Iuliana Tudor: îmi place starea de direct

După ce a făcut Şcoala Populară de Artă, a terminat Dreptul şi a devenit moderatorul uneia dintre cele mai importante emisiuni de muzică populară, lider de piaţă, şi după ce a absolvit Universitatea Naţională de Muzică, secţia pedagogie, Iuliana Tudor a conchis că „aşa trebuia să fie!” Probabil multă vreme de-aici încolo Iuliana ne va învăţa cum trebuie primită bucuria cântecului şi jocului românesc.

-         „O vedetă... populară” are deja 6 ani. Televiziunile comerciale s-ar mândri să aibă emisiuni care să fi durat 6 ani.

-         Asta este şi mândria noastră cea mai mare. Am fost păstraţi în grilă tocmai pentru că am adus audienţe foarte mari, tocmai pentru că evenimentele pe care le-am creat pe tronsonul  O vedetă… populară au fost de primă mînă şi de primă ţinută şi pentru că vedetele vin la această emisiune fără să pună condiţii, fără să creeze probleme, aşa cum se întîmplă, ştiu sigur, la celelalte televiziuni.

-         Dar ce condiţii ar putea să pună interpreţii ?

-         În general pun întrebări legate de conţinut, de condiţiile financiare, de cazare... Deci toate aceste accesorii ale prezenţei unui artist într-o emisiune. Dar atunci cînd se întîmplă să-i chemăm noi în emisiune, pur şi simplu nu întreabă nimic. Spun doar că vin şi-atît. Ei ştiu că TVR-ul oferă întotdeauna condiţii optime conforme cu valoarea artiştilor invitaţi. Şi se întâmplă aşa tocmai pentru că avem o relaţie de prietenie cu foarte mulţi dintre ei. S-a creat o relaţie specială pentru că lucrăm de atîţia ani împreună. E un avantaj pentru noi faptul că de atâta timp sîntem aceiaşi, că de şase ani ştim exact ce vrem de la emisiune şi artiştii sînt foarte deschişi, se adaptează foarte repede, lucru care-i foarte important. Atîta timp cît poţi să comunici cu cel pe care-l ai în platou şi omul e deschis, lucrurile merg bine.

-         Afinitatea pentru muzica populară te-a îndemnat la aventura acestei emisiuni ?

-         Acum gîndesc c-a fost un traseu firesc. Aşa a fost să fie!  Eu am început să cînt, am urmat cursuri de canto, am participat la cîteva concursuri de folclor şi întîmplarea a făcut să ajung la unul dintre concursurile organizate de Televiziunea Română, se numea Moştenitorii. Aceea a fost şansa de a fi remarcată de oamenii din televiziune. Am fost chemată să particip la un concurs, în anul 1999 şi aşa am cunoscut-o pe cea care este şi astăzi producătorul meu, doamna Elise Stan, alături de care am deprins cam tot  ce înseamnă meseria asta. Nu numai că mi-e mentor, dar îmi este şi cel mai apropiat om, omul de încredere, dacă vreţi, în ceea ce priveşte partea profesională dar şi sufletească, pentru că e o compatibilitate perfectă între noi.

-         Cum a arătat prima emisiune faţă de cea de astăzi, de pildă ?

-         Ha, ha, cumplit ! Cred că nu există domeniu în care unui începător să-i iasă totul perfect. E firesc pînă la urmă, începutul are lipsurile lui, dar important este să fii înconjurat de oameni care să-ţi de încredere. Şi să recunoască în  tine lucruri pe care tu nu le observi. Ăsta a fost avantajul meu : am întîlnit oameni care au ştiut să mă evalueze mai mult decît am făcut-o eu în momentul respectiv şi au intuit că după o perioadă de timp voi putea reprezenta ceva în meseria asta. Şi pentru asta îi mulţumesc doamnei Elise, pentru că a avut mare răbdare. E foarte greu să formezi un om, mai ales într-o meserie care presupune foarte multe orgolii. E o meserie dificilă, e o meserie pentru care trebuie să ai o structură sufletească foarte echilibrată şi trebuie să ai şi o disponibilitate nativă pentru a o face. În general oamenii de direct trebuie să fie făcuţi pentru meseria asta. Ori o pot face, ori nu !

-         Ţi-a folosit şi faptul că ai terminat dreptul.

-         Eu n-am profesat ca jurist. Dar faptul că am studiat dreptul m-a ajutat la nivel mental. Am o uşurinţă foarte mare în a memora informaţie care-mi este dată cu cîteva clipe mai devreme. Ca discurs m-a ajutat foarte mult, pentru că multe dintre materiile din facultate au presupus dezbateri de o anumită ţinută. M-a mai ajutat şi faptul că mi-a plăcut foarte mult limba română şi acumulările din perioada adolescenţei cred că-şi spun cuvîntul acum. Mie-mi e la îndemînă starea de direct. Am constatat că la înregistrare nu mai funcţionez, nu mă pot mobliza. La înregistrare intervine un confort, vigilenţa nu mai e aceeaşi.

-         Aici nu e vorba numai de a fi dezinvolt în direct. Mai e şi priceperea de a conduce o echipă.

