Garantat 100%

Horia Roman Patapievici. Inapoi la argument

-foto: TVR  

 “Omul recent este consecinţa unei întrebuinţări de un  anumit tip a televiziunii.”

“ Avem o problemă de comunicare în spaţiul public pentru că nu ştim să reducem la argument lucrurile care ni se propun. “
“Realizatorii care produc emisiuni de divertisment mă scandalizează prin mediocritatea, vulgaritatea şi ideea joasă pe care şi-o fac despre ce aşteaptă omul de la viaţă! “

 
- De relativ puţină vreme faceţi televiziune. Aţi îmbrăţişat uşor această propunere?
- Cel mai recent este jobul în administraţie pe care-l fac aici, la Institutul Cultural Român. În ce priveşte televiziunea, cînd am primit propunerea de la Beatrice Comănescu, care pe atunci conducea TVR Cultural, mi s-a părut atît de caraghioasă ideea, încît am refuzat-o din start. Pentru că nu mă vedeam deloc în postura de a modera ceva şi nu aveam deloc sentimentul că pot să fac o emisiune de televiziune. Beatrice Comănescu a insistat şi mi-a propus să ne jucăm, să ne imaginăm cum ar fi aşa ceva. Şi aşa am intrat în angrenajul din care a rezultat emisiunea Idei în libertate. Am avut întîlniri cu mai mulţi realzatori şi legătura cea mai bună am avut-o cu Camelia Robe, cu care am făcut emisiunea 3 ani de zile, şi inteligenţei, talentului şi culturii căreia i se datorează succesul emisiunii. Emisiunea a fost încununată cu Marele Premiu al APTR, moment pe care l-am considerat a fi un bun epitaf pentru ea şi am sabordat-o.  
- V-aţi simţit în libertate făcînd emisiunea asta? Televiziunea presupune un stres special, un anumit tip de relaţii între oameni.
- Toate acestea au fost preluate de Camelia Robe. Eu m-am simţit total în libertate. Ideea mea, atunci cînd am făcut Idei în libertate, a fost următoarea: atunci cînd discută despre cultură, oamenii simt nevoia să se îmbăţoşeze niţel, ceva se schimbă în tonul lor, li se alterează privirea, devin oameni importanţi... Ideea mea este că lucrurile importante se discută cu un ton de conversaţie şi că în cultură nu păşeşti cu degetul mic ridicat în sus, aşa cum fac ţoapele cînd îşi beau ceşcuţa de cafea, ci în modul cel mai firesc cu putinţă.  
- De ce cultura ar implica această îmbăţoşare de care vorbiţi ? Care ar fi argumentul celor care se transformă în felul ăsta cînd e vorba de cultură?
- Pentru că a apărut această distincţie cretină, perfect pernicioasă, între cultura înaltă, unde trebuie să apari în straie de gală şi să ai atitudinea de care v-am vorbit, superior îmbăţoşată, şi cultura populară, pe care o consumi oricum, asta e pe stradă… Ori ceea ce numim astăzi cultură înaltă era, la data producerii ei, cultură foarte populară. Shakespeare era un autor foarte popular, Calderon de la Barca era un autor foarte popular, Cervantes era un autor ultrapopular. Succesul lui Cervantes e făcut de public, nu de critici. Prima carte despre Cervantes a apărut la 150 de ani de la apariţia primei ediţii din Don Quijote, 1605. Criticii s-au prins tîrziu că Cervantes e cineva ! Unul dintre relele lumii moderne este ăsta: s-a îndepărtat cultura valoroasă de suportul ei popular. Ceva complet greşit !  
- Televiziunea este o instituţie recentă. Cărei nevoi a omului recent răspunde televiziunea ?
- Omul recent este consecinţa unei întrebuinţări de un anumit tip a televiziunii. Televiziunea, aşa cum îi spune şi numele, este capacitatea de a trimite imagini la distanţă. Deci este un instrument. Atunci cînd acest instrument este folosit pentru a dezvolta din om numai tropismele secvenţiale, pentru a-l transforma într-un pur captator de imagini, fără reflecţiune personală, atunci televiziunea este folosită în chip recent, cum aţi făcut aluzie, şi rezultatul este omul recent. Omul care n-are memorie, care trăieşte numai în prezent, care nu se sinchiseşte de nimic altceva decît de pura satisfacţie a prezentului cu ultima tehnologie la dispoziţie. 
- Stă în puterea omului recent să-şi schimbe acest statut, folosindu-şi şi calitatea de telespectator ?
- Da, poate. Dacă este somat de ceva care să-l smulgă din această inerţie a propriei lui superficialităţi. De exemplu, dacă se îmbolnăveşte. Viaţa nu-i făcută numai din discoteci, e făcută şi din răul pe care ţi-l produce consumul excesiv de alcool sau de droguri în discotecă. Dacă te confrunţi cu chestia asta, cineva te scutură, te restituie unui alt nivel al propriei tale fiinţe decît cel la care te situai înainte. 
- Atunci cărei alte nevoi va răspunde noua dumneavoastră emisiune ?
- Să vă spun care e diferenţa faţă de ce-am făcut pînă acum. Trei ani am vrut să le arăt oamenilor că putem să fim destinşi, bine dispuşi, în conversaţie cu oameni care ne sînt prieteni pentru că le admirăm ideile. Nu vă speriaţi de cultură ! Sînt zei şi aici !, cum spunea Heraclit. L-au surprins nişte oaspeţi veniţi să îl vadă pe marele filosof şi el făcea ceva în bucătărie. Ei au ezitat să intre în bucătărie şi Heraclit le-a spus : « Intraţi, sînt zei şi aici ! » Acum eu vreau să concentrez discuţia pe argumentul unei cărţi sau pe argumentul unei creaţii. Ideea mea este că noi avem o problemă de comunicare în spaţiul public pentru că nu ştim să reducem la argument lucrurile care ni se propun. Dacă dintr-un discurs de politician am fi capabili să scoatem imediat argumentul lui, ne-ar fi mult mai uşor fie să-l aprobăm în cunoştinţă de cauză, fie să-l respingem întemeiat. 
- Asta e o abilitate care se capătă prin exerciţiu.
- Sigur că da, şcoala ar trebui să contribuie la asta. Şi televiziunile ar trebui să contribuie la asta, dar cum ? Făcînd lecţii ? Instituindu-se în pedagog naţional ? Greşit. Nimeni n-are dreptul să dea lecţii nimănui decît dacă acela e doritor să le primească. Ca atare, aş vrea să discut despre cărţi, despre evenimente, într-un fel care să scoată în evidenţă argumentul cărţii, respectiv evenimentului. Nu este o diferenţă spectaculoasă faţă de emisiunea precedentă. Dar încercarea mea este de a face acest lucru. 
- De a concentra într-un gînd simplu şi clar o creaţie întreagă.
- Exact. La sfîrşit, fără ca eu să-l formulez pedagogic, privitorul să rămînă cu ideea că despre asta este vorba acolo. Acum încerc să le spun oamenilor următorul lucru : în cultură, ca şi în viaţa de zi cu zi, sînt situaţii care pot fi reduse la argument. Şi ne descurcăm mai bine, în deciziile noastre, dacă înţelegem care este argumentul situaţiei, lucrării plastice, coregrafiei, discursului politicianului sau cărţii pe care le consumăm. Am avut deja filmare la muzeul Cecilia Crutzescu Storck, care este un loc superb. Str. Vasile Alecsandri, 16, ar fi bine să meargă lumea, să vadă. Şi tot în emisiune mai vreau să introduc ceva. Aş vrea să concep un mic chestionar, pe care să-l aplic fiecăruia dintre invitaţi. Un soi de grilă, care, în mod dezinvolt şi fără constrîngeri, să scoată ceva de la atîtea personalităţi diferite.  
- V-aţi obişnuit repede cu tehnica, cu mijloacele de expresie ale televiziunii. E un joc perisabil...
- Da, dar filosofia prin care eu privesc această perisabilitate este următoarea : în oricare dintre clipele noastre se joacă ceva iremediabil. Ce-am făcut acum nu se mai poate desface în nici un fel. Televiziunea, prin instantaneitatea ei, îţi reaminteşte acest lucru foarte profund : Atenţie ! Toate clipele pe care le trăieşti, le trăieşti o singură dată ! O poţi face cu intensitate, o poţi face dînd dreptate întregului potenţial al clipei, atunci într-un fel eşti mîntuit.  
- Iată un motiv să trăim cu bucurie ce ni se oferă la televizor.
- Da, televiziunea îţi spune lucrul ăsta: nu poţi relua nimic ! Chiar dacă noi trăim într-un regim de montaj, şi aparent putem relua. De fapt nu poţi relua. Eu cu asta m-am obişnuit. Şi aşa am înţeles constrîngerea la care mă supune televiziunea, ca o reamintire a acestui principiu existenţial profund. Atenţie : ceea ce faci, faci o singură dată şi definitiv ! 
- Acesta să fie şi argumentul pentru care emisiunile de cultură sînt drămuite la sînge, sînt 5 minute de cultură...
- Cultura e Cenuşăreasă, de-asta... 
- Deci din cauza aceasta, şi nu din cauza bucuriei existenţiale pe care tocmai aţi exprimat-o.
- Nu, nu, mă tem că din motive comerciale. 
- Şi cum vă împăcaţi cu stringenţa comercialului ?
- Eu sînt un capitalist convins. Ca atare, eu nu am obiecţii în privinţa principiului pieţei, cum au oamenii de stînga. Pentru mine singura luptă este cu exigenţele pe care oamenii le pun atunci cînd intră în piaţa liberă. Să mi se spună mie că omul arată aşa cum arată televiziunile cu divertismentele lor, refuz categoric ! Nu, este o grilă impusă de oameni ignari, mediocri şi foarte limitaţi ! De aceşti realizatori care produc emisiuni de divertisment care mă scandalizează prin mediocritatea, vulgaritatea şi ideea joasă pe care şi-o fac despre ce aşteaptă omul de la viaţă ! 
- Aveţi semne că omul aşteaptă altceva de la viaţă ?
- Orice om aşteaptă altceva. Cum spunea Cehov : la om totul trebuie să fie frumos, şi îmbrăcămintea, şi felul în care se poartă, şi chipul... 
- De aceea purtaţi papillon ? Cultura e un gest înalt.
- Da, orice om poate trăi înalt. Şi această înălţime îi revine de drept, pentru că-i om! Ciao Darwin este o ruşine ! Eu pretind aşa, că nu piaţa cere aceste lucruri ci un grup de realizatori care impun publicului acest nivel. Dacă realizatorii ar oferi altceva, lumea nu va închide televizorul, plictisindu-se. Ci va descoperi fiecare, în sufletul lui, că de fapt asta şi spera să obţină. 
- Atunci cum ar arăta o televiziune pe gustul dumneavoastră?
- Asta mi-e foarte greu să spun, pentru că eu însumi sunt o fiinţă compusă din mai multe, care are tot felul de nevoi. Uneori vreau să fiu mediocru... Adică vreau să mă destind, în sensul clasic al termenului. Dar nu acest aliaj între mediocritate şi vulgaritate, asta nu ! 
- Există destule replici la vulgaritatea televizată. Prin emisiunea dumneavoastră credeţi că veţi aduce un contraargument puternic acestei stări de lucruri ?
- Nu ştiu cît de puternic. Dar în mod clar, orice faci şi nu este vulgar este polemic în raport cu vulgaritatea. Orice faci şi este plăcut fără să fie vulgar. Pentru că cei care promovează acest aliaj între mediocritate şi vulgaritate argumentează aşa: « Hai, dom’ne, că noi vrem să ne destindem, să ne simţim bine ! » Te poţi simţi bine şi fără vulgaritate. Ideea că atunci cînd asculţi Bach nu te distrezi, este greşită ! Cînd asculţi Suitele engleze de Bach te distrezi ! Pentru că sînt frumoase şi sînt pline de divertisment !

