Green
Hours e grădina underground-ului românesc. Sau un leagan pentru doritorii de
mainstream, dacă nu cumva aici ambiţia e ca underground-ul să rămână neştirbit
underground. Mare fiind grădina şi plină de succes, seara trecută s-a mai
înregistrat unul: trupa de jazz Iordache & Co a concertat, întâmplător,
pentru o trupă de olandezi veniţi cu afaceri prin Bucureşti. Încă o dată,
spiritul green a triumfat: party-ul
olandez (prevăzut cu mâncăruri şi băuturi) a fost încununat de acordurile
saxofonului lui Iordache în cel mai cordial chip european. Schimbul cultural a
fost realizat cu succes.
În
revista 7 Seri anunţul e derutant: pe 24 august, la orele 20.00, în
club Green Hours concertează Iordache & Co, muzică uşoară. Muzică uşoară la Green Hours? Sau ce poate fi
uşor în clubul ăsta greu de rodul experimentului de orice fel, mai ales pe
tărâm teatral, punctat de delicii jazzistice săptămânale? Cu siguranţă, aici ar
trebui să înţelegem altfel mesajul: Iordache & Co vor uşura muzica de
anumite înţelesuri formale, vor lăsa-o să curgă nestingherit spre mesele
rezervate din vreme. Chiar şi spre masa lungă, din mijloc, pregătită pentru
ospăţ, ocupată de feţe albe, cărnoase, îndestulate: nişte olandezi de afaceri
care-au ales să sărbătorească aici nu-ştiu-ce realizare. Întrebăm de Voicu
(Rădescu, tătânele fenomenului green) şi auzim că vine târziu, spre miezul
nopţii, că are de prezentat altundeva nu-ştiu-ce spectacol. De la o masă
alăturată ni se prezintă duduia Diana (un zâmbet luminos), o cunoscătoare a
locului. De trei ani, zice, vine aici seară de seară, sperând să fie
considerată de-a casei. Aici comunitatea e pretenţioasă, vor numai artă bună,
tânără. În cuibuşorul green, dacă
intri, eşti fericit. Şi eşti stimulat întru creaţie pe termen lung. Uite, vara
asta au iniţiat un concurs pentru tinerii regizori din provincie care vor fi şi
ajutaţi să se producă. La teatrul Luni a pus spectacol după spectacol Peca
Ştefan, dramaturgul tânar şi prolific care pune nesfiit sublimul generaţiei
sale pe ritmuri fuck. Acu, pe scenă, Iordache îşi ia saxofonu’ şi dă drumu’ la
jazz serios, alături de colegii lui, Sorin Romanescu, Eugen Nuţescu, Nuţu Pascu
şi Tavi Scurtu. Iordache se arcuieşte peste saxofon şi din împreunare ies
sunete ample joase, sacadate, senzuale. Uneori Iordache îşi aruncă un ochi spre
câte-un coleg, semn că acesta îşi poate începe solo-ul. Buni instrumentişti,
mai târziu vom alfla de la Iordache însuşi: „băieţii sunt unii dintre cei mai
mişto muzicieni de jazz de la noi, care chiar mă complexează prin prezenţa lor,
că-s mai mişto decât mine. Băieţii cântă fix ce vor în grupul ăsta. Ei sunt
creativi în orice moment, altfel n-aş cânta cu ei.” În pas de jazz tânăra Diana
se plimbă printre mese şi ne aruncă-n treacăt: „Masa aia din mijloc, cu
olandezi, e bizară. Da’ Iordache e saxofonist bun. Fără şcoală, da-i bun!”
Olandezii sporovăiesc şi-şi fac poze. Uneori aplaudă, ba chiar, după o
prelucrare excelentă a Bolero-ului de Ravel, se ridică în picioare şi fluieră,
adică mai vor. După bis Iordache e cuprins de nostalgia locului: „La Green cânt
de 1000 de ani. De când a luat fiinţă clubul acesta sunt unul dintre stâlpii
lui, sunt un fel de element de decor pe-aici. E un loc drăguţ şi prietenos.
Dacă se face cultură aici? Păi uite, tocmai am terminat… de făcut cultură. De
însămânţat. Să nu sune prea pretenţios, dar chiar am impresia că se face. Sunt
şi chestiile astea de teatru care se-ntâmplă lunea şi marţea, care au fost
ideea lui Voicu şi văd că vorbeşte lumea despre ele, sunt invitaţi la
festivaluri internaţionale… Promovare? Eu mă piş pe uşă şi scrie-n B-24-Fun…
Nu-i aşa mare promovare, dar pentru cât de mare-i locul e suficient, ce să
zic.”
Ceasul
bate miezul nopţii, dar chiar şi dac-am fi purtat ochelarii măsura 4 ½ ai lui
Iordache, tot l-am fi zărit venind pe Voicu, căci el e o personalitate
deosebită, neobosită. Eh, din păcate acum se declară chiar obosit, nedornic de
a mai sta de poveşti. Şi-i supărat de ultima ispravă parlamentară: tocmai s-a
hotărât că sediul din Calea Victoriei 120 a trecut în proprietatea ong-ului
„fantomă” Fundaţia Naţională pentru Tineret. Mult timp s-au produs aici şi au
învăţat tinerii bucureşteni şi nu numai. În amintirea bucuriei artei plămădite
aici, sperăm ca locul să nu-şi schimbe proprietarul. Ori dacă da, atunci să
nu-şi schimbe năravul!
în Gândul
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu