Un recuperator feminin: Marie-Rose Mociorniţă

Bunicul. Industria. Principiile. România: recuperările. 

Atunci când a venit în România, în 1997, pentru a se ocupa de revendicările familiei, Marie Rose Mociorniţă nu bănuia că va dura 10 ani până va obţine primul succes: primăria din Predeal, o moştenire de familie. Treptat, drumul pe care a păşit în România s-a transformat într-o misiune, iar misiunea într-un job. Şi-a făcut un ideal din a repara o nedreptate istorică, a învăţat toate chichiţele avocăţeşti cu privire la Legea 10, s-a războit cu delăsarea şi neprofesionalismul funcţionarilor de tranziţie, a sprijinit două fundaţii umanitare, a refuzat orice funcţie politică şi a păstrat, în tot acest timp, o filosofie interesantă de viaţă: „Eu trăiesc pentru că vreau să fiu cât mai om posibil! Eu pot să am foarte multe planuri de viitor, dar viaţa mea a fost foarte ciudată. Întotdeauna când eram sigură de un drum, foarte repede drumul meu s-a schimbat. Şi am acceptat destinul ăsta. Este inutil, acum, să-mi fac planuri. Eu sunt acum aici pentru că trebuie să fiu aici. Am ajuns la capătul acestui proiect de recuperări, a durat 10 ani din viaţa mea. Acum îmi mai dau 2 ani ca să închei cu totul subiectul ăsta, şi după aceea nu ştiu ce-o să mai fac.”
 

Silueta zveltă, vădind demnitatea aristocrată a spiritului, vocea caldă, mieroasă, dar cu uşoare accente autoritare atunci când e cazul. Aşa arată această personalitate pe care n-o interesează imaginea, nu alergă după celebritate, nu-şi propune vreo politică de PR, şi totuşi i se întâmplă toate acestea. Involuntar? Delicateţea se îmbină perfect aici cu ambiţia. Feminitatea poate să fi fost de bun augur pentru Marie Rose Mociorniţă, deşi a avut mult de furcă la început. “Au fost oameni care mi-au spus că n-am dreptul, pentru că sunt femeie. Şi atunci chiar că m-am supărat. Tocmai pentru că sunt femeie a trebuit să răzbat!” Chiar dacă nu a fost un proiect clar, la început, acest drum pentru recuperarea bunurilor familiei Mociorniţă şi-a creat făgaş numai şi numai datorită cerbiciei acestei femei care, spre mândria ei, dar şi spre nenorocul nostru de jurnalişti, şi-a drămuit ca la carte informaţia despre bunurile ce se cer a fi recuperate.

Nepoata unuia dintre primii industriaşi români, Dumitru Mociorniţă, moşteneşte, probabil, din îndrăzneala şi dârzenia acestuia. Născut într-o familie de ţărani din Prahova, Dumitru era nevoit să şadă în spatele clasei la şcoala primară, pentru că sărăcia i se citea pe trup: nu avea nici măcar opinci.  Dar sărăcia a fost compensată de o minte ascuţită şi, fără îndoială, şi de un noroc excepţional. Căci după ce a terminat studiile la Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti şi la Liceul Economic Kretzulescu din Bucureşti, Dumitru a fost remarcat de Ion I.C. Brătianu (se spune că liberalii colindau prin şcoli pentru descoperirea tinerelor talente). Brătianu i-a oferit tânărului Mociorniţă o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti (unde a ieşit primul, spune Marie-Rose), apoi altă bursă la Şcoala Superioară de Industrie din Paris.

