Revoltă cu dans (contemporan)

foto: solitude project

CU DANSUL DE PĂMÎNT

„Festivalurile pompoase costă imens şi iau din resursele pe care trebuie să le aibe cultura zi de zi.”

„Trupul e un depozit viu de informaţie. Nu mai poate fi redus doar la funcţia lui de execuţie.”

Centrul Naţional al Dansului e o instituţie publică, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, înfiinţată în 2004. Director interimar a fost Ion Tugearu, iar pe 6 decembrie urma să se susţină concurs pentru alegerea noului director. Dar în ultima zi Ministerul Culturii şi Cultelor a amînat concursul, explicînd că face asta la cererea „breslei”. Mişcare  care dă posibilitatea unei noi înscrise în concurs, Ana-Maria Munteanu, pe lîngă cei doi candidaţi reprezentanţi ai dansatorilor independenţi. Dansatorii şi coregrafii sînt revoltaţi. Au bătut ani de zile drumul ministerului, pentru a convinge că au nevoie de o instituţie a lor. Cînd aproape reuşiseră, au sentimentul că li s-a confiscat munca.

-         Să vorbim despre ce ne presează zilele astea. Care este esenţa conflictului?

-         Ministerul a generat o serie de bîlbîieli, de ezitări, explicaţii halucinante. Totul e foarte dubios. Aproape de la înfiinţare am fost angajat la Centrul Naţional al Dansului în calitate de consultant artistic. În tot acest timp s-a întîmplat să avem de a  face cu 3 miniştri ai culturii: Răzvan Theodorescu, Mona Muscă, Adrian Iorgulescu. Pentru noi a fost un efort sisific, de fiecare dată, să demonstrăm cine sîntem, ce rezultate avem, ce ne dorim.

-         Care este atunci breasla care a cerut amînarea concursului?

-         Asta ne şi întrebăm. E foarte dubios, pentru că coregrafii independenţi n-au solicitat acest lucru. La ora actuală, în dansul românesc, din păcate, nu există o uniune a creatorilor, a  interpreţilor. Au existat încercări, s-au organizat întîlniri, dar a fost imposibil, din cauza orgoliilor imense care s-au dezlănţuit.

-         Dansul este o expresie a armoniei, cum se poate ca în sînul acestei arte să se nască atîta dizarmonie?

-         Mie mi se pare că în dans nu este neapărat vorba despre armonie. Prin felul în care ne manifestăm am atras foarte multe antipatii. Dansul pe care încercăm să-l facem noi este mai realist, mai lucid. El s-a desprins de acea paradigmă modernistă în care există numai simetrie, armonie, echilibru, frumuseţe, clipim des, ne punem gene false şi atacăm cu spada, ne învîrtim în vîrful picioarelor... Noi vrem să fim cu picioarele pe pămînt, asta nu înseamnă că ne afundăm şi că rămînem terni, doar la nivelul solului, dar încercăm să vedem toate implicaţiile estetice, sociale, politice pe care dansul le aduce în prim-plan. Eu cred că e o responsabilitate foarte mare cînd apari pe scenă, trebuie să fii foarte atent la contextul în care eşti prezentat, la cine ţi-a făcut invitaţia, de unde vin banii pentru ca tu să te produci în acel spectacol…

-         E dansul contemporan o experesie a unei noi paradigme a cunoaşterii?

-         Dacă vorbim de dans contemporan, eu cred că da. Şi aici se cere o diferenţiere, pentru că foarte multă lume confundă dansul contemporan cu dansul modern. Mie mi se pare că e un fenomen complex, în continuă mişcare, deschis. Este un organism viu care se transformă continuu. Nu-l poţi închide şi măsura: de aici pînă aici e concept, de-aici pînă aici e trup...

-         E chiar o nouă filozofie  a trupului.

-         Cred acest lucru, pentru că altfel ne-am reduce la dansatorul-instrument care exprimă anumite lucruri, execută tehnic tot ce i se cere, şi gata. Dar nu e trupul acesta şi un burete  care absoarbe informaţia şi o transportă cu el în mediile în care se mişcă? Trupul e un depozit viu de informaţie. Nu mai poate fi redus doar la funcţia lui de execuţie. Alţii vorbesc despre un corp politic, un corp istoric, etc.

-         La noi neînţelegerea vine din faptul că dansul contemporan este văzut în continuare numai ca un experiment?

-         Există atîtea modalităţi, atîtea feluri de a exista şi de a te exprima, încît nu cred că cineva poate să spună „Acesta e adevărul, aşa se face dansul!”. De-asta mă şi sperie reacţiile foştilor mei profesori care acţionează ca şi cum ar deţine adevărul suprem. Cred că nu sunt suficient de liberi, nu ştiu dacă-şi mai permit lucrul acesta.

-         Vorbeam despre memoria pe care o administrează trupul. Tu eşti „un cactus care şi-a ascuns florile”…

-         Da, mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă sună într-un fel poetic în care nu-mi place întotdeauna să mă exprim.

-         Nu e chiar dulceag. Cactusul are ţepi.

-         Atunci e o poezie mai sălbatică.

-         Cum te-ai pregătit pentru concurs?

