Cristina Modreanu. Plus/minus artă

- Aţi schimbat de la Artă versus artă la Plus/minus artă. Care este acum ţinta emisiunii?

- Artă versus artă pornea de la observaţia că există un conflict între generaţiile artistice, între cei consacraţi înainte de 1989 şi care sînt acum bine fixaţi în peisajul cultural şi cei care vin acum, afirmaţi după 1990. Generaţiile astea sînt foarte diferite şi lupta lor e un pic mai acută decît în mod obişnuit. Întotdeauna există un conflict care se naşte firesc între generaţii dar de data asta era, după observaţiile mele, ceva mai coerent. Toţi tinerii ăştia păreau să aibă ceva mai multă responsabilitate decît generaţia anterioară, păreau să conştietizeze mai bine în ce fel de societate trăiesc.

- Nu e un conflict sufiecient de tăios, ca cel din politică, de pildă.

- Eu cred că e o realitate comună. Pe mine m-a interesat domeniul culturii, dar asta se întîmplă în întreaga societate. Sînt un pic altfel oamenii care s-au format după ’90, era şi firesc să fie aşa. Am început această emisiune pentru că am observat că tinerii încep să cîştige. Uneori făcînd scandal, pentru că scandalul atrage foarte mult, dar important e să ai şi asupra cui să atragi atenţia. Tinerii au reuşit să atragă atenţia şi în literatură, şi în film, şi-n arte plastice.

- Aşa încît ei sînt cei care aduc succesul României.

- Da, de cele mai multe ori ei sînt şi pe bună dreptate. Au avut foarte mult de furcă, pentru că n-a fost uşor. Ştiţi asta, lucrînd în presă.

- Realizatorul a avut la fel de mult de furcă, fiind tînăr?

- Da, şi nu pentru că eram tînără, ci pentru că ideea pe care o avusesem noi, anume să aducem un om din generaţia foarte tînără şi un consacrat din acelaşi domeniu ca să se confrunte în studio, era adesea greu de pus în practică. Mai ales cei în vîrstă evitau să se întîlnească cu cei tineri, pentru că li se părea că sînt prea agresivi. Dar era o agresivitate necesară, în condiţiile în care în spatele ei era un conţinut real. Aşa că am pornit de la o altă realitate pentru Plus/minus artă. Aceea că foarte multe lucruri trec drept cultură fără să fie cultură. Sînt mulţi oameni care pretind că sînt artişti şi se întîmplă ca ei să se priceapă foarte bine în a-şi promova aşa-zis-ul produs cultural şi să atragă atenţia, în defavoarea altora care sînt realmente talentaţi. Bulversarea asta a valorilor are nevoie de un pic de ordine.

- Din experienţa emisiunii, cîtă e, cine adună mai multe plusuri, tinerii sau bătrînii ? Care e raportul Artă versus artă în noua emisiune ?

- De data asta n-aş împărţi, pentru că, din păcate, impostura e împărţită destul de egal. Ea nu se regăseşte într-o generaţie sau alta, ea e vizibilă peste tot. Noi nu vrem, în nici un caz, să punem ordine, ci doar să fim un fel de ghid în peisajul ăsta cultural. De aceea facem şi antirecomandări. Totă lumea recomandă, dacă e un fapt de cultură trebuie apreciat... Ei bine, nu, eu nu cred că trebuie apreciat otova. Trebuie făcută o diferenţiere. Am apelat la tineri, la Iulia Blaga (critic de film), Paul Cernat (critic literar) şi Cosmin Costinaş (critic de arte vizuale). I-am observat citindu-i, mi-au atras atenţia, cred în părerile lor, au un scris alert. Eu fac antirecomandări în domeniul teatrului. Împreună încercăm să conturăm un echilibru.

- Plus şi minus fac referiri stricte. Cîtă matematică poate duce arta?

- Uneori poate să ducă, arta include o doză de precizie, în orice caz. Cel puţin aşa ar trebui, dacă cei care o fac s-ar lua foarte în serios. În nici un caz nu vrem să dăm note sau să fixăm topuri. Există nuanţe şi nu vrem să le excludem, pentru că arta are de a face cu nuanţele şi e foarte bine că e aşa. Dar cred că de la nuanţe pînă la ceaţă e, uneori, doar un pas şi că e bine să nu umblăm în ceaţă în ceea ce priveşte arta, ar fi păcat să nu mai vedem luminile. Şi ele chiar există!  Deseori, profitînd de faptul că se lucrează cu nuanţe în plan artistic, unii reuşesc să se strecoare, fără să se mai observe lipsa de conţinut. Uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume foarte deschis şi nu întîmplător contrastul alb-negru este la modă!

- Aveţi semnale că cei  trecuţi la categoria minus au fost uşor uitaţi de public în urma emisiunii sau că cei de la plus au fost mai căutaţi?