 în Teleghid Cotidianul 

Fuga dupa Pascal

In vara asta am fost in culisele unui eveniment cultural deosebit: vizita lui Pascal Bruckner la Bucuresti, cu prilejul lansarii in limba romana a ultimei sale carti, "Iubirea fata de aproapele". Descinderea n-a putut fi trecuta cu vederea de Catalin Stefanescu, singurul realizator TV roman care i-a luat scriitorului francez un interviu. S-a pregatit din timp, temeinic, si a ramas incantat de ceea ce i-a iesit.

Malentendu cu fete bronzate frumos

Catalin Stefanescu repeta un text, un gest, o pozitie buna pentru citit de pe prompter. E linistit, impacat, pozitiv, cum il stim. Doamna Silvia Ciurascu, ferma si gratioasa, indreapta lumini, aprinde lumini, deplaseaza camere de filmat, totul, din vorbe. Apoi, asezata scurt pe fotoliu, in hol, ofera un interviu. Tasnire din fotoliu (nu putem sa nu remarcam frumusetea saltului, ca-n dans, o preocupare veche a doamnei Ciurascu). Chestiuni care nu suporta amanare.

Se-aude ca Bruckner ar fi descins deja. Grupul de tinere jurnaliste freamata si porneste increzator spre noua cladire a TVR, un vrai Carrefour. E foarte cald si ni se ofera apa, o racorire binevenita inaintea intalnirii cu un ins pe care l-am putea banui intotdeauna incins. Gurese, jurnalistele schimba impresii: “Bai, io n-am crezut ca arata asa de bine pentru varsta lui. M-asteptam sa vad un mosulet, cand colo... Se tine bine...” (o fata bronzata frumos, coborata dintr-un jurnal de moda).  “Mosuletul” intra nonsalant, cu sacoul tinut in deget, pe umar. Privire razanta, albastra, peste masa feminina expusa cu interes. “Oh, ce de fete !”, scapa filosoful. Intelege surprins ca e vorba, de fapt, de ziariste... Laudatele zambesc, surad, chicotesc. Se pare ca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi vrut sa-l auda. In logica bruckneriana nimic n-ar fi mai profund, mai pe inteles, decat frumusetea si daruirea. Rapid, Pascal a fost asezat pe scaun si pomadat cu sarg. Printre dinti, cat sa nu auda decat dna Ileana Ploscaru Panait, cea care-l insoteste: “Nu ma asteptam la asta. E o neintelegere...” Acest malentendu pluteste in aer fara ca nimeni sa priceapa ceva. S-ar crede ca dl Bruckner e stanjenit de fetele care il invaluie, zambitoare. Desi se organizase o intalnire cu ziaristi, nu se ofera posibilitatea de a pune o intrebare. Adevarul e ca nici damele de fata nu par nerabdatoare sa puna vreuna. Nici n-ar fi timp, minutele gonesc si in studio Catalin Stefanescu citeste intruna din setul lui de intrebari. a ramas imbracat in bluza neagra cu care venise de-acasa si in sandale, dupa ce s-a asigurat ca “nu-i nici un bai”. De cealalta parte, acolo unde Bruckner e aranjat pentru saltul in eter, se propune o poza de grup. Imagine oarecum hazlie, un scriitor mare, pierdut impersonal in valtoarea mediatica romaneasca, asa cum o stim: popotonata si slaba de inger. La moment apare o fata tanara cu buricul gol, care scoate noul volum al lui Bruckner pentru un autograf. Placut surprins, acesta se lasa apoi purtat de o discutie in pasi repezi, pe culoarele TVR. In hol, alt preambul. E luat la un interviu fulger, bilingv: intrebari englezesti cu raspunsuri frantuzesti, conduse de o reporterita proaspat bronzata. Chiar si Catalin Stefanescu ii spune, rapid, pe englezeste, ca formula emisiunii este una de acces usor la cultura, asa ca se asteapta o discutie in termeni simpli, pentru popor. Oaspetele e de acord. Aceeasi privire impasibila, oarecum stearsa. Degeaba dna Panait ii sopteste cateva obiective turistico-artistice (ex. Palatul Mogosoaia) care ar fi bine de vizitat. Dl Bruckner asculta linistit, aproape neparticipativ. Se intereseaza, insa, de publicul care asista la interviu. Nu intelege de ce va fi inconjurat de tineri, liceeni sau oarecum studenti (noi stim ca nici nu sunt vorbitori de limba franceza, lucru care se va si vedea in emisiune, pe ochii nepricepand nimic). Aici e clar nemultumit, dar este, in continuare, aparent de acord. Cand incepe, in fine, emisiunea, devine degajat, chiar luminos. Participa cu placere la discutie, repetand idei, cu siguranta, a suta oara. Spectacolul reuseste: erotism, libertate, adulter, Europa, film, Franta, Romania. De tinut minte: “Idealul iubirii carnale caritabile”, “Stii ca ai fost fericit numai atunci cand fericirea s-a dus”, “Fericirea e intermitenta”, “Nu poti trai intr-o societate libera dandu-te in continuare drept persecutat” sau: “Francezii au batut Europa pe fundul lui Chirac.” Se termina, partenerii de discutie se despart, Catalin Stefanescu radiind, bucuros, Bruckner imperturbabil, adica filosof. La intoarcere, pe aceleasi culoare, ne declara ca i-a placut, ca s-a terminat prea repede, ca ar mai fi vrut. “N-au fost deloc usoare intrebarile. A fost o discutie excitanta. Imi plac discutiile de felul asta, acest mod intelectual de a pune problema... as mai fi stat inca doua ore...” aceeasi alergatura pe culoare, aceleasi franturi de vorbe. Agil (Bruckner are un trup repede miscator, asemeni gandului), ajunge repede la poarta TVR. Mai auzim o vorba: “Vreau s-ajung repede, sa fac un dus.” Ziaristele raman in urma, necercetand. Subiectul a fost epuizat.

