Iuliana Tudor: îmi place starea de direct

După ce a făcut Şcoala Populară de Artă, a terminat Dreptul şi a devenit moderatorul uneia dintre cele mai importante emisiuni de muzică populară, lider de piaţă, şi după ce a absolvit Universitatea Naţională de Muzică, secţia pedagogie, Iuliana Tudor a conchis că „aşa trebuia să fie!” Probabil multă vreme de-aici încolo Iuliana ne va învăţa cum trebuie primită bucuria cântecului şi jocului românesc.

-         „O vedetă... populară” are deja 6 ani. Televiziunile comerciale s-ar mândri să aibă emisiuni care să fi durat 6 ani.

-         Asta este şi mândria noastră cea mai mare. Am fost păstraţi în grilă tocmai pentru că am adus audienţe foarte mari, tocmai pentru că evenimentele pe care le-am creat pe tronsonul  O vedetă… populară au fost de primă mînă şi de primă ţinută şi pentru că vedetele vin la această emisiune fără să pună condiţii, fără să creeze probleme, aşa cum se întîmplă, ştiu sigur, la celelalte televiziuni.

-         Dar ce condiţii ar putea să pună interpreţii ?

-         În general pun întrebări legate de conţinut, de condiţiile financiare, de cazare... Deci toate aceste accesorii ale prezenţei unui artist într-o emisiune. Dar atunci cînd se întîmplă să-i chemăm noi în emisiune, pur şi simplu nu întreabă nimic. Spun doar că vin şi-atît. Ei ştiu că TVR-ul oferă întotdeauna condiţii optime conforme cu valoarea artiştilor invitaţi. Şi se întâmplă aşa tocmai pentru că avem o relaţie de prietenie cu foarte mulţi dintre ei. S-a creat o relaţie specială pentru că lucrăm de atîţia ani împreună. E un avantaj pentru noi faptul că de atâta timp sîntem aceiaşi, că de şase ani ştim exact ce vrem de la emisiune şi artiştii sînt foarte deschişi, se adaptează foarte repede, lucru care-i foarte important. Atîta timp cît poţi să comunici cu cel pe care-l ai în platou şi omul e deschis, lucrurile merg bine.

-         Afinitatea pentru muzica populară te-a îndemnat la aventura acestei emisiuni ?

-         Acum gîndesc c-a fost un traseu firesc. Aşa a fost să fie!  Eu am început să cînt, am urmat cursuri de canto, am participat la cîteva concursuri de folclor şi întîmplarea a făcut să ajung la unul dintre concursurile organizate de Televiziunea Română, se numea Moştenitorii. Aceea a fost şansa de a fi remarcată de oamenii din televiziune. Am fost chemată să particip la un concurs, în anul 1999 şi aşa am cunoscut-o pe cea care este şi astăzi producătorul meu, doamna Elise Stan, alături de care am deprins cam tot  ce înseamnă meseria asta. Nu numai că mi-e mentor, dar îmi este şi cel mai apropiat om, omul de încredere, dacă vreţi, în ceea ce priveşte partea profesională dar şi sufletească, pentru că e o compatibilitate perfectă între noi.

-         Cum a arătat prima emisiune faţă de cea de astăzi, de pildă ?

-         Ha, ha, cumplit ! Cred că nu există domeniu în care unui începător să-i iasă totul perfect. E firesc pînă la urmă, începutul are lipsurile lui, dar important este să fii înconjurat de oameni care să-ţi de încredere. Şi să recunoască în  tine lucruri pe care tu nu le observi. Ăsta a fost avantajul meu : am întîlnit oameni care au ştiut să mă evalueze mai mult decît am făcut-o eu în momentul respectiv şi au intuit că după o perioadă de timp voi putea reprezenta ceva în meseria asta. Şi pentru asta îi mulţumesc doamnei Elise, pentru că a avut mare răbdare. E foarte greu să formezi un om, mai ales într-o meserie care presupune foarte multe orgolii. E o meserie dificilă, e o meserie pentru care trebuie să ai o structură sufletească foarte echilibrată şi trebuie să ai şi o disponibilitate nativă pentru a o face. În general oamenii de direct trebuie să fie făcuţi pentru meseria asta. Ori o pot face, ori nu !

-         Ţi-a folosit şi faptul că ai terminat dreptul.