Deşi i s-a propus să se stabilească  în Statele Unite, după ce a lucrat un timp pentru o firmă  din Hamburg, Dumitru Mociorniţă a refuzat şi s-a întors acasă, unde s-a căsătorit cu o fiică a industriaşului Grigore Alexandrescu. Un parteneriat de succes, pentru că prin garanţia socrului său a reuşit să obţină, în 1923, un împrumut de 30 de milioane de lei de la Banca Generală. Cu aceşti bani a cumpărat un teren viran la marginea Bucureştiului, unde a clădit fabrica de pielărie şi încălţăminte care i-a adus faima în perioada interbelică. Întreg succesul acestei industrii, despre care auziseră muncitori din Anglia şi Germania care veneau să lucreze aici, se baza, însă, nu numai pe principiile şi tehnicile învăţate de Dumitru la cele mai înalte şcoli, ci mai ales pe un simţ al umanului, dobândit, fără îndoială, în familia sa. „Bunicul meu era foarte evoluat şi spunea că tot business-ul depinde de muncitori, aşa că cei care vor conduce fabrica trebuie să fie conştienţi că aceşti oameni trebuie respectaţi. », spune acum nepoata sa. « El a zis aşa : eu voi construi o industrie organizată, care va avea ramificaţii, permiţând altora să creeze, la rândul lor, industrii : cei care fac cauciucuri, cei care fac şireturi, cei care transportă. Ambiţia lui a fost să creeze o industrie autohtonă, cu cât mai puţine importuri. Branşa lui a fost pielăria. Filosofia acelor oameni era să construiască o industrie autohtonă care să creeze ramificaţii pentru alţii şi în felul ăsta industria uşoară din România să ia amploare. » Fabrica ajunsese, în momentul de apogeu, la 1000 de angajaţi şi era singurul furnizor de pielărie şi încălţăminte pentru armata română. Mociorniţă a fost conştient de importanţa acţiunilor lui, dar şi de marea nevoie pe care o avea România pentru o industrie gândită în aceşti termeni. Mai mult decât atât, a fost conştient că avea să construiască un imperiu, pe care il va fi lăsat, mai târziu, copiilor lui. Pentru asta, şi-a crescut urmaşii în cultul respectului muncii, organizându-le timpul cu mare minuţiozitate : dimineaţa la şcoală, iar după prânz munceau în fabrică, învăţând toate procesele tehnologice prin care trecea pielea.

Acesta a fost şi drumul lui Ion, tatăl lui Marie-Rose, care a ucenicit în fabrică până  în momentul în care a devenit avocat şi tatăl său i-a dat pe mână  conducerea fabricii, la 25 de ani.Aceeaşi apreciere pentru calitatea umană o caracterizează astăzi pe Marie-Rose. „Singura afacere la care m-aş putea gândi acum cu plăcere ar fi una în care aş comunica cu prieteni inteligenţi. Până atunci, sunt o corporaţie de o singură persoană, ăsta-i adevărul!” Sau : « Am locuit 8 ani în Anglia şi văd cum se vede România din afară şi-mi pare rău pentru ţara mea. Pentru că eu îmi iubesc ţara. Şi când zic ţară nu vorbesc despre instituţii, ci despre potenţialul uman, despre generozitate, spiritualitate.” Căci dacă ar fi vorba despre instituţii, Marie-Rose s-a lovit de atâtea greutăţi de când s-a hotărât să locuiască aici, încât, dacă n-ar fi avut atâtea bunuri de recuperat şi o mamă şi un tată de alinat, ar fi fugit demult. Odiseea a început cu dosare pierdute, avocaţi care nu-şi respectau termenele, funcţionari obraznici şi un întreg sistem social  nefuncţional. Unul dintre cele mai mari neajunsuri este, pentru Marie-Rose, problema”experţilor”, pe mâna cărora trebuie să se lase pentru întocmirea de cadastre, pentru un singur act de acest fel fiind nevoie chiar şi de 20 de drumuri. Tocmai din acest motiv nu are încredere deloc în Fondul Proprietatea, unde nu ar îndemna pe nici un roman să se înscrie. Ce dacă asta ar scuti de drumuri nişte oameni bătrâni, care nu-şi doresc decât să-şi încheie viaţa în linişte, după ce li s-a făcut dreptate? “În primul rand că fondul nu e listat. Discutăm despre un copil care nu e conceput. Cât să mai aştepte mama mea la 80 de ani? Nu, moral nu este conceput, pentru că nu s-a făcut cu grija reală a reparaţiunii totale, s-a făcut într-o născocire fantasmagorică a unor oameni, a unor grupuri de interese, care au fost cât de cât demascaţi de presă. Pentru că îndată ce te înscrii acolo nu mai ai nici o cale de atac, ţi-ai închis toate căile de atac. În justiţie, la Strassbourg, orice, s-a terminat..” O ţară instabilă din punct de vedere politic, o bursă fragilă, expertize complicate şi doar câteva firme de experţi… Concluzia? Ar fi bine ca Fondul să dispară... Nu, Marie-Rose n-a participat la spectacolul menit să atragă foştii proprietari. Un spectacol de la care nu s-a dat în lături urmaşul lui Malaxa, care s-a fotografiat cu potenţialii 300 de milione de lei pe care i-ar primi de la fond. Fiecare cu politica lui. Din marea familie a fostilor proprietari, iată, doar câţiva ţin la demnitatea lor. Aşa cum, din familia Mociorniţă (bătrânul a avut 5 copii), doar fiul său, Ion, şi, acum, nepoata sa, a urmat tradiţia neatârnării. „Pare puţin melodramatic, dar ce am văzut eu la bunicul meu, la tatăl meu şi, sper, şi la mine, puterea de supravieţuire a fost tocmai calitatea umană. Pentru că altfel am fi dispărut demult. Povestea asta e o poveste de roman, nu este una convenţională. Ei au fost aruncaţi în închisori, noi am plecat în srăinătate, eu mă întorc aici şi mă bat cu toţi oamenii bizari..."