Catalin Stefanescu, cealalta fata a unui duplex

In ciuda emotiilor, interviul a mers snur. N-au existat pauze, iar exercitiul de admiratie intreprins de Catalin Stefanescu s-a incheiat cu succes. A fost “o treaba faina”, cum ar spune Catalin.

- L-am auzit pe Pascal Bruckner spunand ca intrebarile au fost foarte incitante... ar mai fi stat inca doua ore la discutii.

- Mie imi pare rau ca nu sunt deloc spontan pe frantuzeste. Sunt ani de exercitiu care lipsesc puternic. Stiam, dar am mai uitat. Una e cand iei interviu unui muzicist si alta cand stai de vorba cu un scriitor si un teoretician de talia asta. Dac-ar fi fost pe englezeste era chiar grozav. Eu, oricum, mi-am facut lectiile cat de bine am putut. am fost incantat pentru ca mie mi-a placut foarte tare partea a doua. Ce face el acolo, in partea a doua a cartii, mi se pare foarte tare.  Depinde si de mana traducatorului.

- Francezii au traditia libertatii in dragoste. Hedonism, dragoste libera...

- Au, e-adevarat. Sunt profund familiarizat.

- Daca pentru Bruckner a fost asa de placuta discutia, pentru tine cum a fost?

- Pentru mine?! Pentru mine a fost provocare, pe bune. Uriasa, am avut emotii mari cu treaba asta. Oricum, imi fac lectiile bine de fiecare data, dar acum chiar mi-am facut lectiile foarte cumsecade, am citit foarte mult. am citit tot ce-a aparut pe romaneste. M-am uitat si pe net si, sincer sa spun, nu ma asteptam sa fie asa de explicit si asa de relaxat cum a fost. Mai mult decat atat, imi pare rau, dar prima data mi-a fost frica.

- S-a simtit o oarecare incordare la inceput.

- Vai de mine, ma gandeam ca o sa fie nevoie sa-mi folosesc setul de intrebari de avarie. Pentru ca sunt de-astia care-ti raspund cu “da” si cu “nu”, cu “bine” si cu “rau”. Mai aveam inca un set de intrebari pregatit, daca raspundea monosilabic. Erau de alta natura intrebarile astea, dar uite ca n-a fost nevoie. Ei, acum imi pare rau ca nu le-am folosit.

- E, intr-adevar, foarte comunicativ. Tot drumul catre televiziune si pe unde a fost dus, a vorbit intruna. Chiar daca ceilalti nu prea comunicau, ori din cauza limbii, ori ca nu stiau ce s-ar cuveni... Dar el incerca...

- E de departe genul de invitat care te-ajuta foarte tare si te-ajuta bine... Genul de invitat la care te odihnesti. Si te bucuri ca, uite, e cineva care zice ce trebuie si tu numai te odihnesti. E foarte fain, serios ca-i foarte fain cu tipi din astia. E usor asemanator cu conditia celor care stau in public. Stai si asisti la spectacolul unui individ care vorbeste.

- E o placere in a gandi impreuna...

- Sigur ca e. E un privilegiu.

- Ca tot e la moda ideea de libertate, de sexualitate strigata peste tot, mai ales pe televizor... Comunicare si placere.

- Uite, cu fericirea si comunicarea mai degraba ma gandisem sa insist, pentru ca povestea cu sexualitatea mi se pare, chiar si la Pascal Bruckner, vanduta usor senzational. O marfa agreabila, altminteri, dar nu neaparat cea mai interesanta, pentru ca multa lume face treaba asta. Insa in partea a doua, in partea cu placerea si fericirea, in partea de filosofie, e absolut seducator! Si e substantial, nu numai seducator... Si scrie foarte bine. Imi plac teoreticienii care scriu bine!


foto: Robert Hanciarec


în revista Flacara

Dragoş Bucurenci: “Frumosul este un drog”

Dragoş Bucurenci este primul autor român care şi-a publicat o carte pe weblog, RealK, pe care Florin Iaru a pariat: va deveni în curand o carte-cult. După ce a fost publicată cu tot dichisul, pe hârtie, cartea s-a vândut cel mai bine din colecţia ei. Cu emisiunea pe care o moderează la TVR, Dragoş a reuşit să salte interesul publicului la cote nesperate pentru o emisiune de cultură. Mai mult, el este şi directorul organizaţiei Salvaţi Dunărea şi Delta, pentru că Dragoş face mult şi gândeşte acut. Un tânăr intelectual pursînge.

- Aseară am fost la o lansare de carte. Despre începuturile rock-ului românesc. Un timp identificat cu underground-ul. Cum vezi underground-ul?

- Undergound-ul e grădiniţa mainstream-ului, nu este nimic altceva. Nu ştiu însă cît se mai poate vorbi despre timpul chitărilor underground, pentru că există, după mine, şi un underground fals, cum este acum această recidivă a muzicii rock. Mie mi se pare un underground fals pentru că nu cred că va mai reuşi vreodată să mai ajungă în mainstream. Rock-ul a fost deja acolo, iar cei ce se manifesta astfel acum nu sînt decît nişte marginalia. Dacă şi-ar asuma această identitate ar fi O.K. Altfel, după mine, ei nu reuşesc altceva decât să producă mult zgomot pentru nimic. Iar în literatură, deşi mă interesează ceea ce a numit Ştefan Agopian compostul cultural, nu mă interesează underground-ul în totalitatea lui. E vorba de acea supă în care fierb toţi cei cu veleităţi literare și care se manifestă în cercuri de prieteni, pe la cenacluri... Pe mine nu mă interesează bucata asta, pentru că am un oarecare cult al publicului.