-         Eu n-am profesat ca jurist. Dar faptul că am studiat dreptul m-a ajutat la nivel mental. Am o uşurinţă foarte mare în a memora informaţie care-mi este dată cu cîteva clipe mai devreme. Ca discurs m-a ajutat foarte mult, pentru că multe dintre materiile din facultate au presupus dezbateri de o anumită ţinută. M-a mai ajutat şi faptul că mi-a plăcut foarte mult limba română şi acumulările din perioada adolescenţei cred că-şi spun cuvîntul acum. Mie-mi e la îndemînă starea de direct. Am constatat că la înregistrare nu mai funcţionez, nu mă pot mobliza. La înregistrare intervine un confort, vigilenţa nu mai e aceeaşi.

-         Aici nu e vorba numai de a fi dezinvolt în direct. Mai e şi priceperea de a conduce o echipă.

-         Şi asta cred că trebuie să fie în tine. N-am gîndit niciodată că o meserie se învaţă din cărţi. Televiziunea, mai mult decît orice meserie, se învaţă experimentînd. În şase ani de zile am trecut prin experienţe foarte variate, pentru că au avut grijă să mă plaseze şi în alt gen de format. Am prezentat şi evenimente mari, am prezentat teledonuri, emisiuni de divertisment, concursuri. Numai trecînd prin diferite experienţe te poţi descoperi pe tine, poţi şti unde eşti bun şi unde nu. E ideal ca un prezentator de televiziune să fie plasat în situaţii diferite, tocmai pentru a şti unde e foarte bun şi pe ce tronson trebuie folosit. O să susţin întotdeauna că Televiziunea Română e cel mai bun formator de oameni de televiziune. Nu e numai o şcoală, aici ai posibilitatea să experimentezi. Cred că un post de televiziune comercial nu are răbdarea şi nici interesul de a investi într-un om chiar dacă intuieşte că are talent şi ar putea deveni în timp o personalitate. Ei nu au interesul de a creşte pe cineva. Preferă un produs gata făcut. Cred că cei mai mulţi moderatori de pe piaţa de acum au trecut mai înainte prin TVR.

-         Care e tonusul pe care ţi-l dă o astfel de emisiune?

-         Cred că o emisiune în direct îţi dă un tonus unic. Asta e , de fapt, incitant, că de fiecare dată e altfel. Orice experienţă trăită atunci, în secunda aia, te face să vibrezi într-o asemenea măsură, încât trebuie să fie totul perfect. Nu ai cum să greşeşti. Nu ai voie să greşeşti! Responsabilitatea este mult, mult mai mare decât la un program înregistrat.

-         Te-am văzut şi cîntînd. Cum o să-ţi valorifici şi acest talent ?

-         Am făcut Şcoala Populară de Artă, secţia canto. A fost o perioadă frumoasă. Dar din momentul în care am intrat în televiziune am simţit că mi-e mult mai aproape munca asta decît apariţia scenică în calitate de interpret.

-         Printre atîtea vedete populare nu-ţi doreşti să fii tu însăţi o vedetă ?

-         Nu, pentru că e o incompatibilitate de situaţii aici. Eu nu aş mai putea avea autoritatea jurnalistului care intervievează şi doreşte să obţină o informaţie de la vedeta interlocutor, atîta vreme cît ne plasăm pe aceleaşi poziţii. E drept că, poate, capeţi atu-ul de a şti şi de a trăi exact starea pe care o trăieşte respectivul pe scenă. Dar cred că trebuie foarte bine departajate situaţiile. Dacă aş mai apărea pe scenă acum, în calitate de interpret, dorind să fac ceva cu vocea mea, aş face-o cu siguranţă pe alt gen. Tocmai pentru că vreau să păstrez ceea ce am construit pînă acum. De-aia nici nu sînt de acord cu unii dintre soliştii care consideră că pot să facă ambele meserii, apărînd şi în chip de moderator de televiziune.

-         E chiar un punct de vedere nou. Alţii s-ar înghesui să apară cît mai mult, în orice poziţii.

-         În opinia mea posturile nu sînt compatibile. Ori te situezi pe poziţia celui care studiază domeniul, emite judecăţi de valoare şi scoate în evidenţă un anumit mesaj, ori îţi vezi de artă, de apariţie scenică, de mesaj muzical... E o altă manieră de expresie, pînă la urmă.

-         Nu ai nici măcar o nostalgie pentru scenă, pentru cîntec ?