-         Şi asta cred că trebuie să fie în tine. N-am gîndit niciodată că o meserie se învaţă din cărţi. Televiziunea, mai mult decît orice meserie, se învaţă experimentînd. În şase ani de zile am trecut prin experienţe foarte variate, pentru că au avut grijă să mă plaseze şi în alt gen de format. Am prezentat şi evenimente mari, am prezentat teledonuri, emisiuni de divertisment, concursuri. Numai trecînd prin diferite experienţe te poţi descoperi pe tine, poţi şti unde eşti bun şi unde nu. E ideal ca un prezentator de televiziune să fie plasat în situaţii diferite, tocmai pentru a şti unde e foarte bun şi pe ce tronson trebuie folosit. O să susţin întotdeauna că Televiziunea Română e cel mai bun formator de oameni de televiziune. Nu e numai o şcoală, aici ai posibilitatea să experimentezi. Cred că un post de televiziune comercial nu are răbdarea şi nici interesul de a investi într-un om chiar dacă intuieşte că are talent şi ar putea deveni în timp o personalitate. Ei nu au interesul de a creşte pe cineva. Preferă un produs gata făcut. Cred că cei mai mulţi moderatori de pe piaţa de acum au trecut mai înainte prin TVR.

-         Care e tonusul pe care ţi-l dă o astfel de emisiune?

-         Cred că o emisiune în direct îţi dă un tonus unic. Asta e , de fapt, incitant, că de fiecare dată e altfel. Orice experienţă trăită atunci, în secunda aia, te face să vibrezi într-o asemenea măsură, încât trebuie să fie totul perfect. Nu ai cum să greşeşti. Nu ai voie să greşeşti! Responsabilitatea este mult, mult mai mare decât la un program înregistrat.

-         Te-am văzut şi cîntînd. Cum o să-ţi valorifici şi acest talent ?

-         Am făcut Şcoala Populară de Artă, secţia canto. A fost o perioadă frumoasă. Dar din momentul în care am intrat în televiziune am simţit că mi-e mult mai aproape munca asta decît apariţia scenică în calitate de interpret.

-         Printre atîtea vedete populare nu-ţi doreşti să fii tu însăţi o vedetă ?

-         Nu, pentru că e o incompatibilitate de situaţii aici. Eu nu aş mai putea avea autoritatea jurnalistului care intervievează şi doreşte să obţină o informaţie de la vedeta interlocutor, atîta vreme cît ne plasăm pe aceleaşi poziţii. E drept că, poate, capeţi atu-ul de a şti şi de a trăi exact starea pe care o trăieşte respectivul pe scenă. Dar cred că trebuie foarte bine departajate situaţiile. Dacă aş mai apărea pe scenă acum, în calitate de interpret, dorind să fac ceva cu vocea mea, aş face-o cu siguranţă pe alt gen. Tocmai pentru că vreau să păstrez ceea ce am construit pînă acum. De-aia nici nu sînt de acord cu unii dintre soliştii care consideră că pot să facă ambele meserii, apărînd şi în chip de moderator de televiziune.

-         E chiar un punct de vedere nou. Alţii s-ar înghesui să apară cît mai mult, în orice poziţii.

-         În opinia mea posturile nu sînt compatibile. Ori te situezi pe poziţia celui care studiază domeniul, emite judecăţi de valoare şi scoate în evidenţă un anumit mesaj, ori îţi vezi de artă, de apariţie scenică, de mesaj muzical... E o altă manieră de expresie, pînă la urmă.

-         Nu ai nici măcar o nostalgie pentru scenă, pentru cîntec ?

-         Ba da, şi sînt sigură că am s-o fac, dar pe alt gen. Şi am minte un proiect, un proiect foarte amplu. Nu pot să povestesc, pentru că nu e conturat încă şi nu vreau să risc. E greu să spui că te regăseşti foarte bine într-un anumit gen muzical. Sînt unele dintre piesele Mariei Tănase în care mă regăsesc şi simt că sînt parte din mine. Dar pe de altă parte gîndesc că aş avea modalităţi de exprimare şi în alte genuri muzicale. Aici am de explorat...

-         Sînt puţini tineri care îşi doresc să cînte muzică populară acum. Ai copilărit într-un mediu apropiat de tradiţia populară ?

-         Da, la bunicii mei, unde am stat 2-3 ani. A fost o perioadă de poveste! În Prahova, la Măneşti. Am trăit povestea copilului ţinut lîngă sobă, hrănit cu lapte, cu brînză, cu mămăligă, cu bunicul mergînd pe deal cu turma de oi, culegîndu-i mure şi spunîndu-i tot felul de poveşti care de care mai fabuloase. A fost o perioadă frumosă, acolo se asculta muzică populară la radio şi atît. Bineînţeles că muzica asta a rămas ca un reper important.


în Teleghid Cotidianul

Muzici şi frământări în cuibuşorul Green

Green Hours e grădina underground-ului românesc. Sau un leagan pentru doritorii de mainstream, dacă nu cumva aici ambiţia e ca underground-ul să rămână neştirbit underground. Mare fiind grădina şi plină de succes, seara trecută s-a mai înregistrat unul: trupa de jazz Iordache & Co a concertat, întâmplător, pentru o trupă de olandezi veniţi cu afaceri prin Bucureşti. Încă o dată, spiritul green a triumfat: party-ul olandez (prevăzut cu mâncăruri şi băuturi) a fost încununat de acordurile saxofonului lui Iordache în cel mai cordial chip european. Schimbul cultural a fost realizat cu succes.

