ca locul meu este acolo unde mi l-am ales. Fiindca eu am aproape de inima mea trei tari: sunt nascut in Iugoslavia din parinti romani, dar am plecat demult, aproape dat afara...

- Cand anume ati plecat?
- Am plecat din Iugoslavia in 1959. Vreme de 15 ani n-am putut sa-mi vizitez parintii, pentru c-am fost declarat dusman al poporului si-al clasei muncitoare, urmare a unui eseu in care m-am rafuit cu politica stalinista din "Cultura si literatura" de pe timpul acela. Am casa parinteasca in Iugoslavia, parintii sunt morti si ma duc de doua ori pe an la mormintele lor, dar nu m-as putea stabili acolo. Fiindca eu sunt bine lansat in Suedia, ca scriitor, ca traducator, si prin forta lucrurilor sunt nevoit sa raman in Suedia. In Romania nu ma simt bine pentru ca nu sunt bine primit. Statul roman n-a facut nimic pentru mine, foarte multe institutii romanesti au facut chiar totul sa ma alunge, sa ma indeparteze de tara limbii mele materne, fiindca pe mine m-a nascut limba romana si eu inca din leagan am trait cu dorul de a veni odata si-odata aici. 

- Cand ati ajuns prima oara in Romania?
- Din cauza razboiului, din cauza conflictului dintre Tito si Stalin, apoi din cauza plecarii mele in lume, in Franta si in Suedia, am sosit aici pentru prima data abia in 1968. Cred ca anul acesta va spune ceva. Cand am ajuns in Romania, am simtit, intr-adevar, o placere imensa, mi s-a parut tara veseliei, nu era o tara de consum, gaseai aici de toate. Veselie ca aceea n-am mai intalnit in alte tari, eram liber, puteam sa dorm oriunde. Ce voiosi erau scriitorii, actorii, artistii pe vremea aia!


Noi suntem vinovati ca nu suntem cunoscuti

- Ati regasit acum acea stare de spirit?
- Nu, acum nu. Atunci satisfactia materiala era prilej de bucurie. Cand am venit in '68, pur si simplu tremuram de fericire ca in sfarsit calc pamantul pe care au calcat idolii mei, Eminescu, Sadoveanu, Arghezi. Vazand cat de putin este cunoscuta cultura romana in Suedia, am vrut sa fac ceva in favoarea ei. Am inceput cu pictura: am organizat o expozitie Constantin Piliuta in Suedia, care a fost foarte bine primita. N-am tinut cont daca romanii sunt din exil sau din tara, am organizat dupa aceea expozitia sculptorului Ion Vlad, care traia la Paris. Romanii sunt romani. Insa politica i-a impartit, i-a facut suspiciosi, chiar dusmani, si din cauza asta am patit-o si eu. Fiindca daca am adus pe cineva din Romania, romanii din exil m-au suspectat ca am relatii cu Romania ceausista, daca am adus pe cineva din exil, romanii de aici m-au suspectat ca am relatii cu dusmanii. Am adus pentru prima oara in Suedia un teatru romanesc, Teatrul de Comedie. Cel mai mare succes l-a avut "Noaptea furtunoasa". Nici atunci n-a iesit insa bine. Au fugit trei actori din trupa, si nu mi s-a mai permis sa traduc piesa. 
 
- Ati fost acuzat chiar tot timpul?
- Europa Libera m-a atacat ca, aducand Teatrul de Comedie, deci pe Caragiale in Suedia, am facut servicii culturii ceausiste. Tot ce-am realizat pe taram cultural s-a interpretat numai politic, si de-o parte, si de alta. ai mi-a mers foarte rau pana in '89. Lumea noastra romaneasca nu tine cont de faptele frumoase, tine cont numai de aderenta politica, de aderenta la gasca, la clan. Nu conteaza sa fii bun patriot...

- Se intampla asta si azi?
- Mai ales acum, mai ales acum. Acum e foarte importanta apartenenta la clanuri - si culturale, si literare, si politice. Acest fapt e foarte dureros, din cauza asta nu ne-am afirmat in lume. Noi suntem vinovati ca suntem necunoscuti. 

M-am nascut strain

- Stam chiar atat de prost?
- Daca vedem cine sunt cei tradusi, ne vom da seama ca s-au lansat in strainatate autorii care au avut pe mana puterea culturala la un moment dat. Cultura la noi se imparte in "Cult" si 'Ura". Te fac cult daca esti din gasca mea, daca nu, te transform in obiect de ura. E groaznic. Suntem barfitori, suntem turnatori. Din cauza asta n-am obtinut nici un premiu Nobel, pentru ca daca au existat propuneri de scriitori valorosi, au venit si barfele impotriva lor si ne-am facut de rusine. Mai mult, ne lipseste sentimentul actului obstesc. Din cauza asta, scriitorii care pleaca in strainatate si-si insusesc la un moment dat limba tarii de adoptie nu fac nimic pentru promovarea culturii romane acolo. Isi fac propria opera si-atat. Mai intai trebuie pregatita aratura culturala.

- Pe cine trebuie sa plivim?
- Pe cei care ne otravesc. Si mai e ceva: nu facem deosebire intre putere, natiune si adevar. Eu am avut nevoie de cultura, de limba romana ca sa ma formez in strainatate. Cand am venit in Romania, nu s-a inteles ca vin la limba mea materna, care are o statura eterna, s-a zis ca am venit la putere. ai puterea m-a repudiat constant. 

- Cum se imbina peisajul suedez din poezia dumneavoastra cu limba romana?.
- Cine citeste versurile mele vede ca este vorba de poezia vietii, a vietii planetare. Pentru ca am trait in mai multe tari, am o experienta aparte. M-am nascut strain si a trebuit intotdeauna sa fiu mai bun de zece ori decat majoritatea poetilor locului. Poezia care se scrie acum in Europa e destul de slaba, pentru ca, neavand experienta vietii, a suferintei, autorii scriu o poezie a cuvintelor, a limbii.

- Sunteti, totusi, un specialist al cuvantului.
- Da, dar nu al cuvantului gol. Pe mine ma intereseaza esenta.


Interviu aparut in Ziarul Financiar