Tandreţuri nocturne cu Marina Constantinescu

 - Cum a început aventura unui critic de teatru în televiziune?

- Am debutat în 1991, colaborînd la o emisiune la care eu ţineam foarte mult, se numea “Limba noastră”, emisiune făcută de Mihaela Macovei, un profesionist al televiziunii. Era o emisiune foarte utilă, foarte dinamică.

- A fost o colaborare care a mers uşor? Citisem undeva că au fost şi unele poticneli, suferinţe, piedici…

- Au trecut nişte ani. Începutul acestei emisiuni, “Nocturne”, nu a fost uşor pentru mine, poate că aşa e firesc. Există o atitudine uşor ostilă faţă de oamenii care sînt invitaţi, care vin cumva din afara instituţiei, asta nu din cauză că nu ar fi profesionişti în televiziune. Mie mi s-a propus mai întîi să fac o emisiune care se numea “Cabina de montaj”, acum 5 sau 6 ani. Avînd în vedere specializarea mea, de critic de teatru, realizam dialoguri cu mari actori. După aceea am făcut “Nocturna artelor”. Prima perioadă a fost un hibrid, nu era ceea ce vroiam. Apoi am început, chiar cu o mînă de oameni. Se miră foarte mulţi cînd vorbesc despre echipa mea, care este incredibil de restrînsă. Principalul meu colaborator, prieten, şi om cu care concep vizual emisiunea este regizorul Aurel Badea, care a avut curajul să meargă pe propunerea mea de sepia şi alb-negru. Am o asistentă foarte tînără şi foarte conştiincioasă, cum nu sînt foarte mulţi tineri care vor succesul rapid şi cu orice preţ, un om foarte serios, Oana Cucuruzeanu. Am un redactor, producător, şef de producţie, cu o mare experienţă, o instituţie în televiziune, Zoe Bălan. Un scenograf de o mare calitate umană, morală şi profesională, Dana Moraru, care a înţeles de la început ce vreau: să personalizez spaţiul la fiecare ediţie în funcţie de temă sau de invitat.

- Lucru rar, văd că vorbiţi despre echipa dv. numai la superlativ. Alţii se mai şi suportă, de nevoie. Aici chiar vă iubiţi.

- Da, sunt nemaipomeniţi. La montaj avem un poet al imaginii, regizorul de montaj Dănuţ Pintilie. Am avut înţelegerea tuturor că nu se poate lucra decît aşa. Altfel, ar fi numai bifări de acţiune. Asta, de fapt mă macină pe mine cel mai tare: să evit clişeele, modele, cărările bătătorite, oamenii care apar foarte des. Încerc să-i duc pe invitaţi exact în zona aceea în care eu îi cunosc pe ei altfel şi-aş vrea ca şi publicul să-i vadă altfel decît îi ştie. Miza şi pariul meu sînt pe termen lung… O asemenea emisiune nu poate fi gîndită pe termen scurt, şi asta am învăţat de la Iosif Sava, pe care-l evoc şi-l invoc mereu şi de care mi-e foarte dor. Cînd mi-e greu, îmi aduc aminte cît de greu îi era domniei sale, cum se lupta cu şabloane de genul rating-ului, audienţei, “nu avem nevoie de cultură la televiziune!” sau “hai, să spunem că totuşi avem, dar să nu mizăm pe chestia asta!”. Sînt multe televiziuni comerciale, care şi-au clarificat profilul, şi totuşi, o emisiune culturală pe formatul acesteia cred că aici, la TVR îşi are locul cel mai bun. Eu cred că aici e şi lupta.

- Să vorbim despre această criză de timp, o luptă care apare şi la un cotidian, şi la televiziune, şi, iată, la o emisiune culturală paşnică.

- Exact. Noi căutăm mereu oameni de mare valoare. Şi-n  toţi anii aceştia am dovedit că valoare există într-un mod copleşitor. Dar oamenii de valoare sînt fie dezamăgiţi, fie nu iubesc această lume publică.

- Oamenii de valoare pot fi prinşi, cu adevărat, la televizor? În iureşul ăsta, în viteza asta mediatică?

- Pot fi prinşi, dar depinde cine-i prinde. De foarte multe ori am avut nu o mare greutate, dar respectîndu-i foarte tare a trebuit să-mi înving şi-un soi de timiditate şi de umilinţă în a-i convinge să apară timp de o oră.

- Aţi găsit şi modalitatea: de a personaliza decorul, mişcîndu-vă după soare…

- Exact. Dar sînt oameni de mare valoare care nu vor să apară. Nu-i interesează. Şi de ce spun că am gîndit pe termen lung? Pentru că aceste apariţii devin, la un moment dat, document.

- Neîndoielnic. Actul jurnalistic e perisabil. Cum vă împăcaţi cu ideea?

- Toată vara s-au dat în reluare cîte două emisiuni. Le-am privit şi mă bucur că am avut dreptate. Nu am gîndit nici una dintre emisiuni pe un context imediat. O lansare de carte, o expoziţie, o premieră, nu!… Am gîndit totul pe o personalitate sau pe o temă profoundă. Uite, lansează Andrei Pleşu  “Despre îngeri”… Ei, toată lumea îl vînează pe Pleşu să vină să vorbească despre îngeri. Sau s-a lansat “Ochii Beatricei”, de H.R. Patapievici. Toate televiziunile îl caută pe Patapievici. Eu nu am vrut asta. Eu am vrut să construiesc o emisiune care să fie valabilă oricînd, în orice an, în orice timp şi-n orice timpuri.

- Cultura e un loc stabil, continuu.

- Da, eu zic că am reuşit să fac cîteva întîlniri şi confesiuni memorabile. Cu Liiceanu, de pildă, a fost o întîlnire cu totul specială. Asta înseamnă să îi ştii şi foarte bine, să îi iubeşti foarte mult, să îi preţuieşti foarte tare, aşa cum trebuie iubită şi preţuită valoarea. Tot ceea ce  fac este o formă a mea de reverenţă şi de omagiu în faţa valorii. De-aia încerc ca spaţiul să le fie cît mai apropiat, să se simtă bine, aşa încît acea oră faţă în faţă, uneori un dialog ca în transă, să fie un exerciţiu de admiraţie din partea mea şi de sinceritate din partea lor.

- Există cîteva prezenţe feminine, realizatoare de emisiuni de cultură. Să vorbim despre feminitate…

- Eu am vrut ca această emisiune să mă reprezinte şi pe mine, într-un mod subtil, dar complex. Noi nu existăm doar într-o dimensiune, nu sîntem doar foarte zîmbăreţi, foarte veseli sau foarte trişti. Sîntem un amestec de multe lucruri. Eu am şi un spirit ludic pe care puţini îl ştiu, am şi, zic eu, o anumită tandreţe faţă de cei pe care-i preţuiesc. Nu vreau să joc personaje, vreau să fiu eu însămi, atît cît se poate.

- Cultura e o feminină. Cum o definim?

- Cultura e greu de definit aşa. Dar gestul cultural e un gest al valorii. Şi uneori sîntem foarte trişti pentru că nu-l avem.

- Senzorial cum l-am putea vedea? Cu ce ar semăna, ca şi atingere?

- Poate să semene cu o mătase naturală vaporoasă, cu o catifea naturală care cade în falduri grele, concretă şi în acelaşi timp somptuoasă, care te îndeamnă la o privire a voluptăţii. Cultura nu trebuie să fie neapărat ceva greu de pătruns.

- Ar fi dificil să-l obişnuim pe telespectator cu uşurătatea actului de cultură?

- Primesc telefoane, scrisori de la telespectatori, oamenii sînt dornici… Este aşa o greşeală ceea ce se întîmplă, că le dăm atîta maculatură… Oamenii nu sînt o gloată. Sînt multe emisiuni care se dedau vulgarităţii şi derizoriului. Mă întreb cînd o să înţelegem că cel mai important lucru, chiar dacă nu e atît de spectaculos la prima vedere, chiar dacă nu frapează, există această nevoie de dialog cu oameni de valoare.

- Aveţi semne că noua conducere a Televiziunii Române înţelege această nevoie esenţială?

- Tudor Giurgiu a fost chiar unul dintre invitaţii mei. El este un constructor, a construit Festivalul Internaţional de Film Transilvania. E un artist şi sînt convinsă că va miza pe cultură. Au mai fost şi alţi preşedinţi de televiziune, oameni de cultură, care nu au mizat pe lucrul ăsta. Dar pe Tudor Giurgiu îl cunosc, el nu va dezamăgi.

- În nocturne vedem numai figuri alb-negru. Care e tîlcul acestei iniţiative?