În revista 7 Seri anunţul  e derutant: pe 24 august, la orele 20.00, în club Green Hours concertează Iordache & Co, muzică uşoară.  Muzică uşoară la Green Hours? Sau ce poate fi uşor în clubul ăsta greu de rodul experimentului de orice fel, mai ales pe tărâm teatral, punctat de delicii jazzistice săptămânale? Cu siguranţă, aici ar trebui să înţelegem altfel mesajul: Iordache & Co vor uşura muzica de anumite înţelesuri formale, vor lăsa-o să curgă nestingherit spre mesele rezervate din vreme. Chiar şi spre masa lungă, din mijloc, pregătită pentru ospăţ, ocupată de feţe albe, cărnoase, îndestulate: nişte olandezi de afaceri care-au ales să sărbătorească aici nu-ştiu-ce realizare. Întrebăm de Voicu (Rădescu, tătânele fenomenului green) şi auzim că vine târziu, spre miezul nopţii, că are de prezentat altundeva nu-ştiu-ce spectacol. De la o masă alăturată ni se prezintă duduia Diana (un zâmbet luminos), o cunoscătoare a locului. De trei ani, zice, vine aici seară de seară, sperând să fie considerată de-a casei. Aici comunitatea e pretenţioasă, vor numai artă bună, tânără. În cuibuşorul green, dacă intri, eşti fericit. Şi eşti stimulat întru creaţie pe termen lung. Uite, vara asta au iniţiat un concurs pentru tinerii regizori din provincie care vor fi şi ajutaţi să se producă. La teatrul Luni a pus spectacol după spectacol Peca Ştefan, dramaturgul tânar şi prolific care pune nesfiit sublimul generaţiei sale pe ritmuri fuck. Acu, pe scenă, Iordache îşi ia saxofonu’ şi dă drumu’ la jazz serios, alături de colegii lui, Sorin Romanescu, Eugen Nuţescu, Nuţu Pascu şi Tavi Scurtu. Iordache se arcuieşte peste saxofon şi din împreunare ies sunete ample joase, sacadate, senzuale. Uneori Iordache îşi aruncă un ochi spre câte-un coleg, semn că acesta îşi poate începe solo-ul. Buni instrumentişti, mai târziu vom alfla de la Iordache însuşi: „băieţii sunt unii dintre cei mai mişto muzicieni de jazz de la noi, care chiar mă complexează prin prezenţa lor, că-s mai mişto decât mine. Băieţii cântă fix ce vor în grupul ăsta. Ei sunt creativi în orice moment, altfel n-aş cânta cu ei.” În pas de jazz tânăra Diana se plimbă printre mese şi ne aruncă-n treacăt: „Masa aia din mijloc, cu olandezi, e bizară. Da’ Iordache e saxofonist bun. Fără şcoală, da-i bun!” Olandezii sporovăiesc şi-şi fac poze. Uneori aplaudă, ba chiar, după o prelucrare excelentă a Bolero-ului de Ravel, se ridică în picioare şi fluieră, adică mai vor. După bis Iordache e cuprins de nostalgia locului: „La Green cânt de 1000 de ani. De când a luat fiinţă clubul acesta sunt unul dintre stâlpii lui, sunt un fel de element de decor pe-aici. E un loc drăguţ şi prietenos. Dacă se face cultură aici? Păi uite, tocmai am terminat… de făcut cultură. De însămânţat. Să nu sune prea pretenţios, dar chiar am impresia că se face. Sunt şi chestiile astea de teatru care se-ntâmplă lunea şi marţea, care au fost ideea lui Voicu şi văd că vorbeşte lumea despre ele, sunt invitaţi la festivaluri internaţionale… Promovare? Eu mă piş pe uşă şi scrie-n B-24-Fun… Nu-i aşa mare promovare, dar pentru cât de mare-i locul e suficient, ce să zic.”

Ceasul bate miezul nopţii, dar chiar şi dac-am fi purtat ochelarii măsura 4 ½ ai lui Iordache, tot l-am fi zărit venind pe Voicu, căci el e o personalitate deosebită, neobosită. Eh, din păcate acum se declară chiar obosit, nedornic de a mai sta de poveşti. Şi-i supărat de ultima ispravă parlamentară: tocmai s-a hotărât că sediul din Calea Victoriei 120 a trecut în proprietatea ong-ului „fantomă” Fundaţia Naţională pentru Tineret. Mult timp s-au produs aici şi au învăţat tinerii bucureşteni şi nu numai. În amintirea bucuriei artei plămădite aici, sperăm ca locul să nu-şi schimbe proprietarul. Ori dacă da, atunci să nu-şi schimbe năravul!

în Gândul

Esca creşte odată cu Pro-ul

După o noapte de cîntări dedicate celor 10 ani ai PRO TV-ului, Andreea Esca e răguşită, dar însufleţită de dorinţa de a face imagine bună. Dedicată postului încă de la înfiinţare, Andreea şi-a însuşit toate calităţile Pro, ca şi sloganurile stimulatoare. Esca “gîndeşte liber”, şi asta se vede.

-         Ai avut o noapte grea la Pro TV…

-         Da, am avut o noapte furtunoasă! Am avut de înregistrat tot felul de cîntece care ni s-au compus cu ocazia a 10 ani de Pro Tv şi am înregistrat şi imnul, bineînţeles, în mai multe variante. Şi cum noi nu sîntem de profesie cîntăreţi, cîntăm cu gîtu’, în loc să cîntăm din piept şi din stomac ca alţii, şi am răguşit, că am ţipat ca nebunii. Că eu nu pot să fac playback, ce să fac…

-         Înţeleg că există o satisfacţie, da’ nu e obositor să duci imaginea unui întreg post după tine?