- Vorbind despre cartea ta, publicul se identifică cu personajele ?

- Nu. O carte despre drogaţi nu e o carte pentru drogaţi. Welsh nu scrie pentru drogaţi, Burroughs n-a scris pentru drogaţi, Beigbeder nu scrie pentru publicitari. O carte de genul ăsta este o carte pentru oamenii cu mintea suficient de deschisă care vor să înţeleagă fenomenul şi altfel decît citind broşuri idioate editate de Agenţia Naţională Antidrog.

- Funcţionează literatura ca un drog?

- Literatura funcţionează dintotdeauna ca un drog, pentru că artele funcţionează ca un drog. Presupun că există chiar şi explicaţii biochimice legate de descărcarea unor substanţe în celula nervoasă. Nu sînt specialist, dar în mod cert frumosul este un drog.

- Un autor pe care ţi l-ai injecta în venă ?

- Hmm, mi-aş injecta cu mare plăcere în venă, oricînd, ruşii. Ruşii sînt de injectat în venă. Sînt mare fan Bulgakov. Şi un autor pe care l-aș băga tot timpul, dar din păcate nu a reuşit să mă prindă cu alt titlu decît cu “O zi mai lungă decît veacul”, e Aitmatov. Este o carte pe care aş reciti-o la nesfîrşit, am citit-o de cinci ori şi aş relua-o oricînd. Ăştia sînt autorii pe care-i văd ca pe nişte droguri intravenoase.

- Dar de tras pe nas ?

- Welsh mi se pare un autor de tras pe nas, ca şi Beigbeder. La fel, poeţii sînt pentru mine nişte autori pe care-mi place să-i prizez tot timpul în doze mici. Şi aici o să par, ha, ha, nu foarte în ton cu direcția pe care o cultiv, cînd o să spun că aş priza oricînd Arghezi, aş priza oricînd poeţi români.

- Eminescu ?  A folosit demitizarea lui Eminescu?

- Eu sînt unul dintre cei care încă nu a beneficiat de această demitizare. Generaţiei mele şi celei de dinainte îi va lua foarte mult să treacă peste supradoza de Eminescu şi, cum spunea Marius Chivu, să-şi spele creierul şi să poată să-l recitească. Îmi pare foarte rău, dar Eminescu chiar nu m-aş duce niciodată să deschid şi să citesc cu prietenii…

- Tu unde te situezi? Eşti de prizat? De injectat?

- În acest moment eu nu sînt un autor, pentru c-am publicat o singură carte. Eu sînt un publicist. Scriu prin câteva reviste, am publicat acest volum, pe care editura l-a intitulat „roman”. Eu nu l-am vrut roman, dar nici nu am insistat să schimb această denumire, dacă editura a preferat-o. Drept care nu ştiu unde m-aş situa eu ca autor. Cartea în sine e o carte de prizat pe nas. Mai mult, e o carte de citit la toaletă. Eu aşa am gândit-o.

- N-am încercat.

- Nu mi-am dorit mai mult în momentul în care am scris-o. Îmi doresc din tot sufletul să nu devină o carte definitorie pentru mine. Mă bucur foarte mult că şi-a atins publicul, mă bucur foarte mult că se vinde bine, dar aş vrea să trec peste asta.

- E la fel de importantă emisiunea pe care o faci la TVR?

- Nu, emisiunea de la TVR face parte din zig-zag-ul meu social. Eu fac mai multe lucruri şi sînt încă la vîrsta la care nu mi-e foarte clar ce vreau să fac pe la 30 de ani. Îmi place că pariul este mult mai riscant pe sticlă şi pe de altă parte cîştigul poate fi mult mai mare. Anul ăsta, de exemplu, pariul pur şi simplu m-a speriat la-nceput: magazin cultural pentru publicul larg, nu vrem cultura cu C mare, cu K. Da, nici eu nu vreau, dar parcă-mi era greu să fac o emisiune pentru băcani... Am acceptat pariul de a modera această emisiune gândită de Carmen Bărbulescu. Pînă la urmă mi-a plăcut foarte tare, pentru că am reuşit să facem această breşă în publicul considerat necultural.

- Dacă televiziunea ar avea calitatăţile unui blog, ce ai expune pe sticlă?

- Îmi pare rău că acum trebuie să vorbesc despre marota asta a mea care mă urmăreşte de 6 luni, pentru că ar fi şi alte lucruri pe care le-aş vedea pe sticlă, dar acum m-ar interesa ca televiziunea să reuşească să captureze un alt public, care după mine este considerat acultural, deşi lucrurile nu stau aşa. Este vorba din nou despre oamenii care nu citesc reviste culturale dar nu pentru că nu ar fi în stare, ci pentru că refuză poziţia lor ideologică. Este vorba de tinerii extrem de cosmopoliţi, extrem de bine educaţi în cu totul alte culturi şi-n alte şcoli decît cele din care vine şi pe care le promovează elita culturală actuală, şi care ar fi extrem de interesaţi să-şi vadă propria agendă dezbătută pe canalul public de televiziune. Şi eu sper să le pot oferi asta, începînd cu luna martie. Este vorba de cei din rândul cărora se va selecta noua generaţie de lideri şi noua elită culturală. Atunci cînd aceştia îşi vor face simţită prezenţa ne vom da seama că nu a existat ani de zile dialog cu vechea generaţie, decît sub forma unor certuri dizgraţioase, care pe mine m-au dezamăgit, cum a fost scandalul Boierii minţii...

- Sursa acestui conflict rezidă şi în diferenţa de limbaj. Să vorbim despre limbajul specific mediului virtual. Cît înţeles găsim aici?

- Eu nu sînt un fan al mediului virtual, mai mult, nu sînt un fan al dezbaterii în mediul virtual. Aşa cum foarte bine a spus Andrei Pleşu la un moment dat, mediul virtual a permis tuturor grafomanilor frustraţi care n-au fost îngăduiţi nicăieri de cuvîntul tipărit să-şi dea drumul fără oprelişti. Şi o fac într-un mod birjăresc, care mai mult oboseşte decît enervează. Este o raritate să găseşti pe un forum on-line un personaj echilibrat, care să ştie să discute încercînd să dezbată idei şi nu atacînd persoane. Dar am şi o scuză pentru ei: dezbaterea intelectuală din revistele tipărite de la noi este aseptică.

- Asta la nivel de idee. Dar la nivelul strict al cuvîntului, cîtă carne duce acest limbaj  on-line? Faţă de asepticul intelectual?

- Limbajul elitei noastre intelectuale este hiper-tehnicist şi nejustificat de preţios. Atunci cînd am dat cu ochii de textele filosofice din spaţiul anglo-saxon am fost şocat de simplitatea limbajului pe care-l folosesc aceşti autori. În spaţiul anglo-saxon oamenii de ştiinţă au ajuns să discute cu filozofii, ceea ce nu se întîmplă des. Şi-au găsit un limbaj comun. Eu cred că asta trebuie să recîştige cultura românească, trebuie ca artistul vizual să poată să discute cu literatul, cu dansatorul, cu muzicianul, cu omul de ştiinţă, fără nici o problemă de limbaj, trebuie să revenim la acea cultură formată din intelighentia, nu din intelectuali. Iar în această direcţie mediul virtual este, cu siguranţă, un deschizător de drumuri.

- Românii au oareşce putere a simplificării limbajului, a firescului.

