Gheorghe, cetăţean universal

-         Să vorbim despre emanciparea lui Gheorghe, acest brand naţional.

-         „Emanciparea lui Gheorghe”? Sună ca şi când mi-ai fi dat un sutien...

-         Pe de o parte avem brand-ul vechi, tradiţional, popular: Gheorghe. Pe de altă parte avem astăzi un Gheorghe care se ia de guler cu Adrian, cu Miron şi cu alţi inşi importanţi.

-         Asta e emancipare? Adică un artist care n-are de-a face cu ăştia nu e emancipat? Depinde din ce parte priveşti. Eu nu m-am schimbat, fac ce-am făcut dintotdeauna.

-         Nu e o rafinare jurnalistică faptul că înainte îţi permiteai şi o Laura Andreşan şi-acuma te vezi doar cu politicieni?

-         Asta mă îngrijorează pe mine... E un format, la urma urmei. Ce sunt eu pe piaţă? Un performer, nu ştiu cuvântul în română. Şi-atunci lucrezi în funcţie de proiectele pe care le ai la dispoziţie, pe care ţi le oferă piaţa. Eu mă simt cel mai confortabil în momentul în care amestec politicieni, curve şi artişti. Atunci mă simt eu cel mai bine.

-         Şi acum de ce piaţa ar cere doar atât? Doar politicieni.

-         Pentru că eu nu pot să fac ce făcea Teo. Nu am abilitatea, n-am darul de a face asta. Probabil eu n-aş fi avut nici o emisiune, astăzi, la ProTv. Că n-aş fi ştiut unde să mă aşez. Şi nici la Antena 1. Nu simt că aş fi putut să fac una dintre emisiunile de acolo. Nici că mi-ar fi plăcut să fac vreuna. Astea sînt două formate care îmi plac. Mă simt bine în ele. Vremurile s-au sofisticat. Publicul nu se mai recunoaşte , în totalitate, într-o televiziune generalistă. Mai sînt oameni care rămân pe dinafară, cei care zic: „Bă, nu e nimic de văzut la televizor.” Ăştia se uită la Discovery. Ei, Realitatea Tv a pătruns pe nişa respectivă şi-atunci eu am speculat această oportunitate. Pînă la urmă eu am făcut, toată viaţa, numai ce-am vrut. Lucrez de plăcere.

-         La un moment dat talk-show-ul înţepenise. Care e amprenta ta?

-         Talk-show-ul a murit! A fost ucis de indivizii care l-au făcut, pentru că în meseria asta părinţii îşi ucid copiii. Dacă spui talk-show în România, spui Tucă. Dar Tucă nu mai poate. Pentru că aşezatul la masă şi statul de vorbă pur şi simplu, fără nici un clue în plus, s-a tocit, s-a terminat. Acuma sîntem într-o perioadă de rafinare. Cine sînt player-ii? E Radu Moraru, care s-a poziţionat peste Tucă şi i-a preluat pe cei care încă ar mai consuma aşa ceva. Dar el a introdus şi elemente de tabloid. Aşa au început să apară Laure Andreşane, silicoane şi altele. Turcescu preia discuţia înaltă, strict jurnalistică, numai că o duce mai mult înspre hard-talk, un gen mult mai dens şi mai organizat. Inchizitorial. Din punct de vedere strict formal, Turcescu e aproape de Gheorghe. Şi-acuma, surpriză: Dan Diaconescu! E cel mai interesant, cel mai bizar, cel mai neaşteptat dintre toţi. E cel care contrazice toate celelalte talk-show-uri.

-         Adevărat, contrazice ideea de talk-show. Dan Diaconescu trebuie privit ca un fenomen.

-         Sigur. Vorbitul fără oprire dar şi neîntreruperea interlocutorului, divagaţiile nesfârşite, tăcerea de şoricel, continuu neprivind în cameră... Astăzi, din punctul de vedere strict al performanţei, Dan Diaconescu e cel mai bun. El s-a dus direct pe tabloid; mai întâi l-a amuşinat şi acuma s-a dedicat tabloidului. Acum a început să crească, într-adevăr, carnea pe el. Uită-te la felul în care a pus în scenă dramoleta din Primăverii: are toate elementele, şi de jurnalism, şi de primă pagină, şi de pseudo-campanie. Ei, eu nu sînt în gaşca asta, pentru că eu nu fac talk-show. Am o ştire pentru tine e entertainment, e un format clar. La Politică, frate! eu nu sînt interesat să-mi demolez adversarul. Am făcut astaani de zile. Mi-e foarte uşor să distrug un om. Pe oricine. Sînt nişte trucuri. Un prieten îmi spunea: „Ştii ce le faci ăstora? Le dai viaţă!”. Asta e esenţa emisiunii Politică, frate! Uite, de exemplu, Mitrea: ăsta are dezavantajul percepţieiş mustaţa aia, mâini cât juma’ de masă. Da’ în live felul în care s-a purtat a demonstrat graţie. Ce paradox: Mitrea, graţios!

-         Pentru că eşti perceput ca un dur, interlocutorii se dezvăluie fragili. Vulnerabili. Dar îşi poate permite un politician să fie uman la televizor?

-         Sigur. Hey, you are human too! O să ajungem să-i votăm uninominal. Eu am început să simt asta. O să şi-o fure! Mie-mi place foarte mult campania ăstora de la Realitatea, cu necuvîntătorii: mi se pare genială! Atît: „bă, vezi că eşti în pielea goală!” Trebuie să ştii că tot ce se vede la Realitatea sînt ideile lor. Eu n-am niciun aport, nicăieri.