-         Sinceră să fiu, mie nu mi se pare obositor, de ce să-ţi spun acuma, să mă dau obosită? Poate pentru faptul că, repet, am făcut ce mi-a plăcut, poate pentru faptul că profesia mea e ceva care, nu ştiu, ai de la Dumnezeu sau nu ştiu să-ţi spun exact. Dar noi avem, de exemplu, o echipă de ştiri care-i formată din foarte mulţi oameni care sînt toţi extrem de buni şi eu sînt practic, dacă vrei, un purtător de cuvînt.

-         Sau Pro-ul se confundă cu Esca?

-         Cred că e cu dus-şi-ntors, ştii? Sigur că dacă zici Pro TV multă lume zice „A, da, Andreea Esca!”, pentru că e normal, am început odată. Şi pe de altă parte, cînd spui Andreea Esca, spui Pro Tv. Adică nu cred că are unu’ mai multe de spus decît celălalt. Cred că ne-ajutăm să fim cei mai buni, nu contează care, din ce sens.

-         Care au fost atributele iniţiale ale conceptului Pro?

-         Pro Tv a fost, după părerea mea, exact ce a însemnat revoluţia pentru România. Adică a fost o revoluţie în mass-media, în adevăratul sens al cuvîntului. Adică am plecat din România şi-am ajuns în America într-o zi, într-o seară! A avut o promovare extraordinară de tip american, care nu se mai întîlnise la noi. Noi am avut o echipă de americani cu care am lucrat atunci, care ne-au învăţat cum se fac toate promo-urile astea de te duci la filmele americane, indiferent cum sînt cînd ajungi în sală, da’ te duci, pentru că-s foarte bune.

-         Făceai exerciţii de dicţie cu creionu-n gură? Aşa am citit…

-         Nu, eu n-am făcut nici-un fel de exerciţiu de dicţie. Chiar n-am făcut niciodată dicţie, dar asta pentru că n-am avut nevoie, pur şi simplu. Dar foarte mulţi colegi de-ai mei au lucrat cu o profesoară foarte bună, d-na Ileana Cârstea, şi lucrează şi acum pentru dicţie, ceea ce e un lucru foarte bun. Deci a fost promovarea, pe urmă era primul post de televiziune extrem de îndrăzneţ, de curajos. Adică noi făceam nişte lucruri care unora nici măcar nu le treceau prin cap. Doamne, deci mie nu îmi mai vine să cred, am uitat cum era lumea care stătea la noi aicea, la Pro Tv, din curte pînă spre Iulia Haşdeu, adică trecînd prin Piaţa Iancului şi mergînd pînă acolo, deci… incredibil!

-         Să comparăm un pic puterea Pro Tv-ului de atunci, care însemna o revoluţie în media, cu puterea de acum a Pro Tv-ului? S-a diminuat puterea?

-         Puterea să ştii că a crescut, nu s-a diminuat. Cum să spun, felul de a se manifesta al oamenilor este diferit. Cînd eram eu la Soti, în 92-94, erau mitinguri în fiecare zi, de exemplu. Adică şi oamenii se manifestau altfel. Eu consider că noi am rămas la fel, adică facem în continuare lucruri care ne trec prin cap fără să ne gîndim „Aoleu, vai, o fi aşa, n-o fi aşa, ce-o să zică…” Nu cred c-am fost genul care să ne pese vreodată ce-o să zică nu-ştiu-cine, dac-am crezut în ceea ce am făcut şi-am crezut că e bine să mişcăm oamenii şi ţara asta într-un fel, am făcut-o.

-         Au trecut cîteva regimuri politice în perioada asta. Nici o autoritate, nici o cenzură nu s-a făcut simţită?

-         Eu n-am simţit. Nu ştiu, o fi simţit careva, dar la mine n-a ajuns nici un fel de cenzură. {i noi, ca să-ţi spun sincer, la ştiri nu facem altceva decît să informăm ce s-a-ntîmplat. Noi informăm oamenii şi fiecare, prin prisma minţii lui, hotărăşte dacă e bine sau nu e bine. Adică noi nu căutăm să manipulăm oamenii. Căutăm să-i informăm cît mai bine, pe urmă treaba lor ce decizie iau.

-         Am înţeles, dar cum se reflectă sloganul „Gîndeşte liber” în viaţa ta profesională? Cît de liber îţi permiţi să gîndeşti în fiecare zi?

-         În viaţa mea profesională se reflectă foarte uşor. Eu gîndesc foarte liber, adică uite, chiar şi faptul că textele pe care pe care le spun le scriu eu. Iniţial sînt scrise de reporterul care a făcut reportajul respectiv, ajung în calculator la mine, iar eu le rescriu cum cred eu că e bine, să-mi sune mie uşor, să le spun ca şi cum ţi-aş povesti ţie acum, nu ca şi cum aş fi la televizor.

-         Asta se întîmplă la orice televiziune, la orice redacţie de ştiri.

-         Eu trebuie să pricep şi să refac ca şi cum eu văd prima dată ştirea. Sînt ca un telespectator eu, cînd vin. Şi zic: „Păi stai puţin, că eu nu înţeleg aicea ce vreţi să ziceţi.”, şi le refac altfel. După care sigur, în momentul în care le transmit intervine şi persoana mea, ca atare.