- Nu, nu avem semnale concrete, doar că unii dintre ei s-au enervat foarte tare, că au început să dea telefoane...  E greu pentru o emisiune culturală să ajungă la masele largi, să zicem aşa.. Nici nu se poate, pentru că postul TVR Cultural are o audienţă redusă. Dar cei interesaţi o caută.

- Publicul postului e format şi are deja o părere. Ştie ce-i plus şi ce-i minus.

- Da, unii dintre ei chiar ştiu. Primim email-uri în sensul ăsta. Sigur, nu sînt toţi de acord cu ce spunem noi. Nici nu vrem să fie toată lumea de acord cu noi. Toată lumea are dreptul să aleagă. Doar că unii au nevoie de ajutor cînd fac aceste alegeri. Ba chiar atunci cînd antirecomandăm ceva unii se simt motivaţi să vadă filmul, să citească... Publicitatea negativă are şi ea impactul ei. Dar măcar au fost avertizaţi. Altfel, cultura tratată nediferenţiat riscă să nu mai atragă în nici un fel atenţia.

- Mergeţi numai pe chestiuni antagonice. Atitudinea asta critică e un atribut personal ?

- Da, e şi un atribut personal. Eu sînt un spirit critic. Cred că asta e cea mai bună modalitate de a atrage atenţia asupra unui fapt cultural. Cred că e dinamic. Am fost ceva mai radicală la început. Sigur că în timp am învăţat mai multe lucruri, cunoscînd oamenii, învăţînd că nu trebuie să judeci numai produsul care iese pe piaţă la un moment dat, ci o întreagă operă. Am cîştigat în nuanţe. Începusem să fac televiziune pentru că mă uitam la emisiuni de cultură şi mă plictiseam  îngrozitor. Sigur, mă plictisesc şi astăzi, nici emisiunea asta nu este întotdeauna cea mai interesantă.

- La ce categorie o trecem ? Plus sau minus ?

- Cred că, măcar pentru intenţia ei, merită să fie trecută la caregoria plus. Sigur că, cu cît va dura mai mult, cu atît mai mult va putea să aibă şi minusuri. Asta e întotdeauna o necunoscută.

- Sînteţi suficient de virulenţi pentru a face diferenţieri clare?

- În acest format nu mai sîntem. În Artă versus artă eram. Nu ne-am mai propus asta, doar antirecomandările sînt ironice, critice. Sperăm să fim şi mai critici, realmente să stîrnim interesul. Nu cred că e, nici Plus/minus artă, cea mai reuşită emisiune din punctul ăsta de vedere dar încă mai sper că lumea culturală va naşte emisiuni care să o promoveze aşa cum merită.

- Vorbim despre un mediu închis. Scriitorii se citesc între ei şi se admiră reciproc.

- Din păcate, le e şi suficient lucrul ăsta. Întotdeauna emisiunile culturale au avut un aer festivist, omagial. Tot ce se petrecea în domeniul cultural era o bucurie şi ploua cu adjective. Tratarea asta siropoasă era plictisitoare, documentarele sau minireportajele erau edulcorate îngrozitor.

- Multe dintre realizatoarele emisiunilor de cultură sînt femei. Percepţia asta diafană li se datorează.

- Da, femeile au o aplecare spre telenovelă, ca să zic aşa.

- Cum aţi rezolvat problema asta?

- Eu nu am aplecarea asta. Cînd vorbim despre cultură trebuie să uităm că sîntem femei sau bărbaţi. Nu asta este principalul. Există o sensibilitate a omului de cultură, care este fără sex. E o calitate a umanului care se reflectă în produsele lor artistice. Calitatea asta se întîlneşte şi la bărbaţi, şi la femei. Problema era  la cei care vorbeau despre actul cultural, pentru că acolo lucrurile sînt mai amestecate.

- Sexele nu pot fi mai amestecate de atât.

- Nu mă refeream la sex, ci la calitatea oamenilor. De multe ori, în media, există tendinţa de a-i direcţiona către cultură pe cei care nu se pricep la nimic altceva. Lucrul ăsta face imens rău şi culturii, şi oamenilor acelora care au senzaţia că se vor pricepe vreodată la ceea ce fac. Este absolut fals! Există în continuare ideea asta : dacă nu ne pricepem la nimic, am putea să ne pricepem la cultură. Inclusiv în TVR se întîmplă asta. Aici mulţi oameni ar trebui daţi afară. Toată lumea ştie asta. Nu se poate, pentru că sînt contracte foarte bine făcute, există sindicate...

Tandreţuri nocturne cu Marina Constantinescu

 - Cum a început aventura unui critic de teatru în televiziune?