-         Ba da, şi sînt sigură că am s-o fac, dar pe alt gen. Şi am minte un proiect, un proiect foarte amplu. Nu pot să povestesc, pentru că nu e conturat încă şi nu vreau să risc. E greu să spui că te regăseşti foarte bine într-un anumit gen muzical. Sînt unele dintre piesele Mariei Tănase în care mă regăsesc şi simt că sînt parte din mine. Dar pe de altă parte gîndesc că aş avea modalităţi de exprimare şi în alte genuri muzicale. Aici am de explorat...

-         Sînt puţini tineri care îşi doresc să cînte muzică populară acum. Ai copilărit într-un mediu apropiat de tradiţia populară ?

-         Da, la bunicii mei, unde am stat 2-3 ani. A fost o perioadă de poveste! În Prahova, la Măneşti. Am trăit povestea copilului ţinut lîngă sobă, hrănit cu lapte, cu brînză, cu mămăligă, cu bunicul mergînd pe deal cu turma de oi, culegîndu-i mure şi spunîndu-i tot felul de poveşti care de care mai fabuloase. A fost o perioadă frumosă, acolo se asculta muzică populară la radio şi atît. Bineînţeles că muzica asta a rămas ca un reper important.


în Teleghid Cotidianul

Muzici şi frământări în cuibuşorul Green

Green Hours e grădina underground-ului românesc. Sau un leagan pentru doritorii de mainstream, dacă nu cumva aici ambiţia e ca underground-ul să rămână neştirbit underground. Mare fiind grădina şi plină de succes, seara trecută s-a mai înregistrat unul: trupa de jazz Iordache & Co a concertat, întâmplător, pentru o trupă de olandezi veniţi cu afaceri prin Bucureşti. Încă o dată, spiritul green a triumfat: party-ul olandez (prevăzut cu mâncăruri şi băuturi) a fost încununat de acordurile saxofonului lui Iordache în cel mai cordial chip european. Schimbul cultural a fost realizat cu succes.

În revista 7 Seri anunţul  e derutant: pe 24 august, la orele 20.00, în club Green Hours concertează Iordache & Co, muzică uşoară.  Muzică uşoară la Green Hours? Sau ce poate fi uşor în clubul ăsta greu de rodul experimentului de orice fel, mai ales pe tărâm teatral, punctat de delicii jazzistice săptămânale? Cu siguranţă, aici ar trebui să înţelegem altfel mesajul: Iordache & Co vor uşura muzica de anumite înţelesuri formale, vor lăsa-o să curgă nestingherit spre mesele rezervate din vreme. Chiar şi spre masa lungă, din mijloc, pregătită pentru ospăţ, ocupată de feţe albe, cărnoase, îndestulate: nişte olandezi de afaceri care-au ales să sărbătorească aici nu-ştiu-ce realizare. Întrebăm de Voicu (Rădescu, tătânele fenomenului green) şi auzim că vine târziu, spre miezul nopţii, că are de prezentat altundeva nu-ştiu-ce spectacol. De la o masă alăturată ni se prezintă duduia Diana (un zâmbet luminos), o cunoscătoare a locului. De trei ani, zice, vine aici seară de seară, sperând să fie considerată de-a casei. Aici comunitatea e pretenţioasă, vor numai artă bună, tânără. În cuibuşorul green, dacă intri, eşti fericit. Şi eşti stimulat întru creaţie pe termen lung. Uite, vara asta au iniţiat un concurs pentru tinerii regizori din provincie care vor fi şi ajutaţi să se producă. La teatrul Luni a pus spectacol după spectacol Peca Ştefan, dramaturgul tânar şi prolific care pune nesfiit sublimul generaţiei sale pe ritmuri fuck. Acu, pe scenă, Iordache îşi ia saxofonu’ şi dă drumu’ la jazz serios, alături de colegii lui, Sorin Romanescu, Eugen Nuţescu, Nuţu Pascu şi Tavi Scurtu. Iordache se arcuieşte peste saxofon şi din împreunare ies sunete ample joase, sacadate, senzuale. Uneori Iordache îşi aruncă un ochi spre câte-un coleg, semn că acesta îşi poate începe solo-ul. Buni instrumentişti, mai târziu vom alfla de la Iordache însuşi: „băieţii sunt unii dintre cei mai mişto muzicieni de jazz de la noi, care chiar mă complexează prin prezenţa lor, că-s mai mişto decât mine. Băieţii cântă fix ce vor în grupul ăsta. Ei sunt creativi în orice moment, altfel n-aş cânta cu ei.” În pas de jazz tânăra Diana se plimbă printre mese şi ne aruncă-n treacăt: „Masa aia din mijloc, cu olandezi, e bizară. Da’ Iordache e saxofonist bun. Fără şcoală, da-i bun!” Olandezii sporovăiesc şi-şi fac poze. Uneori aplaudă, ba chiar, după o prelucrare excelentă a Bolero-ului de Ravel, se ridică în picioare şi fluieră, adică mai vor. După bis Iordache e cuprins de nostalgia locului: „La Green cânt de 1000 de ani. De când a luat fiinţă clubul acesta sunt unul dintre stâlpii lui, sunt un fel de element de decor pe-aici. E un loc drăguţ şi prietenos. Dacă se face cultură aici? Păi uite, tocmai am terminat… de făcut cultură. De însămânţat. Să nu sune prea pretenţios, dar chiar am impresia că se face. Sunt şi chestiile astea de teatru care se-ntâmplă lunea şi marţea, care au fost ideea lui Voicu şi văd că vorbeşte lumea despre ele, sunt invitaţi la festivaluri internaţionale… Promovare? Eu mă piş pe uşă şi scrie-n B-24-Fun… Nu-i aşa mare promovare, dar pentru cât de mare-i locul e suficient, ce să zic.”