-         Şi alţii sunt destul de vechi în alte televiziuni, şi alţii prezintă ştiri într-un mod profesionist, dar nici un alt prezentator nu se confundă cu imaginea postului.

-         Poate pentru că n-au fost de la început. Cred că e important şi cît timp stai într-un loc pe un anume post. Poate că e foarte important şi sistemul de promovare pe care l-a avut Pro Tv-ul foarte multă vreme. Nu cred că ţine doar de faptul că sînt eu acolo, adică cred că e un context mai larg. Sau nu ştiu, am eu noroc mai mult…

-         Mai există un slogan, „Inventează-ţi propria istorie”.

-         Da, dar acum ne-am hotărît, la 10 ani, s-o luăm iar de la 0. Ne facem mici şi-o luăm de la 0, reinventăm, găsim alte lucruri. Să nu obosim oamenii, să nu se plictisească şi să rămînă cu noi mai departe.

-         Există riscul de a se plictisi, sau s-a întîmplat deja?

-         Noi nu vrem să aflăm dacă există riscul. Vrem să ne pregătim să nu aflăm dacă există sau nu există. Există foarte mulţi oameni aici care chiar sînt nişte avangardişti, nişte tipi care gîndesc mult mai departe decît cei care se gîndesc din aproape în aproape. Cu ajutorul lor încercăm să ţinem pasul cu toţii şi să facem nişte inovaţii, să aibă ce copia şi alţii.

-         Ce s-ar mai putea inventa acum în media?

-         Nu ştiu, că eu nu fac parte din categoria care gîndesc peste 10 ani. Eu sînt gata să mă adaptez oricînd, dar eu abia ştiu ce fac mîine, dacă mă-ntrebi repede. Nu-mi fac planuri pe termeni lung. Dar consider că e foarte bine că există oameni care fac asta. Mai ales în mass-media, unde acum este o concurenţă foarte serioasă, e important cine e primul, e important cine are ideea, e important să simţi cum o să evolueze lucrurile. Cred că sîntem singurii care inventăm ceva pe-aici. Îmi pare rău că alte televiziuni nu-şi crează propria personalitate, pentru că o copie nu va avea niciodată valoarea originalului. De exemplu, într-o seară, cînd prezentam jurnalul, m-am întors spre monitoare şi pe absolut toate, în acelaşi timp, prezentau ştirile nişte oameni de-aici. La TVR era Mihai Constantin, care a fost reporter politic la noi, la B1 era Adriana  Muraru, la Realitatea era Gabriela Iliescu (care o cheamă Gabriela Avram acum), la Antena 1 era Mîndruţă. Nu ştiu, mai e vreo televiziune? Pro Tv a fost şi rămîne o mare şcoală de televiziune.

-         Chiar şi Andreea Marin se-aude că ar vrea să colaboreze la Antena 1. Pe tine nu te-a bătut niciodată gîndul să schimbi postul?

-         Nu, că n-am nici o nemulţumire. Bănuiesc că oamenii încearcă să schimbe cînd îi nemulţumeşte ceva sau cînd îşi doresc altceva. Eu mă simt extrem de bine aici. Sînt o persoană destul de ataşată de oameni şi de lucruri şi nu ştiu dac-aş mai putea să mă împrietenesc cu cineva cum m-am împrietenit la 20 de ani. Ar fi ca şi cum aş abandona familia.

-         Acum cîţiva ani ai apărut într-un manual şcolar.

-         Da, am auzit. Eu n-am văzut nici în ziua de azi manualul. Nu m-am propus eu, să ştii. Mi-a spus cineva că era vorba de istoria mass-mediei, adică nu eram urmaşa lui Mihai Viteazul. Şi dacă era la istoria mass-media, mi se pare corect, pentru că Pro Tv-ul a făcut istorie în mass-media.

-         La momentul de azi, ce personalitate media ar fi demnă de un manual?

-         Ai să rîzi, dar să ştii că eu în continuare port mare respect oamenilor care nu fac parte din generaţiile noi. Eu mă uit la Tatulici şi acum, că mi se pare chiar un om de televiziune care ştie ce vorbeşte. Că stilul lui unora le place, altora nu, asta nu discutăm. Dar ştii că dacă începi o emisiune cu el, o duci la bun sfîrşit, ceea ce nu se-ntîmplă foarte des. Multă vreme m-am uitat la Eugenia Vodă pe TVR şi-mi plăceau foarte tare emisiunile ei. Îmi place Cristian Tudor Popescu, că e complet nebun, dar are ce spune. Sau Emil Hurezeanu. Deci nu-mi plac nişte nume noi.

-         Dac-aş fi întrebat o tînără care vrea să facă televiziune, mi-ar fi spus că îi place Andreea Esca..

-         Ai văzut, ha, ha, ha, tragem la bătrîni..

Un Abel contemporan: Vasile Andru

Scriitor, gânditor şi călător, Vasile Andru este preocupat de taina şi de buna aşezare a lumii. Călătoriile sale sapienţiale i-au prilejuit întâlniri cu mari înţelepţi: Dalai Lama, guru indieni, preoţi tibetani ori călugări de pe muntele Athos, sunt personaje charismatice a căror învăţătură poate fi cunoscută, iată, şi în România. E o lucrare pe care Vasile Andru şi-a asumat-o în cărţile sale  (Întâlniri cu maeştri şi vizionari, India văzută şi nevăzută). Mai mult, şi-a propus să destăinuie din practicile isihaste, de tradiţie ortodoxă, chiar în ultima sa carte, Meşteşugul liniştirii.