- În alb şi negru ideile par mai tranşante.  Este şi o imagine care nu e foarte clar definită în timp. Noi vrem să evoluăm şi de aceea experimentăm întruna. Nu trebuie să rămînem în forme fixe, pentru că am obosi toţi, ne-am plictisi îngrozitor. Sigur, sînt şi inerţii, sînt blocaje… Atunci ce facem? Facem exact ceea ce se întîmplă în teatru, pentru că asta e lumea cea mai apropiată mie. Eu văd această emisiune ca şi pe un spectacol. Da aceea am un podium, o scenă, sînt lumini ca în teatru.

- E şi aceeaşi ardere, ca într-un spectacol de teatru?

- Da, da! Este o oră în care eu de multe ori nici  nu ştiu ce s-a-ntîmplat.  Pur şi simplu este ca o transă. N-am jucat niciodată pe scenă, dar cred că aşa trebuie să fie.

în Teleghid Cotidianul

Mihai Codreanu: "Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face."

Oglindind toate evenimentele triste din ultimul timp, departamentele de ştiri au fost cele mai solicitate. Sunt performanţe ale televiziunii în direct care fac mîndria jurnaliştilor. Au fost şi zile în care Mihai Codreanu alerga acasă numai cît să facă un duş. Din păcate s-a dovedit că şi pentru noi, românii, cîtă performanţă, atîta dramă.

“Nu am idei mesianice despre job-ul pe care îl fac”

- Marea ambiţie a televiziunii este să redea spectacolul realităţii. Cît din specatcolul ăsta ne este dat să vedem cu adevărat?

-  Nu ştiu dacă e chiar un spectacol. Dar asta e treaba noastră. În momentul în care se întîmplă ceva suntem atenţi la evenimentul respectiv şi îl acoperim cît de bine putem. N-am idei din astea, mesianice, despre job-ul pe care-l fac. Nu s-ar termina lumea fără noi. Dar sunt convins că mai există unii oameni, unii spun că sunt din ce în ce mai puţini, pe care îi interesează ce se întîmplă ori cu ei, ori cu ţara lor, ori cu lumea întreagă. Noi facem chestia asta atîta timp cît vor exista oameni dispuşi să se uite la noi. Şi adevărul pe care îl putem surprinde ţine de performanţa animalului ăsta, numit televiziune.

- Zilele astea s-a pus problema nevoii de discreţie, dar şi a dorinţei de acoperire mediatică. Sunt chestiuni antagonice?

- Fără să fiu cinic, eu cred că discreţia e treaba serviciilor secrete, vorbind despre colegii noştri răpiţi în Irak. Treaba nostră este, pe cît posibil, să aflăm ce se întîmplă. Am o problemă aici, şi e prima dată cînd mi-o pun. E prima dată cînd avem de a face cu chestiuni de genul ăsta. Pînă acum era o treabă impersonală. Jurnaliştii răpiţi din Italia sau din Franţa ne puneau pe gînduri, dar nu ne afectau ca acum. Sunt oameni pe care îi ştim, cu care n-am dat coate la filmări, care să prindă un cadru mai bun. Acum suntem profund implicaţi emoţional şi e destul de greu să-ţi păstrezi cumpătul în condiţiile astea. Nu ştiu cît de bine am reuşit. Nu cred în varianta  conform căreia nu trebuie să vorbim prea mult despre ce se întîmplă, pentru că astfel ar creşte valoarea ostaticilor.

- Discreţia se referă, probabil la faptul că nu toate discuţiile trebuie purtate în direct. Se mai discută şi în culise. Se hotărăşte ce e bine sau nu să se dea pe post.

- În mare, intuitiv, cam ştim ce putem spune şi ce nu. Bunul simţ este ghidul cel mai important. Aici este important să afli părerea cuiva care chiar se pricepe. Am vorbit cu negociatori, cu specialişti. Am vorbit şi cu experţi militari, care nici n-au apărut pe post. Unora dintre intervievaţi a trebuit să le alterăm vocile. La nivelul ăsta s-a lucrat. Eu cred că ei ar avea mult mai multe de spus.

- Senzaţia de fals s-a mai atenuat. Ai fost unul dintre comentatorii care nu a avut suspiciuni de felul ăsta.

- Am auzit şi eu ideea asta. Continuu să cred în buna credinţă a acelor oameni. Şi senzaţia mea este, azi, 1 aprilie, că răpitorii n-au prea multă experienţă. Aş vrea să cred că e un lucru în favoarea colegilor noştri. Sau poate doar asta putem noi vedea, din vîrful aisbergului.