Ceasul bate miezul nopţii, dar chiar şi dac-am fi purtat ochelarii măsura 4 ½ ai lui Iordache, tot l-am fi zărit venind pe Voicu, căci el e o personalitate deosebită, neobosită. Eh, din păcate acum se declară chiar obosit, nedornic de a mai sta de poveşti. Şi-i supărat de ultima ispravă parlamentară: tocmai s-a hotărât că sediul din Calea Victoriei 120 a trecut în proprietatea ong-ului „fantomă” Fundaţia Naţională pentru Tineret. Mult timp s-au produs aici şi au învăţat tinerii bucureşteni şi nu numai. În amintirea bucuriei artei plămădite aici, sperăm ca locul să nu-şi schimbe proprietarul. Ori dacă da, atunci să nu-şi schimbe năravul!

în Gândul

Esca creşte odată cu Pro-ul

După o noapte de cîntări dedicate celor 10 ani ai PRO TV-ului, Andreea Esca e răguşită, dar însufleţită de dorinţa de a face imagine bună. Dedicată postului încă de la înfiinţare, Andreea şi-a însuşit toate calităţile Pro, ca şi sloganurile stimulatoare. Esca “gîndeşte liber”, şi asta se vede.

-         Ai avut o noapte grea la Pro TV…

-         Da, am avut o noapte furtunoasă! Am avut de înregistrat tot felul de cîntece care ni s-au compus cu ocazia a 10 ani de Pro Tv şi am înregistrat şi imnul, bineînţeles, în mai multe variante. Şi cum noi nu sîntem de profesie cîntăreţi, cîntăm cu gîtu’, în loc să cîntăm din piept şi din stomac ca alţii, şi am răguşit, că am ţipat ca nebunii. Că eu nu pot să fac playback, ce să fac…

-         Înţeleg că există o satisfacţie, da’ nu e obositor să duci imaginea unui întreg post după tine?

-         Sinceră să fiu, mie nu mi se pare obositor, de ce să-ţi spun acuma, să mă dau obosită? Poate pentru faptul că, repet, am făcut ce mi-a plăcut, poate pentru faptul că profesia mea e ceva care, nu ştiu, ai de la Dumnezeu sau nu ştiu să-ţi spun exact. Dar noi avem, de exemplu, o echipă de ştiri care-i formată din foarte mulţi oameni care sînt toţi extrem de buni şi eu sînt practic, dacă vrei, un purtător de cuvînt.

-         Sau Pro-ul se confundă cu Esca?

-         Cred că e cu dus-şi-ntors, ştii? Sigur că dacă zici Pro TV multă lume zice „A, da, Andreea Esca!”, pentru că e normal, am început odată. Şi pe de altă parte, cînd spui Andreea Esca, spui Pro Tv. Adică nu cred că are unu’ mai multe de spus decît celălalt. Cred că ne-ajutăm să fim cei mai buni, nu contează care, din ce sens.

-         Care au fost atributele iniţiale ale conceptului Pro?