-         După atâtea drumuri în locurile marii înţelepciuni a lumii aţi conturat o adevărată filosofie a călătoriei. Care este tâlcul unei călătorii?

-         Călătoria este meditaţie în mişcare. Iar meditaţia este o experienţă a eternităţii. Călătoria rezumă condiţia umană cea tainică şi ascunsă: omul, pe pământ, este “oaspete şi călător”. Iar cea mai specială călătorie, care este pelerinajul, este o anticipare a raiului. “Frumuseţea  va salva lumea”, zice un mare scriitor. Frumuseţea văzută, a peisajului, a lumii, este “raiul simţurilor”, este poarta. Umplerea minţii cu emoţii pozitive va salva omul.

-         Poate călătoria să transforme un om?

-         Poate. Dar de regulă porneşti în călătorie dacă eşti gata transformat. În ce fel transformat? Transformat din fiinţă nefericită, cum sunt majoritatea oamenilor, în fiinţă care-şi înţelege nefericirea, deci o vindecă.

-         Ce au adus hotărâtor călătoriile în care v-au purtat paşii?

-         Eu aş fi fost călător chiar şi dacă n-aş fi avut şansa să zbor departe. Eu sunt genul Abel, genul călătorului, mergând pe arhetipul pastoral. Dacă nu primeam darul să plec în Hymalaia sau Polinezia, aş fi făcut călătorii în Munţii Putnei, sau călătorii “autour de ma chambre”. Prima mea călătorie extraordinară am făcut-o în craterul unui Vulcan stins, în Oltenia. Eram copil mic, dar n-am uitat-o. E prima amintire a vieţii.

-         Până să călătoriţi programat, sapienţial, au fost mai întâi drumurile de plăcere. Ce au în comun hoinăreala, peregrinarea, călătoria iniţiatică?

-         În toate suntem mânaţi de un înger al călătorului, mânaţi dinlăuntru. Un avangardist zicea că el se simţea mânat de un “daimon”. Dar există, totdeauna, îngerul călătorului. Evident, există o tipologie. Când am venit din India, Tudor Octavian mi-a spus: “Oamenii pleacă în SUA pentru turism şi afaceri; în Franţa pentru cultură şi afaceri; în Turcia pentru afaceri şi afaceri. Un drum spre India este o poartă spre destin!” Da, călătorind acolo am simţit aceasta, un fapt de destin. Aşadar, diferenţa dintre hoinăreală şi călătorie sapienţială este de la simţuri la spirit.

-         Aţi fost pe insula Rhodos. Care a fost, până la urmă, această experienţă?

-         Drumul la Rhodos este o Odisee! Fără să mi-o fi propus în mod expres, călătoria în Dodecanez, în Marea Egee, poate fi în analogie cu Odiseea. Când eşti pe insule greceşti îţi aduci aminte de Ulise. Odiseea mea a început la Bosfor, când am luat premiul internaţional Balkanika 2000, pentru romanul Păsările cerului şi această şansă m-a înscris într-un “circuit balcanic”: un proiect de “întărire a scenei culturale în Europa de Est”, care-mi dă posibilitatea să călătoresc. Am fost în Bosnia-Herţegovina, în Macedonia, în Bulgaria, Turcia, Grecia. Iar cu sprijinul Mitropoliei Dodecanezului am ajuns să văd Patmos, insula Apocalipsei şi Kalymnos, Leros. La Rodhos a fost o sesiune culturală. Am cunoscut o insulă şi o lume, am cunoscut şi o compatrioată, Paula Nestoridis, devenită un fel de legendă vie pe insulă.

-         Este acea româncă generoasă care a donat o sumă imensă insulei Rhodos?

-         Da, Paula Nestoridis este originară din Basarabia; s-a măritat la Bucureşti, cu Ioannis Nestoridis, iar în anii şaizeci au migrat în Grecia. “Am luat supuşenie greacă”, mi-a zis. Încet şi cu har, soţii Nestoridis au strâns o avere frumoasă pe Rhodos. Soţul ei a murit în 1978. Rămasă singură, ea a ştiut să sporească averea. E un fenomen! Şi iată, a strâns avere ca s-o facă ofrandă, s-o doneze. A donat o clădire impresionantă, preţuind zece milioane de dolari, care a devenit “Muzeul de artă modernă greacă”. Este o clădire cu patru nivele, fostă hotel. Două nivele sunt rezervate picturii şi sculpturii, valori mari! Doamna Paula Nestoridis, prin donaţia sa, a făscut pentru imaginea României mai mult decât dacă ar fi donat în România averea sa, de peste zece milioane de dolari. Ea este cunoscută pe insulă drept “românca cea generoasă”. De altfel, acest gest, biblic vorbind, este sfinţitor. Se spune în tradiţia mântuirii că ofranda este sfinţitoare şi aduce un progres spiritual mai mare decât ani lungi de asceză. La sfârşitul întâlnirii cu dânsa mi-a spus: “Am avut o viaţă frumos furtunoasă”:

-         Aţi poposit pe Patmos. Ce aminteşte aici despre Apocalipsa, viziunea lui Ioan?