- N-aş spune. Să mă ierţi, dar dacă iau acum o revistă literară sau una de dezbateri, pot să găsesc vreo trei articole unde numai de firesc al limbajului nu poate fi vorba. În timp ce, dacă iau The Economist, fără să fiu de profesie economist, înţeleg cam tot ce se spune pe-acolo. La noi nu e vorba de termeni tehnici, ci de o anume construcţie a frazei, de un anume mod de a vorbi dorind să impresionezi, ceea ce este foarte frumos, dar pînă la urmă rişti să nu mai fii înţeles. De-asta am fost eu un mare fan al formaţiei Paraziţii, pentru că au fost momente cînd această formaţie a spus lucruri care trebuiau strigate în piaţa publică şi pe care subţirii noştri intelectuali uitau să le mai spună. În frazele lor alambicate, în controversele lor înalte şi în scandalurile lor de balcon de operă uitau lucruri esenţiale: libertatea de exprimare, inegalităţile sociale...

- Intelectualii tineri de azi mai sînt subţiri? Underground-ul nu e deja afara?

- Tocmai. Underground-ul nu mai e ascuns. De aici vine sciziunea. Eu îmi doresc să construim dialogul între cele două părţi, pentru că am un foarte mare respect şi pentru intelectualul subţire. Dar e foarte grav dacă intelectualul subţire nu reuşeşte să comunice cu această nouă specie de tineri educaţi, pe care nici nu mai pot să-i numesc intelectuali. Asta aş vrea să arăt pe sticlă: cine sunt şi cum arată tinerii artişti contemporani care scot o revistă ca Omagiu, cu care ar trebui să ne mîndrim, şi care nu este lansată la o agapă, la cafeneaua Uniunii Scriitorilor, ci într-un club aparent de fiţe, cu muzică electronică, cu cel mai mare bun gust şi în acelaşi timp cu o aură de mondenitate care frizează lumea show-bizz-ului. Asta e lumea pe care aş vrea s-o aduc pe sticlă, dar nu într-un protest în gol, ci în dialog cu elitele deja consacrate ale culturii.

 în Teleghid Cotidianul

Cristina Modreanu. Plus/minus artă

- Aţi schimbat de la Artă versus artă la Plus/minus artă. Care este acum ţinta emisiunii?

- Artă versus artă pornea de la observaţia că există un conflict între generaţiile artistice, între cei consacraţi înainte de 1989 şi care sînt acum bine fixaţi în peisajul cultural şi cei care vin acum, afirmaţi după 1990. Generaţiile astea sînt foarte diferite şi lupta lor e un pic mai acută decît în mod obişnuit. Întotdeauna există un conflict care se naşte firesc între generaţii dar de data asta era, după observaţiile mele, ceva mai coerent. Toţi tinerii ăştia păreau să aibă ceva mai multă responsabilitate decît generaţia anterioară, păreau să conştietizeze mai bine în ce fel de societate trăiesc.

- Nu e un conflict sufiecient de tăios, ca cel din politică, de pildă.

- Eu cred că e o realitate comună. Pe mine m-a interesat domeniul culturii, dar asta se întîmplă în întreaga societate. Sînt un pic altfel oamenii care s-au format după ’90, era şi firesc să fie aşa. Am început această emisiune pentru că am observat că tinerii încep să cîştige. Uneori făcînd scandal, pentru că scandalul atrage foarte mult, dar important e să ai şi asupra cui să atragi atenţia. Tinerii au reuşit să atragă atenţia şi în literatură, şi în film, şi-n arte plastice.

- Aşa încît ei sînt cei care aduc succesul României.

- Da, de cele mai multe ori ei sînt şi pe bună dreptate. Au avut foarte mult de furcă, pentru că n-a fost uşor. Ştiţi asta, lucrînd în presă.

- Realizatorul a avut la fel de mult de furcă, fiind tînăr?

- Da, şi nu pentru că eram tînără, ci pentru că ideea pe care o avusesem noi, anume să aducem un om din generaţia foarte tînără şi un consacrat din acelaşi domeniu ca să se confrunte în studio, era adesea greu de pus în practică. Mai ales cei în vîrstă evitau să se întîlnească cu cei tineri, pentru că li se părea că sînt prea agresivi. Dar era o agresivitate necesară, în condiţiile în care în spatele ei era un conţinut real. Aşa că am pornit de la o altă realitate pentru Plus/minus artă. Aceea că foarte multe lucruri trec drept cultură fără să fie cultură. Sînt mulţi oameni care pretind că sînt artişti şi se întîmplă ca ei să se priceapă foarte bine în a-şi promova aşa-zis-ul produs cultural şi să atragă atenţia, în defavoarea altora care sînt realmente talentaţi. Bulversarea asta a valorilor are nevoie de un pic de ordine.

- Din experienţa emisiunii, cîtă e, cine adună mai multe plusuri, tinerii sau bătrînii ? Care e raportul Artă versus artă în noua emisiune ?

- De data asta n-aş împărţi, pentru că, din păcate, impostura e împărţită destul de egal. Ea nu se regăseşte într-o generaţie sau alta, ea e vizibilă peste tot. Noi nu vrem, în nici un caz, să punem ordine, ci doar să fim un fel de ghid în peisajul ăsta cultural. De aceea facem şi antirecomandări. Totă lumea recomandă, dacă e un fapt de cultură trebuie apreciat... Ei bine, nu, eu nu cred că trebuie apreciat otova. Trebuie făcută o diferenţiere. Am apelat la tineri, la Iulia Blaga (critic de film), Paul Cernat (critic literar) şi Cosmin Costinaş (critic de arte vizuale). I-am observat citindu-i, mi-au atras atenţia, cred în părerile lor, au un scris alert. Eu fac antirecomandări în domeniul teatrului. Împreună încercăm să conturăm un echilibru.

- Plus şi minus fac referiri stricte. Cîtă matematică poate duce arta?

- Uneori poate să ducă, arta include o doză de precizie, în orice caz. Cel puţin aşa ar trebui, dacă cei care o fac s-ar lua foarte în serios. În nici un caz nu vrem să dăm note sau să fixăm topuri. Există nuanţe şi nu vrem să le excludem, pentru că arta are de a face cu nuanţele şi e foarte bine că e aşa. Dar cred că de la nuanţe pînă la ceaţă e, uneori, doar un pas şi că e bine să nu umblăm în ceaţă în ceea ce priveşte arta, ar fi păcat să nu mai vedem luminile. Şi ele chiar există!  Deseori, profitînd de faptul că se lucrează cu nuanţe în plan artistic, unii reuşesc să se strecoare, fără să se mai observe lipsa de conţinut. Uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume foarte deschis şi nu întîmplător contrastul alb-negru este la modă!

- Aveţi semnale că cei  trecuţi la categoria minus au fost uşor uitaţi de public în urma emisiunii sau că cei de la plus au fost mai căutaţi?

- Nu, nu avem semnale concrete, doar că unii dintre ei s-au enervat foarte tare, că au început să dea telefoane...  E greu pentru o emisiune culturală să ajungă la masele largi, să zicem aşa.. Nici nu se poate, pentru că postul TVR Cultural are o audienţă redusă. Dar cei interesaţi o caută.

- Publicul postului e format şi are deja o părere. Ştie ce-i plus şi ce-i minus.

- Da, unii dintre ei chiar ştiu. Primim email-uri în sensul ăsta. Sigur, nu sînt toţi de acord cu ce spunem noi. Nici nu vrem să fie toată lumea de acord cu noi. Toată lumea are dreptul să aleagă. Doar că unii au nevoie de ajutor cînd fac aceste alegeri. Ba chiar atunci cînd antirecomandăm ceva unii se simt motivaţi să vadă filmul, să citească... Publicitatea negativă are şi ea impactul ei. Dar măcar au fost avertizaţi. Altfel, cultura tratată nediferenţiat riscă să nu mai atragă în nici un fel atenţia.

- Mergeţi numai pe chestiuni antagonice. Atitudinea asta critică e un atribut personal ?