Bătăliile au avut, în sfârşit, succes, după 10 ani. Dna Mociorniţă a fost prima din România care a recuperat şi a evacuat o primărie, cea din Predeal. Imobilul a fost ulterior vândut, restaurat şi administrat. Acum se luptă pentru ambasada care a fost ocupată ilegal de ruşi. Şi pentru alte câteva bunuri, pe care, după recuperare, le va împărţi, frăţeşte, cu ceilalţi moştenitori. Chiar dacă dintre toţi doar ea, Marie-Rose, se bate aici, în România, cu morile de vânt.  « Cea mai mare satisfacţie este că am reuşit, şi ca femeie, şi ca om, să pun o cărămidă într-un loc în care era un mare gol în sufletul şi în familia mea. Puţini oameni au privilegiul ăsta într-o viaţă. Gândiţi-vă: să fii copil de exploatator, să te duci la capătul lumii... Familia mea era tot timpul hărţuită. Părinţii mei au reuşit să fie de succes, eu mi-am făcut o meserie, m-am întors aici şi am făcut toate treburile astea... Eu cred că e o provocare foarte interesantă într-o viaţă de om.” Provocarea este cu atât mai mare cu cât drumul se poate afunda în necunoscut. Specialist în PR în Anglia timp de 10 ani, unde organiza evenimente speciale, Marie-Rose Mociorniţă a hotărât, după ce şi-a văzut tatăl obosit, bătrân şi neliniştit făcând nenumărate drumuri spre România, să plece, să rezolve. Nu şi-a imaginat niciodată că va dura atât de mult. Plecând, a lăsat în urmă şi o meserie, o calitate, în fapt, de care nu a vrut să se folosească în România, deşi atunci abia dacă se auzise de campanii de imagine la noi. Cu siguranţă ar fi avut succes, măcar numai dacă luăm drept dovadă „PR-ul intuitiv” pe care şi l-a condus singură. Dar nu asta o interesa. A deprins în Anglia şi Canada tradiţia filantropiei. Aşa încât a sprijinit, la noi, două fundaţii care se ocupă de bolnavii de cancer în fază terminală. Asta până când a înţeles că timpul  ar fi trebuit să curgă şi în favoarea misiunii ei. Aceea de reparaţie morală (dacă nu şi materială) pentru nişte oameni care au muncit din greu şi au fost pedepsiţi pe nedrept. Cât despre bani, fără îndoială că are, iar toată această luptă pentru recuperare îi are ca scop. Dar dna Mociorniţă extinde înţelesul strict material, dând banilor o aură emoţională, morală: “A avea nu înseamnă numai bani. Poate a avea înseamnă a avea inimă. Sau a avea oameni care la un moment dat ţi-au dat o mână de ajutor. Sau a trăi într-o ţară în care oamenii săraci se duc şi fac benevolat, pentru că au ceva în ei de oferit.”