- Am debutat în 1991, colaborînd la o emisiune la care eu ţineam foarte mult, se numea “Limba noastră”, emisiune făcută de Mihaela Macovei, un profesionist al televiziunii. Era o emisiune foarte utilă, foarte dinamică.

- A fost o colaborare care a mers uşor? Citisem undeva că au fost şi unele poticneli, suferinţe, piedici…

- Au trecut nişte ani. Începutul acestei emisiuni, “Nocturne”, nu a fost uşor pentru mine, poate că aşa e firesc. Există o atitudine uşor ostilă faţă de oamenii care sînt invitaţi, care vin cumva din afara instituţiei, asta nu din cauză că nu ar fi profesionişti în televiziune. Mie mi s-a propus mai întîi să fac o emisiune care se numea “Cabina de montaj”, acum 5 sau 6 ani. Avînd în vedere specializarea mea, de critic de teatru, realizam dialoguri cu mari actori. După aceea am făcut “Nocturna artelor”. Prima perioadă a fost un hibrid, nu era ceea ce vroiam. Apoi am început, chiar cu o mînă de oameni. Se miră foarte mulţi cînd vorbesc despre echipa mea, care este incredibil de restrînsă. Principalul meu colaborator, prieten, şi om cu care concep vizual emisiunea este regizorul Aurel Badea, care a avut curajul să meargă pe propunerea mea de sepia şi alb-negru. Am o asistentă foarte tînără şi foarte conştiincioasă, cum nu sînt foarte mulţi tineri care vor succesul rapid şi cu orice preţ, un om foarte serios, Oana Cucuruzeanu. Am un redactor, producător, şef de producţie, cu o mare experienţă, o instituţie în televiziune, Zoe Bălan. Un scenograf de o mare calitate umană, morală şi profesională, Dana Moraru, care a înţeles de la început ce vreau: să personalizez spaţiul la fiecare ediţie în funcţie de temă sau de invitat.

- Lucru rar, văd că vorbiţi despre echipa dv. numai la superlativ. Alţii se mai şi suportă, de nevoie. Aici chiar vă iubiţi.

- Da, sunt nemaipomeniţi. La montaj avem un poet al imaginii, regizorul de montaj Dănuţ Pintilie. Am avut înţelegerea tuturor că nu se poate lucra decît aşa. Altfel, ar fi numai bifări de acţiune. Asta, de fapt mă macină pe mine cel mai tare: să evit clişeele, modele, cărările bătătorite, oamenii care apar foarte des. Încerc să-i duc pe invitaţi exact în zona aceea în care eu îi cunosc pe ei altfel şi-aş vrea ca şi publicul să-i vadă altfel decît îi ştie. Miza şi pariul meu sînt pe termen lung… O asemenea emisiune nu poate fi gîndită pe termen scurt, şi asta am învăţat de la Iosif Sava, pe care-l evoc şi-l invoc mereu şi de care mi-e foarte dor. Cînd mi-e greu, îmi aduc aminte cît de greu îi era domniei sale, cum se lupta cu şabloane de genul rating-ului, audienţei, “nu avem nevoie de cultură la televiziune!” sau “hai, să spunem că totuşi avem, dar să nu mizăm pe chestia asta!”. Sînt multe televiziuni comerciale, care şi-au clarificat profilul, şi totuşi, o emisiune culturală pe formatul acesteia cred că aici, la TVR îşi are locul cel mai bun. Eu cred că aici e şi lupta.

- Să vorbim despre această criză de timp, o luptă care apare şi la un cotidian, şi la televiziune, şi, iată, la o emisiune culturală paşnică.

- Exact. Noi căutăm mereu oameni de mare valoare. Şi-n  toţi anii aceştia am dovedit că valoare există într-un mod copleşitor. Dar oamenii de valoare sînt fie dezamăgiţi, fie nu iubesc această lume publică.

- Oamenii de valoare pot fi prinşi, cu adevărat, la televizor? În iureşul ăsta, în viteza asta mediatică?

- Pot fi prinşi, dar depinde cine-i prinde. De foarte multe ori am avut nu o mare greutate, dar respectîndu-i foarte tare a trebuit să-mi înving şi-un soi de timiditate şi de umilinţă în a-i convinge să apară timp de o oră.

- Aţi găsit şi modalitatea: de a personaliza decorul, mişcîndu-vă după soare…

- Exact. Dar sînt oameni de mare valoare care nu vor să apară. Nu-i interesează. Şi de ce spun că am gîndit pe termen lung? Pentru că aceste apariţii devin, la un moment dat, document.

- Neîndoielnic. Actul jurnalistic e perisabil. Cum vă împăcaţi cu ideea?