- Da, e şi un atribut personal. Eu sînt un spirit critic. Cred că asta e cea mai bună modalitate de a atrage atenţia asupra unui fapt cultural. Cred că e dinamic. Am fost ceva mai radicală la început. Sigur că în timp am învăţat mai multe lucruri, cunoscînd oamenii, învăţînd că nu trebuie să judeci numai produsul care iese pe piaţă la un moment dat, ci o întreagă operă. Am cîştigat în nuanţe. Începusem să fac televiziune pentru că mă uitam la emisiuni de cultură şi mă plictiseam  îngrozitor. Sigur, mă plictisesc şi astăzi, nici emisiunea asta nu este întotdeauna cea mai interesantă.

- La ce categorie o trecem ? Plus sau minus ?

- Cred că, măcar pentru intenţia ei, merită să fie trecută la caregoria plus. Sigur că, cu cît va dura mai mult, cu atît mai mult va putea să aibă şi minusuri. Asta e întotdeauna o necunoscută.

- Sînteţi suficient de virulenţi pentru a face diferenţieri clare?

- În acest format nu mai sîntem. În Artă versus artă eram. Nu ne-am mai propus asta, doar antirecomandările sînt ironice, critice. Sperăm să fim şi mai critici, realmente să stîrnim interesul. Nu cred că e, nici Plus/minus artă, cea mai reuşită emisiune din punctul ăsta de vedere dar încă mai sper că lumea culturală va naşte emisiuni care să o promoveze aşa cum merită.

- Vorbim despre un mediu închis. Scriitorii se citesc între ei şi se admiră reciproc.

- Din păcate, le e şi suficient lucrul ăsta. Întotdeauna emisiunile culturale au avut un aer festivist, omagial. Tot ce se petrecea în domeniul cultural era o bucurie şi ploua cu adjective. Tratarea asta siropoasă era plictisitoare, documentarele sau minireportajele erau edulcorate îngrozitor.

- Multe dintre realizatoarele emisiunilor de cultură sînt femei. Percepţia asta diafană li se datorează.

- Da, femeile au o aplecare spre telenovelă, ca să zic aşa.

- Cum aţi rezolvat problema asta?

- Eu nu am aplecarea asta. Cînd vorbim despre cultură trebuie să uităm că sîntem femei sau bărbaţi. Nu asta este principalul. Există o sensibilitate a omului de cultură, care este fără sex. E o calitate a umanului care se reflectă în produsele lor artistice. Calitatea asta se întîlneşte şi la bărbaţi, şi la femei. Problema era  la cei care vorbeau despre actul cultural, pentru că acolo lucrurile sînt mai amestecate.

- Sexele nu pot fi mai amestecate de atât.

- Nu mă refeream la sex, ci la calitatea oamenilor. De multe ori, în media, există tendinţa de a-i direcţiona către cultură pe cei care nu se pricep la nimic altceva. Lucrul ăsta face imens rău şi culturii, şi oamenilor acelora care au senzaţia că se vor pricepe vreodată la ceea ce fac. Este absolut fals! Există în continuare ideea asta : dacă nu ne pricepem la nimic, am putea să ne pricepem la cultură. Inclusiv în TVR se întîmplă asta. Aici mulţi oameni ar trebui daţi afară. Toată lumea ştie asta. Nu se poate, pentru că sînt contracte foarte bine făcute, există sindicate...

Tehnici în lumea satului

Vineri seara, pe TVR 2, găseşti “D’ale lui Mitică”. Da’ nu-l mai găseşti pe Marian Marin, reporterul cu musteţi răsucite, care punea întrebări chitite pe sub pălărie. După toate schimbările de grilă ale postului pentru noul sezon, lipsa personajului amintit pare una dintre cele nefericite. Pentru că acum emisiunea nu mai are motor.

Săptămîna asta programul a oferit doua filmuleţe cu babe. Babele erau anapoda, filmuleţele aşijderea. (Dacă producătorul acceptă o emisiune cu două batrîne închipuite şi arţăgoase, o emisiune fără clenci social real, înseamnă că acolo e lipsă de subiecte.) Reporteriţele (două: Aurelia Tescaru şi Dana Constantinescu, pe lîngă care şi Titi Palade) nu reuşeau să iasă din stridenţa orgoliului de jurnalist (apus) coborît pînă în praful uliţei. Nu e suficient să-i spui „mamaie“ băbuţei din faţa microfonului şi să te faci că-i iei o scamă de pe umăr. Şi nici nu e de-ajuns să sfredeleşti după un umor tipic, oglindind „prostia“ ţăranului. Pentru că nu despre prostie ar fi fost neapărat vorba aici, ci despre o lume fabuloasă, mustind de nuanţe şi înţelesuri. Evident, un loc ideal pentru un jurnalist cu ochi şi cu simţ special. Îmi aduc aminte că reporterul Marin spunea că „felul în care ţăranii îşi dau în petec nu e decît o expresie a şiretlicului de care sînt capabili. Ei sînt cocheţi în a-şi dezvălui adevăratele gînduri“. Sau că „rostul emisiunii este de a oferi o emoţie intelectuală…“. Doi ani de zile a plăcut spectacolul sfatului lui Marin Marian cu diverşi ţărani pe coclaurile patriei. Interviul avea o dimensiune curtenitoare, sclipirile ironice erau in tonul personajelor. Figurile erau puse astfel în valoare, încît chiar ele erau îndemnate să consimtă şi să creeze spectacolul. O tehnică excelentă, de care cei care se ocupă acum de emisiune par a nu avea habar. Aurelia Tescaru era potrivită, cîndva, în emisiunile cu iz justiţiar, făcute în studio. Dar pentru deşirat gîndurile ţăranilor pînă le-ajungi la suflet îţi trebuie har. De acum îl căutăm în altă parte.

foto: Octavian Tibar

Teleghid Cotidianul

Un incisiv şarmant: Neagu Djuvara

foto: Gabi Stamate

       

- Eu cam evit să dau interviuri, mi-e frică de întrebările banale: ce-aţi făcut cît aţi fost plecat, spuneţi-ne poveşti din Nigeria…

-       Dacă tot aţi adus vorba, să vorbim chiar despre această banalitate aparută frecvent la televizor…

-       Bine, eu am făcut cunoştinţă cu televiziunea destul de curînd, după întoarcerea mea în ţară, în ’90, dar cu totul întîmplător. În general, tot ce se întîmplă mai important în viaţă e întîmplarea. Mă aflam la un vechi prieten al meu, puţin rudă cu mine, Manole Filitti, a cărui soţie poate că în televiziune este cunoscută, este istoric Georgeta Filitti. Stînd cu ei de vorbă îi întreb cum se face că Răzvan Theodorescu, care este un istoric distins, îl poate susţine pe Ion Iliescu. Atunci Manole Filitti zice: “A, păi îl cunosc foarte bine pe Răzvan, vrei să-i dăm un telefon?” Îi dăm un telefon lui Theodorescu : “Uite, e la mine Neagu Djuvara.” Theodorescu mă ştia, îmi răsfoise cu siguranţă două cărţi ale mele, mai importante, şi ne-a primit chiar a doua zi. Şi începem aşa, cum e dînsu’, imediat mi-a dedicaţat două din cărţile lui şi am început să vorbim diverzi şi uscate. Şi eu, categoric, i-am spus: “Dom’ne, cum poţi dumneata să-l susţii pe Ion Iliescu, care-i aşa şi pe dincolo?” Şi Răzvan Theodorescu, imediat: “Nu, dar să ştiţi că nu e aşa, Iliescu e vrut de popor… Să vezi cum îl iubesc femeile de la Obor…”