-         Pro Tv a fost, după părerea mea, exact ce a însemnat revoluţia pentru România. Adică a fost o revoluţie în mass-media, în adevăratul sens al cuvîntului. Adică am plecat din România şi-am ajuns în America într-o zi, într-o seară! A avut o promovare extraordinară de tip american, care nu se mai întîlnise la noi. Noi am avut o echipă de americani cu care am lucrat atunci, care ne-au învăţat cum se fac toate promo-urile astea de te duci la filmele americane, indiferent cum sînt cînd ajungi în sală, da’ te duci, pentru că-s foarte bune.

-         Făceai exerciţii de dicţie cu creionu-n gură? Aşa am citit…

-         Nu, eu n-am făcut nici-un fel de exerciţiu de dicţie. Chiar n-am făcut niciodată dicţie, dar asta pentru că n-am avut nevoie, pur şi simplu. Dar foarte mulţi colegi de-ai mei au lucrat cu o profesoară foarte bună, d-na Ileana Cârstea, şi lucrează şi acum pentru dicţie, ceea ce e un lucru foarte bun. Deci a fost promovarea, pe urmă era primul post de televiziune extrem de îndrăzneţ, de curajos. Adică noi făceam nişte lucruri care unora nici măcar nu le treceau prin cap. Doamne, deci mie nu îmi mai vine să cred, am uitat cum era lumea care stătea la noi aicea, la Pro Tv, din curte pînă spre Iulia Haşdeu, adică trecînd prin Piaţa Iancului şi mergînd pînă acolo, deci… incredibil!

-         Să comparăm un pic puterea Pro Tv-ului de atunci, care însemna o revoluţie în media, cu puterea de acum a Pro Tv-ului? S-a diminuat puterea?

-         Puterea să ştii că a crescut, nu s-a diminuat. Cum să spun, felul de a se manifesta al oamenilor este diferit. Cînd eram eu la Soti, în 92-94, erau mitinguri în fiecare zi, de exemplu. Adică şi oamenii se manifestau altfel. Eu consider că noi am rămas la fel, adică facem în continuare lucruri care ne trec prin cap fără să ne gîndim „Aoleu, vai, o fi aşa, n-o fi aşa, ce-o să zică…” Nu cred c-am fost genul care să ne pese vreodată ce-o să zică nu-ştiu-cine, dac-am crezut în ceea ce am făcut şi-am crezut că e bine să mişcăm oamenii şi ţara asta într-un fel, am făcut-o.

-         Au trecut cîteva regimuri politice în perioada asta. Nici o autoritate, nici o cenzură nu s-a făcut simţită?

-         Eu n-am simţit. Nu ştiu, o fi simţit careva, dar la mine n-a ajuns nici un fel de cenzură. {i noi, ca să-ţi spun sincer, la ştiri nu facem altceva decît să informăm ce s-a-ntîmplat. Noi informăm oamenii şi fiecare, prin prisma minţii lui, hotărăşte dacă e bine sau nu e bine. Adică noi nu căutăm să manipulăm oamenii. Căutăm să-i informăm cît mai bine, pe urmă treaba lor ce decizie iau.

-         Am înţeles, dar cum se reflectă sloganul „Gîndeşte liber” în viaţa ta profesională? Cît de liber îţi permiţi să gîndeşti în fiecare zi?

-         În viaţa mea profesională se reflectă foarte uşor. Eu gîndesc foarte liber, adică uite, chiar şi faptul că textele pe care pe care le spun le scriu eu. Iniţial sînt scrise de reporterul care a făcut reportajul respectiv, ajung în calculator la mine, iar eu le rescriu cum cred eu că e bine, să-mi sune mie uşor, să le spun ca şi cum ţi-aş povesti ţie acum, nu ca şi cum aş fi la televizor.

-         Asta se întîmplă la orice televiziune, la orice redacţie de ştiri.

-         Eu trebuie să pricep şi să refac ca şi cum eu văd prima dată ştirea. Sînt ca un telespectator eu, cînd vin. Şi zic: „Păi stai puţin, că eu nu înţeleg aicea ce vreţi să ziceţi.”, şi le refac altfel. După care sigur, în momentul în care le transmit intervine şi persoana mea, ca atare.

-         Şi alţii sunt destul de vechi în alte televiziuni, şi alţii prezintă ştiri într-un mod profesionist, dar nici un alt prezentator nu se confundă cu imaginea postului.