- Aşadar vedem foarte puţin. Televiziunea se dovedeşte a fi neputincioasă.

- Suntem bombardaţi de tot felul de zvonuri, care nu pot fi verificate şi e riscant să le dai pe post.  Dintr-o dată, toată lumea se pricepe la chestia asta, ca la fotbal. Personajele trebuie selectate foarte bine. Dar, de oricine ar fi vorba, nişte terorişti nemiloşi sau nişte ageamii care vor să pună mîna pe un ban, asta nu schimbă deloc situaţia jurnaliştilor care stau acolo cu armele îndreptate spre ei. Suntem pe un teren extrem de mişcător şi nu putem să spunem, cu certitudine, mare lucru. De-asta, în toate materialele pe care le-am prezentat, tot timpul apar variante. Peste noapte apar tot felul de indivizi, angrenaţi politic, care se transformă din infractori, în buni samariteni. Am senzaţia că mă uit într-un viespar.

- Mai putem spune, acum, că mass-media e o putere?

- Nu ştiu. Are vreo importanţă? Trebuie să vedem ce e mai important acum. Nu am stat niciodată să mă gîndesc la asta şi nu cred că asta ne interesează pe noi. Pur şi simplu, pe noi ne interesează să ne facem treaba. Cu ce efecte, asta decid cei care se uită la noi.

“Ai grijă ce-ţi doreşti!…”

- Ce părere ai despre cei de la Al Jazeera? “Noi nu vorbim despre asta, noi suntem jurnalişti.” Culmea impersonalităţii.

- Ei sunt o televiziune destul de ciudată. Îşi fac treaba, tehnic, foarte bine. Nu sunt foarte convins de imparţialitatea lor. Probabil au şi simţit că au cam dat cu băta-n baltă şi au transmis un comunicat în care cer eliberarea jurnaliştilor români. Asta mi se pare un gest de o şi mai mare ipocrizie. E adevărat că n-au mai făcut asta pînă acuma. Nu sînt eu primul care îi acuză că s-au transformat într-o portavoce a grupărilor teroriste. E, totuşi, discutabil.

- Pe de altă parte, asistăm şi la sfîrşitul papei. Tot în direct.

- Da, e un lucru care a venit peste noi şi ne-a îndurerat. Uite, acum două săptămîni eram cu Amalia (Enache) la machiaj şi eram foarte plictisiţi. Nu se întîmpla nimic în ţara asta. Ne-am fi dorit ceva tare, să se spargă ceva, să ne ţină conectaţi. Te înnebuneşte plictiseala cînd faci meseria asta. Dar acum mă gîndesc altfel: ai grijă ce îţi doreşti… Sigur că e mai interesant să-ţi faci meseria în momente de acest gen, pe care le trecem acum. Mîndria jurnalistului e să se descurce în situaţii din astea, neprevăzute.

- Asta e ambiţia reporterului de teren. Dar prezentatorul de ştiri, el ce ambiţii are?

- Şi cu prezentatorii se întîmplă acelaşi lucru. Eu azi am stat două ore în direct şi nu ştiam de pe o secundă pe alta ce se întîmplă. Încerci plăcerea de a construi ceva din bucăţi disparate. Şi e foarte important să nu-ţi imaginezi că tu eşti mai important decît ştirea. Pentru că tentaţia e mare. În momentul ăla nu mai faci jurnalism. Atunci abia e spectacol. În sensul cel mai rău.

- Avem jurnalişti din ăştia?

- Cred că tu îi vezi mai bine, eu nu prea mă uit la televizor. Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face. Pe de altă parte,  lucrul în echipă este extraordinar. Acum cîţiva ani eram singurii care făceam interveneţii de genul ăsta. În 1999, în Iugoslavia am început. Îmi aduc aminte, au bombardat americanii Belgradul noaptea, Adrian Sîrbu a dat alarma şi ne-a chemat. În noaptea aia am intrat pe post cu imagini trimise de Sorin Bogdan care era pe un hotel din Belgrad, alături de o clădire care ardea. În noaptea aia Adrian Sîrbu mi-a făcut cadrul la cameră, pentru că nu era nimeni care s-o facă. Am fost impresionat, eu eram abia la început. Atunci au fost stabilite nişte proceduri standard şi ne-am creat obişnuinţa să reacţionăm foarte repede. Acum peste tot se întîmplă aşa. ProTv a fost şi este o şcoală de televiziune pentru mulţi.

în Teleghid Cotidianul