-         M-am pregătit foarte bine fiind înăuntrul instituţiei şi făcînd fiecare lucru care era necesar aici. E o primă instituţie de acest gen în România şi-atunci am folosit toată experienţa pe care-am căpătat-o lucrînd cu alte structuri din multe ţări europene. Pot să spun direct, am lucrat cot la cot cu juristul şi-am elaborat regulamentul Centrului Naţional al Dansului. Normele de aplicare pentru selecţia proiectelor le-am făcut singur. Sigur, asta nu demonstrează că eu am competenţe manageriale.

-         O persoană care n-ar avea cunoştinţă de ceea ce înseamnă dansul contemporan ar putea să propună o strategie potrivită pentru acest centru?

-         Aici e discutabil. Bineînţeles că ar folosi ca persoana respectivă să aibă informaţii şi cunoştinţe specifice. Cu siguranţă cineva care e pregătit strict în management cultural poate să elaboreze astfel de proiect. Dar cred că n-ar avea acea atenţie care ar produce diferenţe calitative, între o chestie seacă dar pe care o cere managementul şi experienţa care se află în spatele fiecărei decizii.

-         Adică voi vreţi să faceţi artă, nu comerţ.

-         Exact. Noi am iniţiat acest centru, noi am dus tratative cu politicieni, cu autorităţi. Bine, nu văd ca şi continuare neapărată faptul că noi trebuie să preluăm direcţia centrului. Însă nu sunt deloc de acord cu confiscarea unei idei. Cu această modalitate aproape frauduloasă de a introduce pe altcineva care n-a contribuit cu nimic la această instituţie, care nu ştie nimic despre spiritul care stă la baza tuturor demersurilor noastre.

-         Dar de ce ar vrea cineva să confişte o idee pe care nu o înţelege şi nu o apreciază?

-         Mă surprinde şi pe mine asta şi mă-ntreb, cum se-ntreabă şi alţii, ce te poate face să vii aproape imoral, să te aşezi, să preiei din mers ce au făcut alţii ani de zile. Ştiu că s-ar putea să sune exagerat, dar trebuie s-o spun. Am purtat tratativele şi am reuşit să conving echipa d-nei Mona Muscă de faptul că avem nevoie de o sală de spectacole. Am obţinut pentru această instituţie Sala Rondă, care ar urma să fie transformată în sală de spectacole. De asemnea, am convins MCC ca instituţia să aibă în administrare acest spaţiu. În ultimii doi ani mi-am abandonat toate proiectele artistice. Nu mă plîng.

-         Va mai  rămîne CND o instituţie independentă dacă va fi administrată de minister?

-         Ai pus punctul pe I. Există în toată lumea iniţiative independente care sunt sprijinite din banii publici, la fel cum sunt instituţiile de stat. Nu e deloc o contradicţie să te numeşti independent şi să primeşti bani publici. Pentru că aceşti bani sînt tot de la independenţi, iertaţi-mă. Ori acum ministerul şi mai multe autoriăţi se poartă ca şi cum ar fi deţinătorii acestor fonduri şi fac ce doresc cu ele.

-         În toată vîltoarea asta nu există nici o undă de optimism? Nu s-ar putea, totuşi să cîştigaţi concursul, chiar şi aşa?

-         Nu, concursul e din capul locului compromis. Avem nu doar supoziţii, zvonuri. Avem declaraţiile unor oameni care ştiu că nu avem nici o şansă. Presiunile exercitate asupra ministrului culturii sînt pentru a influenţa rezultatele acestui concurs. Practic, participînd la acest concurs am legitima toată această porcărie.

-         Dacă lucrurile vor merge aşa cum vrea MCC, cum se va mai dansa aici?

-         În primul rînd, o să existe un boicot general al generaţiilor tinere de dansatori şi coregrafi. Cei mai mulţi au spus că nu o să calce aici, deşi este spaţiul pe care noi l-am cîştigat. Probabil ne vom aştepta la acele spectacole grandioase, pompoase, o să lipsească zona de experiment, de creativitate. Cred că o să lipsească toată această prospeţime, o să avem opere simetrice, echilibrate, armonice, frumos costumate, frumos împodobite.

-         Mai există public pentru ce spui acum?

-         Există, pentru că publicul de la noi, săracul, este ţinut anesteziat, cu o ofertă culturală extrem de săracă. Cîte companii străine au venit în ultimii ani la noi? Foarte puţine. Suntem atît de atacaţi în ultima vreme, la un nivel atît de jos, încît eu simt că mă sufoc. Agresiunea asta vine din neînţelegere, vine pe un fond de frustrare, de prostie…

-         N-ai mai dansat de ceva timp, dar trupul îşi permite cîte-o aventură cu tîlc: protestul de la Festivalul George Enescu...

-         Au fost atunci corpuri întinse pe asfalt în faţa unei săli în care urma să se întîmple ceva de-a dreptul oficial, am vrut să scurtcircuităm traseul spectatorului cu papion care nu ştie cît ne costă pe toţi scaunul lui, posibilitatea ca el să vadă acel concert. Vreau să subliniez: eu n-am nimic împotriva Festivalului George Enescu. E o iniţiativă extraordinară. Însă cu ce preţ? Ce se întîmplă în acei doi ani în care nu există Festival Enescu? Sînt nenumărate proiecte care mor. Festivalurile pompoase costă imens şi iau din resursele pe care trebuie să le aibe cultura zi de zi. Atunci normal că îmi vine să protestez.

în Teleghid Cotidianul