-         La mentalul colectiv crezi că ai vreun aport?

-         Ee, aicea mă seduci... Mi-e greu să spun care cred că este locul meu în mentalul colectiv, pentru că mi-e frică de hybris. Da, mi-e frică de tragedia greacă. Dar cred că am un loc în mentalul colectiv.

-         Tocmai i-ai spus lui Mitrea că Geoană nu are charismă şi-ar fi bine să ţi-l trimită ţie, să-l înveţi. Care e pedagogia charismei?

-         Sigur, nu pot să-i dau charismă: „Ia un pahar şi bea şi tu”, da’ pot să-l învăţ nişte trucuri de bun simţ, nu minciună, nu furt. La noi în şcoală nu se face retorică. Din cauza asta ăştia ies handicapaţi. Uită-te la un politician care se apropie de un microfon: sînt 5 metri pînă la el! În timpu’ ăla se vede cît de prost e! Se vede că-i gol! E o pauză în care se contraface.

-         Pe Elena Udrea ai avut-o? Sau ţi-ai dori s-o ai?

-         Da, mi-aş dori s-o am pe Elena Udrea! În live! Cine dracu’ e Elena Udrea? De fapt, întrebarea, în subsidiar, la Politică, frate!, este „Cine eşti?”. Întorcându-ne la  graţie, aici e şmecheria: să văd dacă ăia ştiu să-şi relaxeze atît de mult mentalul şi să profite de salteaua aia. Eu nu le dau în gură decît dacă mă provoacă.

-         Ce număr ai la pantof?

-         39-40. Ha, ha, ha, small dick...

-         În ce culoare îţi place să îmbraci o femeie?

-         Ei, eu dezbrac o femeie! Dacă mă uit la o femeie, o văd în pielea goală. Sînt un porc misogin. Mă uit la femei şi ... cranţ! Nu la toate. Pe unele le-mbrac, le pun pufoaică. O femeie într-o rochie roşie simplă e o Femeie! Roşul e pasiune, vibraţie, ţi se pune pata, e sînge. Sau poate să fie negru... e moarte: e eros- thanatos. Începe să sune ca-n manele: „Femeia te omoarăăă, femeia îţi dă viaţăăă!” Am zis că o să pun odată la 13-14 numai manele.

-         Ăsta da experiment. Un spectacol de muzică şi text.

-         Ha, ha, ha! Şi o să citesc la radio, de 1 decembrie, Povestea pulii, de Ion Creangă. Opera nostră, naţională. Cum să n-o ştie românii, cum să nu fie redată societăţii?

-         Cristi (fotoreporterul): Ce părere ai despre ceea ce s-a petrecut în Franţa acum?

-         Am o părere lungă şi complexă, care nu poate fi terminată în trei cuvinte. Asta e Europa: un experiment multicultural ratat. Voi credeţi că Europa e o mare şmecherie? Nu, frate! Eu sînt cetăţean universal. Cred că-n ţara asta avem cetăţeni ai planetei, europeni şi provinciali. Europa nu e o aspiraţie ultimă. Pentru mine aspiraţia ultimă e planeta!

-         Pe care dintre călătoriile de care te-ai bucurat o poţi considera iniţiatică, hotărîtoare?

-         Africa. Aici a început umanitatea. Transvaal: aici au fost descoperite seminţele umanităţii. Pământul e roşu, un roşu mineral, un roşu-fier. Sienna arsă. Nu creşte nimic. Nimic! Numai nişte tufişuri janghinoase  şi tot ce e acolo îţi face rău. Bă, nu e nimeni prieten cu tine: tufişu’ te-nţeapă, musca te mănîncă, crocodilu’ te porecleşte, leu’ te-njură, maimuţele te fut în cur! Toţi sînt răi cu tine şi te mănîncă.

-         Nici oamenii nu sînt animale simpatice?

-         Oamenii sînt foarte ok. Cred că pe cei mai mişto oameni din lume i-am văzut în Africa. Sînt atît de vii! Şi-am mai descoperit ceva în Africa: habar n-ai ce-i întunericul! Tu ştii ce-i aia întuneric?

-         Să nu mai vezi decît negru în faţa ochilor?

-         Nu, închizi ochii, îţi pui o eşarfă, bagi capu’ într-un butoi şi stingi lumina în lift. Şi nici ăla nu-i întuneric. Nu-ţi vezi mîna, mă! Deschizi lanterna şi lumina se ridică un pic şi hîc, cade. Beznă placentară, primordială! Aşa m-am prins eu de ce negrii au dinţii aşa albi: ca să se vadă pe-ntuneric! Că mai departe de dinţii lor nu vedeai nimic. Îmi povestea mie un prieten, stomatolog, ce dinţi frumoşi au negrii: ce sănătate, ce formă, ce fluoruri, ce rădăcină, ce pulpă!

-         Sînt făcuţi să muşte.

-         Da, şi noi sîntem făcuţi să sugem...

-         Cristi: Ai vrea să pleci din România?

-         Numai după ce mi-aş termina treaba. Numai după ce aş termina de pervertit minţile tinerilor din România: generaţia care a ascultat 13-14. Aş pleca numai după ce ei vor ajunge la putere.     

în Teleghid Cotidianul