-         Am ajuns pe insula Apocalipsei cu vaporul, cu corabia. Simţi o vrajă şi o cutremurare pe insula aceasta, şi când intri în Peştera Revelaţiei, acolo unde apostolul Ioan a primit destăinuirile cereşti. L-am întrebat pe un preot care mă însoţea în Peştera Viziunilor dacă el simte voltajul mental special al acestui loc; şi dacă această insulă a stimulat viziunile apostolului Ioan. Mi-a răspuns: “Este o insulă apostolică. Are o putere aparte.”

-         Ce este asemănător în învăţăturile înţelepţilor pe care i-aţi întâlnit pe Athos, în Hymalaia, în Tibet?

-         Toţi au în comun harul, sau charisma. Capacitatea de liniştire: liniştea vindecătoare. Când mă aflam lângă Swamiji Vishnudevananda, îi simţeam energia benefică. Lângă Dalai Lama am simţit acea bunătate care te poleieşte. Lângă părintele Dionisie de pe Athos am resimţit acelaşi lucru.

-         Cum este văzută România de pe aceste înălţimi?

-         M-a interesat, într-adevăr, cum se vede România de acolo. Iată, în Polinezia, Europa nu se vede deloc, sau se vede foarte mică, aproape inexistentă. La fel  şi România. Pentru cei de la Antipozi noi nu existăm. Şi atunci am înţeles că mă aflam acolo  nu doar ca să mă îndulcesc cu înţelepciunea lor ci şi ca să le mărturisesc că noi existăm, că Europa există, că România există. Şi apoi am revenit aici, în ţară, ca să mărturisesc că Polinezia există, că Noua Zeelandă există, este concretă, este populată de 79 de grupuri entice care vorbesc, toate aceeaşi limbă; şi între aceştia sunt polinezienii, rasă enigmatică şi vie. Pelerinajul este şi o punte între spaţii îndepărtate, o unificare. În Dharamsala, Dalai Lama m-a întrebat “Ce mai face România?”. A întrebat cu un sentiment de înrudire, ca pe un consătean regăsit. “Ce mai face România?” este o întrebare de regăsire, dar e bine să ne-o punem şi noi înşine, sapienţial şi trezitor.

În revista Flacăra

"Muzica mea poţi doar să o cumperi. Dar să o vinzi, niciodata!"

Filozoful cântăreţ

Într-un an şi ceva, de când cântă în România, Pavel Stratan a ajuns să fie cel mai bine vândut artist. Pardon. De fapt, el e cel mai bine cumpărat, căci muzica lui nu se poate vinde niciodată. Se trăieşte. Filosofie pusă în cântec, cuvinte învîrtite ca vinu-n gură, ca să lunece mai bine pe gît, asta e noutatea muzicii lui Stratan. Şi emoţie simplă, primordială.


Esti unul dintre putinii artisti care pling, firesc, pe scena. Care este alchimia emotiilor tale? Fac ele parte din spectacol?

Dimpotriva, as spune ca scena este unicul loc unde rezist sa-mi stapinesc cel mai bine lacrimile. De-as plinge pe scena la atitea piese la care pling acasa cind sint singur, sincer, nici n-as mai iesi in fata publicului. Cred ca v-ati dat bine seama de ce niciodata, ori foarte rar, pe scena se aud piesele Peste ani 50, Cind eram mitel, Tatal meu, Cucul, Copacul vietii, Scoala si Visul.

Daca poti sa plingi in fata miilor de oameni inseamna ca te simti in comuniune totala cu publicul. La rindul lui, publicul ce emotii iti ofera?

Ca sa te simti in comuniune totala cu publicul, in primul rind publicul trebuie sa te cunoasca, sa te iubeasca si sa te creada. Iar eu, la rindul meu, trebuie sa fiu sincer si sa fiu numai cel ce sint. Pentru ca publicul te simte foarte bine si face diferenta cind cinti pentru toti si cind cinti pentru fiecare. Iar daca mai esti in stare sa le scoti un zimbet pe buze, e aproape totul. Nu mai zic de ultimul si cel mai greu lucru pe care poti sa il obtii, dar numai prin emotii si suflet: sa fii rasplatit cu o lacrima. Asta ofer eu publicului: amintire, bucurie, fericire, zimbet si lacrimi. Tot cu asta sint si rasplatit.

Cum s-a petrecut, pina acum, adaptarea la Romania? Nu te-a schimbat viltoarea afacerilor muzicale de la noi?

Din fericire, inca nu am aflat ce ar insemna sau care ar fi valoarea afacerii muzicale. Poate ca exista si muzica vinduta la metru sau la kilogram. Muzica mea poti doar sa o cumperi. Dar sa o vinzi, niciodata.

Ritmul tau de viata acum este foarte alert. Cum gasesti resurse pentru a trai in continuare momente de emotie, de gratie?

Cine isi permite dimineata sa se scoale la 7.00 si seara sa se culce la 23.00, iar intre 7.00 si 23.00 se ocupa numai de lucrul care ii face placere, iar pentru toate acestea mai este si bine platit, este un om caruia toate visele i-au fost indeplinite. Sa ajung unde am ajuns la virsta de 34 de ani mi-a trebuit sa muncesc 34 de ani. Iar sa ajung unde am ajuns la virsta de 35 de ani, am avut nevoie doar de un an. Inseamna ca am un an de cind ma trezesc la 7.00 si ma culc la 23.00. Ceea ce nu am putut sa inving in viata au fost, sint si cred ca vor ramine emotiile.

E o diferenta intre publicul romanesc si cel basarabean? Pling basarabenii mai usor decit romanii?