- Toată vara s-au dat în reluare cîte două emisiuni. Le-am privit şi mă bucur că am avut dreptate. Nu am gîndit nici una dintre emisiuni pe un context imediat. O lansare de carte, o expoziţie, o premieră, nu!… Am gîndit totul pe o personalitate sau pe o temă profoundă. Uite, lansează Andrei Pleşu  “Despre îngeri”… Ei, toată lumea îl vînează pe Pleşu să vină să vorbească despre îngeri. Sau s-a lansat “Ochii Beatricei”, de H.R. Patapievici. Toate televiziunile îl caută pe Patapievici. Eu nu am vrut asta. Eu am vrut să construiesc o emisiune care să fie valabilă oricînd, în orice an, în orice timp şi-n orice timpuri.

- Cultura e un loc stabil, continuu.

- Da, eu zic că am reuşit să fac cîteva întîlniri şi confesiuni memorabile. Cu Liiceanu, de pildă, a fost o întîlnire cu totul specială. Asta înseamnă să îi ştii şi foarte bine, să îi iubeşti foarte mult, să îi preţuieşti foarte tare, aşa cum trebuie iubită şi preţuită valoarea. Tot ceea ce  fac este o formă a mea de reverenţă şi de omagiu în faţa valorii. De-aia încerc ca spaţiul să le fie cît mai apropiat, să se simtă bine, aşa încît acea oră faţă în faţă, uneori un dialog ca în transă, să fie un exerciţiu de admiraţie din partea mea şi de sinceritate din partea lor.

- Există cîteva prezenţe feminine, realizatoare de emisiuni de cultură. Să vorbim despre feminitate…

- Eu am vrut ca această emisiune să mă reprezinte şi pe mine, într-un mod subtil, dar complex. Noi nu existăm doar într-o dimensiune, nu sîntem doar foarte zîmbăreţi, foarte veseli sau foarte trişti. Sîntem un amestec de multe lucruri. Eu am şi un spirit ludic pe care puţini îl ştiu, am şi, zic eu, o anumită tandreţe faţă de cei pe care-i preţuiesc. Nu vreau să joc personaje, vreau să fiu eu însămi, atît cît se poate.

- Cultura e o feminină. Cum o definim?

- Cultura e greu de definit aşa. Dar gestul cultural e un gest al valorii. Şi uneori sîntem foarte trişti pentru că nu-l avem.

- Senzorial cum l-am putea vedea? Cu ce ar semăna, ca şi atingere?

- Poate să semene cu o mătase naturală vaporoasă, cu o catifea naturală care cade în falduri grele, concretă şi în acelaşi timp somptuoasă, care te îndeamnă la o privire a voluptăţii. Cultura nu trebuie să fie neapărat ceva greu de pătruns.

- Ar fi dificil să-l obişnuim pe telespectator cu uşurătatea actului de cultură?

- Primesc telefoane, scrisori de la telespectatori, oamenii sînt dornici… Este aşa o greşeală ceea ce se întîmplă, că le dăm atîta maculatură… Oamenii nu sînt o gloată. Sînt multe emisiuni care se dedau vulgarităţii şi derizoriului. Mă întreb cînd o să înţelegem că cel mai important lucru, chiar dacă nu e atît de spectaculos la prima vedere, chiar dacă nu frapează, există această nevoie de dialog cu oameni de valoare.

- Aveţi semne că noua conducere a Televiziunii Române înţelege această nevoie esenţială?

- Tudor Giurgiu a fost chiar unul dintre invitaţii mei. El este un constructor, a construit Festivalul Internaţional de Film Transilvania. E un artist şi sînt convinsă că va miza pe cultură. Au mai fost şi alţi preşedinţi de televiziune, oameni de cultură, care nu au mizat pe lucrul ăsta. Dar pe Tudor Giurgiu îl cunosc, el nu va dezamăgi.

- În nocturne vedem numai figuri alb-negru. Care e tîlcul acestei iniţiative?

- În alb şi negru ideile par mai tranşante.  Este şi o imagine care nu e foarte clar definită în timp. Noi vrem să evoluăm şi de aceea experimentăm întruna. Nu trebuie să rămînem în forme fixe, pentru că am obosi toţi, ne-am plictisi îngrozitor. Sigur, sînt şi inerţii, sînt blocaje… Atunci ce facem? Facem exact ceea ce se întîmplă în teatru, pentru că asta e lumea cea mai apropiată mie. Eu văd această emisiune ca şi pe un spectacol. Da aceea am un podium, o scenă, sînt lumini ca în teatru.

- E şi aceeaşi ardere, ca într-un spectacol de teatru?

- Da, da! Este o oră în care eu de multe ori nici  nu ştiu ce s-a-ntîmplat.  Pur şi simplu este ca o transă. N-am jucat niciodată pe scenă, dar cred că aşa trebuie să fie.

în Teleghid Cotidianul