-         Poate pentru că n-au fost de la început. Cred că e important şi cît timp stai într-un loc pe un anume post. Poate că e foarte important şi sistemul de promovare pe care l-a avut Pro Tv-ul foarte multă vreme. Nu cred că ţine doar de faptul că sînt eu acolo, adică cred că e un context mai larg. Sau nu ştiu, am eu noroc mai mult…

-         Mai există un slogan, „Inventează-ţi propria istorie”.

-         Da, dar acum ne-am hotărît, la 10 ani, s-o luăm iar de la 0. Ne facem mici şi-o luăm de la 0, reinventăm, găsim alte lucruri. Să nu obosim oamenii, să nu se plictisească şi să rămînă cu noi mai departe.

-         Există riscul de a se plictisi, sau s-a întîmplat deja?

-         Noi nu vrem să aflăm dacă există riscul. Vrem să ne pregătim să nu aflăm dacă există sau nu există. Există foarte mulţi oameni aici care chiar sînt nişte avangardişti, nişte tipi care gîndesc mult mai departe decît cei care se gîndesc din aproape în aproape. Cu ajutorul lor încercăm să ţinem pasul cu toţii şi să facem nişte inovaţii, să aibă ce copia şi alţii.

-         Ce s-ar mai putea inventa acum în media?

-         Nu ştiu, că eu nu fac parte din categoria care gîndesc peste 10 ani. Eu sînt gata să mă adaptez oricînd, dar eu abia ştiu ce fac mîine, dacă mă-ntrebi repede. Nu-mi fac planuri pe termeni lung. Dar consider că e foarte bine că există oameni care fac asta. Mai ales în mass-media, unde acum este o concurenţă foarte serioasă, e important cine e primul, e important cine are ideea, e important să simţi cum o să evolueze lucrurile. Cred că sîntem singurii care inventăm ceva pe-aici. Îmi pare rău că alte televiziuni nu-şi crează propria personalitate, pentru că o copie nu va avea niciodată valoarea originalului. De exemplu, într-o seară, cînd prezentam jurnalul, m-am întors spre monitoare şi pe absolut toate, în acelaşi timp, prezentau ştirile nişte oameni de-aici. La TVR era Mihai Constantin, care a fost reporter politic la noi, la B1 era Adriana  Muraru, la Realitatea era Gabriela Iliescu (care o cheamă Gabriela Avram acum), la Antena 1 era Mîndruţă. Nu ştiu, mai e vreo televiziune? Pro Tv a fost şi rămîne o mare şcoală de televiziune.

-         Chiar şi Andreea Marin se-aude că ar vrea să colaboreze la Antena 1. Pe tine nu te-a bătut niciodată gîndul să schimbi postul?

-         Nu, că n-am nici o nemulţumire. Bănuiesc că oamenii încearcă să schimbe cînd îi nemulţumeşte ceva sau cînd îşi doresc altceva. Eu mă simt extrem de bine aici. Sînt o persoană destul de ataşată de oameni şi de lucruri şi nu ştiu dac-aş mai putea să mă împrietenesc cu cineva cum m-am împrietenit la 20 de ani. Ar fi ca şi cum aş abandona familia.

-         Acum cîţiva ani ai apărut într-un manual şcolar.

-         Da, am auzit. Eu n-am văzut nici în ziua de azi manualul. Nu m-am propus eu, să ştii. Mi-a spus cineva că era vorba de istoria mass-mediei, adică nu eram urmaşa lui Mihai Viteazul. Şi dacă era la istoria mass-media, mi se pare corect, pentru că Pro Tv-ul a făcut istorie în mass-media.

-         La momentul de azi, ce personalitate media ar fi demnă de un manual?

-         Ai să rîzi, dar să ştii că eu în continuare port mare respect oamenilor care nu fac parte din generaţiile noi. Eu mă uit la Tatulici şi acum, că mi se pare chiar un om de televiziune care ştie ce vorbeşte. Că stilul lui unora le place, altora nu, asta nu discutăm. Dar ştii că dacă începi o emisiune cu el, o duci la bun sfîrşit, ceea ce nu se-ntîmplă foarte des. Multă vreme m-am uitat la Eugenia Vodă pe TVR şi-mi plăceau foarte tare emisiunile ei. Îmi place Cristian Tudor Popescu, că e complet nebun, dar are ce spune. Sau Emil Hurezeanu. Deci nu-mi plac nişte nume noi.

-         Dac-aş fi întrebat o tînără care vrea să facă televiziune, mi-ar fi spus că îi place Andreea Esca..

-         Ai văzut, ha, ha, ha, tragem la bătrîni..