-       Iată cum aţi intrat în polemică imediat ce-aţi întîlnit televiziunea…

-       Da, şi atuncea, Răzvan Theodorescu, foarte generos, îmi zice: “Vreţi să vă trimit pe cineva să vă ia un interviu?” De fapt, interviul nu era despre politica naţională, ci despre o carte a mea în care povesteam cum s-au occidentalizat Principatele Române între 1800 – 1848. Cartea a fost tradusă acum în româneşte, la Humanitas, cu un titlu niţel diferit, “Între Orient şi Occident”. Şi-atunci ăsta a fost pretextul pentru care Răzvan Theodorescu mi-a spus: “Vă trimit un colaborator al meu ca să vorbiţi despre carte.” Eu am spus “Da, dar să ştiţi că eu vreau să ating puţin şi situaţia actuală, pentru că este un paralelism între felul cum trebuie acuma să ieşim din comunism şi felul în care am ieşit din situaţia turco-fanariotă.” Zice: “Da, da, da. Sigur că da!” Zic: “Îmi promiteţi că nu veţi tăia nimica din ce spun eu?”. “Absolut nimic…” Îmi trimite a doua zi pe un domn, nu l-am mai văzut niciodată, nici nu mai ştiu cum îl chema. În apartamentul unor prieteni ai fratelui meu, la care şedeam. Eu nu mai aveam, în fond, pe nimeni. Ştiţi că am lipsit din ţară 45 de ani. Ei, deci şedeam la nişte prieteni, mă rog, oameni care fuseseră şi ei membri de partid, dar care au rupt carnetul de partid. Dar niciodată nu fuseseră comunişti, fuseseră numai de formă. Ei, dau acest interviu timp de o oră. Asta se petrecea în ziua de 10 sau 11 iunie. Mi-a spus că o să apară sîmbătă, pentru că sîmbăta este o zi de mare ascultare. Din păcate, biletul meu dus-întors expira vineri, deci n-aveam cum să văd interviul. A doua zi apar minerii la Bucureşti. Deci am văzut cu ochii mei oroarea aia. Era de necrezut! De pildă, trecînd de la Izvor către Şerban Vodă, unde şedea acest prieten al meu, vedeam grupuri întregi de mineri cu răngi de fier care îi interpelau pe tinerii care treceau pe-acolo, le cereau identitatea, auzi, dom’ne! Şi-i băgau în dube! Adică dacă aveai mutră de student erai duşmanul poporului. Am fost, literalmente, îngrozit! Şi-mi aduc aminte că istoricul Ştefan Gorovei, care era mai tînăr decît mine, mi-a zis că asistăm la romanul lui H.G. Wells, “Războiul lumilor”. Roman de prin anii 1920. O lume care trăieşte sub pămînt şi care se bate cu cea care trăieşte deasupra.

-       Trăim în continuare acest război al lumilor?

-       S-a mai potolit mult dar este un scandal nemaipomenit faptul că i s-a intentat un proces lui Cozma pentru a doua mineriadă, fiindcă la a doua a căzut Petre Roman. Dar cu prima ce facem? Atunci au murit mai mulţi oameni decît la a doua. Ce fel de justiţie este asta, între noi fie vorba? Şi ăsta e un bandit, Cozma ăsta. Totuşi, el era numai mîna, dar creierul care l-a chemat? Şi nişte minciuni… Cum poate poporul român, că sînt încă milioane de cretini care cred ce spune Iliescu, să creadă că au venit din iniţiativă proprie? Din iniţiativă proprie vin 10 000 de oameni, cu trenuri speciale?

-       A propos de această întîmplare şi de multe altele pe care le vedem, în direct, la televizor…

-       … Am şi văzut ce s-a întîmplat cînd a fost atacul, aşa-zisul atac al televiziunii.. Că nici pînă astăzi nu s-a lămurit, a fost o provocare, ce-a fost? L-am văzut pe Răzvan Theodorescu ieşind şi spunînd… Acolo e clar că a fost o provocare. Că nu-mi închipui că tinerii care au fost în Piaţa Universităţii s-au dus să se bată… Mă rog, nu ştiu ce s-a întîmplat acolo, dar ăla a fost pretextul pentru aducerea minerilor, a doua zi.

“Televiziunea poate fi folosită şi manipulată într-un sens dramatic. Cîteodată chiar criminal!”

-       Acum, vorbind despre transmisia acestor evenimente: atacuri teroriste, revoluţii.. Această omniprezenţă a televiziunii este un beneficiu sau un deserviciu adus adevărului istoric?

-       O să vă reamintesc o fabulă a lui Esop, care a fost întrebat ce este cel mai bun şi cel mai rău în lume. Limba! Este şi cel mai bun lucru, şi cel mai rău. Televiziunea a fost inventată, acuma ne folosim de ea. E un mijloc extraordinar de educaţie şi de aducere la cunoştinţă a tuturor evenimentelor din lume. Să ştiu şi eu ce se întîmplă în China, în Japonia, în Africa de Sud, e un lucru superb. Dar în acelaşi timp poate fi folosită şi manipulată într-un sens dramatic. Cîteodată chiar criminal. Aşa că în chestiunea asta nu pot să spun dacă e bine sau rău. E bună dacă o faci în mod cinstit şi cu intenţii bune şi este rea cînd o faci în sens de manipulare sau de susţinut idei greşite. Pe de altă parte, simplul fapt că arăţi numai evenimentele dramatice şi scandaloase din lume, deja este o deformare a realităţii.

-       Atunci cîtă realitate vedem noi, de fapt, pe televizor?

-       Păi da, nu vedem decît lucrurile dramatice. Şi asta nu e bine, nici pentru mentalitatea omului de rînd. Aşa o să aibă impresia că totul este o dramă pe lume, ceea ce nu este adevărat. Viaţa e o dramă în sine, nu zic nu…

-       Istoria înregistrează şi bucuriile.

-       Da, dar la tv nu se înregistrează de loc, sau foarte rar. Sau dacă se înregistrează bucurii, acestea sînt cu dublu sens. Adică, dacă ni se arată carnavalul de la Rio, cu partea lui erotico-pornografică, o fi o bucurie, dar iarăşi nu e bine.

-       Mă gîndeam la istorici. Ei se ocupă şi de evenimentele plăcute, nu numai de cele dramatice.

-   Bineînţeles, da’ istoricii se ocupă de consecinţele unor evenimente, bune sau rele. Nu poţi să le treci cu vederea pe cele rele, sub cuvînt că vrei să faci istorie roză. De altfel, la noi asta a fost o problemă, că istoria românilor nu numai sub comunişti a fost deformată, ci şi mai înainte. Uite, mă certam cu un ungur foarte inteligent, care cunoaşte foarte bine istoria românilor, şi eu i-am spus categoric: “Istoricii unguri mint prin invenţii şi prin născociri. Noi minţim prin omisiune.” E acelaşi lucru, deşi omisiunea e mai puţin gravă decît invenţia. E, totuşi, grav, pentru că ne desconsiderăm. Istoria noastră de aceea nu este prea cunoscută în Occident, pentru că există impresia că sîntem nesinceri, că nu spunem tot adevărul. Măsluim puţin lucrurile. Ceea ce mi se pare că nu este în cinstea noastră. E absurd! Adică facem un fel de naţionalism foarte strîmt…

-       Iată, şi răpirea colegilor noştri din Irak a prins o nuanţă din aceasta, umilitoare…

-       Bine, aici revin la lumea politică care s-a născut din comunism şi care continuă să ne domine. Eşalonul doi al PCR, mă gîndesc la tatăl fetei ăsteia… E un lucru de neconceput şi mie îmi pare rău că nu se face destul scandal pe chestia asta. Cum adică, dom’ne, ăsta-şi riscă fata ca s-o trimită în Irak pentru gheşeft, pentru business?!  Şi riscă să se facă o falsă răpire?! Asta este oribil: adică au fost zeci de răpiri de jurnalişti în lume, franţuzi, germani, americani, au fost şi morţi, şi numai noi, românii, ne prezentăm cu o falsă răpire?!

-       Aceia aveau o aură de eroism. Eroii noştri care sînt?

-       Oricum, cei doi băieţi, săracii, erau nevinovaţi. Nu ştiu cum facem şi cum dregem de 15 ani încoace că ne tot murdărim… Eu am trăit la Paris. Am văzut la televizor ce se întîmpla la Bucureşti, în decembrie 1989. După ce suferiserăm ani de zile şi vedeam cum se mişcă polonezii, se mişcă ungurii, şi în România lui Ceauşescu nu se mişcă nimic… Am fost umilit ca român. Şi explodează evenimentele din decembrie. A fost un fel de bucurie, de mîndrie. De altfel, toată Franţa se uita. Erau unele televiziuni, ca France 5, care transmiteau întruna ce se întîmpla la Bucureşti. Imediat a apărut scandalul cu cadavrele false scoase din cimitire (pentru că se spunea că aceia au fost omorîţi de curînd de comunişti), apoi s-a văzut în direct procesul lui Ceauşescu, care a fost un proces tipic moscovit, comunist. Şi dintr-o dată cădem, de unde eram ridicaţi în slăvi. Pentru că au început să se vadă toate manipulările astea murdare.

-       Nu întreaga noastră istorie scoate la lumină cîte-o murdărie?

-       Ba da, dar cînd apar lucruri de genul ăsta îţi pătează şi trecutul. Eu de la bun început am văzut ce se petrece aci. De pildă, întîmplător am însoţit patru deputaţi francezi veniţi, pasămite, ca să supravegheze alegerile de la 20 mai ’90. Aşa că am văzut care era toată organizarea acestor alegeri, chiar am însoţit pe unul dintre deputaţii francezi, care e căsătorit cu o Ghiculeasă şi era, deci, puţin rudă cu mine, mă cunoştea. L-am însoţit înainte de alegeri, ca să stea de vorbă cu diverşii noştri şefi ai opoziţiei. Ăştia vorbeau bine franţuzeşte, şi Câmpeanu, şi Cunescu, şi Coposu. Îmi aduc aminte că în ajunul alegerilor bietul Corneliu Coposu era înconjurat de sute de persoane care se agitau şi avea, imediat după interviul cu franţuzul, o ultimă întîlnire cu ceilalţi doi, cu Câmpeanu şi cu Sergiu Cunescu, ca să vadă dacă se duc sau nu se duc la la alegeri. Coposu îi arăta lui franţuzului un album întreg de fotografii cu ţărănişti bătuţi, au fost chiar doi morţi atunci, adică fusese teroare împotriva celor care se declarau mai mult împotriva ţărăniştilor decît împotriva liberalilor, pentru că deja Radu Câmpeanu începuse să flirteze puţin cu Iliescu, el îşi făcea iluzia că dacă ajungea number 2 la alegerile prezidenţiale, Iliescu o să-l facă pe el prim-ministru sau ceva… Sunt convins că asta a avut în cap, ceea ce a fost o greşeală monumentală. Şi-atunci franţuzul îl întreabă pe Copos, “D-le, dar dacă lucrurile stau aşa, n-aţi avut nici vreme să pregătiţi alegerile, n-aveţi mijloace, n-aveţi maşini, n-aveţi nimica, de ce vă prezentaţi? De ce nu refuzaţi? N-ar fi mai bine să se vadă că toată opoziţia liberală (liberală în sensul larg al cuvîntului) nu acceptă condiţiile în care se fac aceste alegeri?” Şi Coposu i-a răspuns: “Eu aş vrea, dar unul dintre noi trei nu vrea!” Acesta, unul dintre ei, era Câmpeanu. Asta era în ajun. Eu i-am însoţit de la Sibiu pînă la Bucureşti, trecînd prin diverse localităţi ca să vedem cum se petrec lucrurile. Mi-am dat seama imediat că majoritatea partidelor care se prezentau, afară de social-democraţi, ţărănişti şi liberali, majoritatea erau nişte partide inventate ad-hoc de nişte de FSN, de oamenii lui Iliescu, erau o batjocură aceste alegeri. Şi bineînţeles că rezultatele sînt acelea pe care le ştiţi… duminica orbului…, mă rog. Şi cam aşa mi-am dat seama, după 20 mai, care e situaţia în ţară.

-   - Să revenim. Spuneaţi că sînteţi supărat că nu se pun anumite probleme acum. În emisiunea dumneavoastră le-aţi pus?

-      -  Emisiunea pe care am avut-o timp de 2 ani la TVR1 m-a mulţumit din punct de vedere moral, pentru că îmi dădeam seama că ori de câte ori luam un taxi (nu foarte des) mă recunoştea taximetristul: “A, dvs. sînteţi Neagu Djuvara!” Deci TVR m-a făcut cunoscut în toată ţara. Am intitulat emisiunea “Istorie polemică” pentru că dezbăteam aici nişte probleme care nu sînt suficient de deschis discutate în istoria noastră. Toate chestiile astea la noi se cam cocoloşesc. Le-am discutat în mod deschis, bineînţeles că n-a plăcut tuturor, am primit şi scrisori de insultă, că aş fi antinaţional… Daraveam impresia că prin TVR1 atingeam într-adevăr mase întregi. Pentru că dacă apari trei sferturi de ceas între un meci de fotbal şi ridicarea de picior a Andreei Marin, te prinde şi pe tine. Anul acesta am acceptat să reiau aceste emisiuni. Ei, la TVR Cultural eu nu sînt mulţumit, pentru că postul nu este încă bine reglat din punct de vedere tehnic, nu se vede peste tot, are cîteva rateuri…

-       La noi polemica este, de fapt, scandal. Care sînt regulile polemicii?

-       Prima regulă este să nu insulţi. A doua, să nu minţi, să fii cinstit intelectual, să nu susţii cu îndîrjire o idee care ştii că este falsă, numai pentru un anumit interes. Pentru că nu numai la noi, dar în toată lumea puterea încearcă să aibă o anumită autoritate asupra televiziunii, ca să poată cîştiga alegerile. Simplul fapt că la ştiri îl arăţi în fiecare zi pe primul ministru, pe preşedinte, înseamnă că le faci publicitate. Succesul lui Băsescu demonstrează tuturor ce înseamnă un agent de comunicare foarte bun. Tăriceanu, la fel, el mai are şi avantajul că este bărbat frumos…

-       Asta nu e, în nici un caz, istorie.

-       Nu, dar este o manipulare a opiniei publice, obligatorie, pentru că ăştia au puterea, deci trebuie să-i arăţi. E clar că se poate manipula opinia publică prin televiziune. Televiziunile care sînt plătite de unii domni, Dan Voiculescu, fraţii Păunescu sau alţii, pot manipula opinia publică prin banii pe care îi au. Şi ăsta e un scandal.

-       Dar tinerii de astăzi, care privesc foarte mult la televizor, cum mai au ei acces la adevărul istoric?

-       Tinerii noştri, care ar putea să schimbe lucrurile, fug în străinătate. Aici e o slăbiciune a fibrei noastre naţionale. Iertaţi-mă, ăsta e verdictul meu. Este o dezertare de la datorie. Dar sînt şi cazuri normale. De pildă, un tânăr care are aptitudini de fizician, de mathematician, trimis la studii în America poate să capete nişte diplome minunate, cu care n-ar putea face nimica la noi în ţară. Deci e normal ca el să accepte să lucreze în străinătate.

-       Dar să vorbim despre cei neinstruiţi la şcoli înalte, despre cei care stau ore în şir la televizor. Ei cum înţeleg lumea în care trăim? Adevărul lor este cel de la televizor.

-       Bine, dar asta e o problemă mondială. Masa telespectatorilor este şi mai tâmpită în America sau Marea Britanie decît în România. Dar, lucru miraculos, cînd se duc la urne, totuşi, aleg ceva ce nu este rău.

Gia Maria Iova pentru Cotidianul Ghid Tv