Cit de peste Prut se afla Basarabia fata de Romania, tot atit de peste Prut se afla si Romania fata de Basarabia. Nu as crede ca de-a lungul acestui riu exista vreun loc unde apa ar curge invers. Toti avem acelasi suflet. Doar unica diferenta care multora li se pare ca ar fi, este ca din Romania pina in Basarabia drumul e cu mult mai scurt decit invers.

Ce loc iti place cel mai mult in Bucuresti? Un loc in care, "printre frunze, cu cit mai multe cad, cu-atit mai clar se vede luna…".
În Bucuresti, daca ai bani, din orice loc poti sa admiri luna, si ziua in amiaza mare. Nu stiu, pentru aceeasi valoare de bani, cine ne-ar fi admirat pe noi din alt loc.

Te emotioneaza foarte tare amintirea tatalui tau, a familiei dragi. Nu ti se intimpla sa mai oftezi si la amintirea unei Lulute…?

"Eu nu stiu bine pentru altii ce inseamna/ Dar eu stiu/ Cind beau ce vreau, maninc ce vreau/ Ma culc cu cine vreau si-s viu/ Si daca-mi spune cineva/ Unde ar putea sa fie mai bine/ Ma las de toate, ma duc acolo/ Ma-ntorc inapoi, ma iau si pe mine". (Eu beu). Pina atunci, ma aflu acolo unde sint.

Ai apucat sa citesti (cunosti) in Romania alti poeti interesanti in afara de Eminescu, pe care stim ca il iubesti?

Sigur ca da. Multe Lulute mi-a trebuit sa cunosc pina cind m-am indragostit de sotia mea. De altfel cum si multi poeti am citit pina cind am inteles ca Eminescu e unicul dintre cei mai iubiti poeti ai mei. Numai prin comparatie poti afla diferenta.

Cartea ta (pe care am auzit ca o pregatesti) va avea aceleasi personaje si intimplari ca si cele trei albume? Te simti frate cu Creanga?

Fiecare om in viata ar trebui sa sadeasca un pom, indiferent de fruct. M-as bucura mult ca acestui pom sadit de mine sa-i corespunda fructul. Cit despre cit de frate ma simt cu Creanga, eu multe pot sa spun. Iar sa simta adevarul, pot numai cei care s-au infruptat din acel fruct al simplitatii numai o data, dar aroma lui le-a ramas si le va ramine inca mult timp. Cit este de simplu in fiecare zi sa maninci cite un fruct pentru a fi mai sanatos! Din nefericire, in viata noastra pe cit este de simplu sa faci un lucru simplu, tot pe atit de simplu este sa nu-l faci.

Ai aprofundat, la noi, si limbajul de cartier al baietilor buni (rai)? Ca si limba satului moldovenesc, nu ti-ar inspira si vorbele astea un album?

Putin inseamna a locui in Bucuresti. Trebuie sa si traiesti aici. Nu toate lucrurile care sint vazute de ochii mei sint si privite in acelasi timp. Pentru a te inspira din cele auzite nu este suficient sa le asculti. Ci trebuie sa le si intelegi.

Ai spus, la un moment dat, ca ai vrea sa faci hip-hop. Va fi un hip-hop romanesc modern sau unul al betiilor si snoavelor moldovenesti?

Nu am nici o piesa despre betie. Cint doar despre ironia bauturii iar ce tine de stilul hip-hop pe care il voi aborda, spun din start: nu va contine nici un cuvint vulgar. Iar tema principala va fi: daca vrei sa fii auzit - striga incet, daca vrei sa fii inteles - vorbeste clar, daca vrei sa amuzi pe cineva - fii ironic, daca vrei ca lumea sa te creada - fii sincer, daca nu stii cum sa fii - fii corect. As putea continua la nesfirsit, dar daca ar trebui sa inchei cu vreun mesaj, acela ar fi: daca le vrei pe toate - fii OM.

Faci scamatorii cu degetele, dar si cu cuvintele. Povesteste unele care ti s-au parut cele mai reusite.

Scamatoria care mi-a reusit cel mai bine este tema principala a stilului care la prima ascultare pare a fi una despre betiile petrecute intr-un sat, scrise si interpretate de cineva deloc treaz. Sa dovedesc in toate acestea ca exista o arta. Dovada ca am reusit este faptul ca inca ma aflu aici, in Romania. Altfel si acum cred ca eram vecin cu Vasile Mangu.

Ai fost deja la citeva emisiuni televizate. Crezi ca ziaristii romani te percep cu adevarat, sau speculeaza aspectul special al lumii traditionale in care te plasezi?

Ramin fidel pentru totdeauna cuvintului "merit". Oricare ziarist care ma intelege, mai mult sau mai putin, si ar spune ori ar scrie vreun cuvint de bine ori de rau la adresa mea, intotdeauna o sa spun ca merit. Nimic pe lumea asta nu se intimpla pur si simplu. Exista cineva acolo care ne da fiecaruia dupa merit.

Teleghid Cotidianul

Dan Anghel: Lucrarea gândului pe trup

O pereche de pantofi sta aşezată frumos sub băncuţa de la intrare. Posesorul e deja întins cuminte pe patul din cabinet, învăluit în muzica astrelor. O experienţă rară, să stai aninat de-un gând, detaşându-te de toate, înălţându-te pe sunetul muzicii şi lăsându-te inundat de energii binefăcătoare. Cum sufletul e liniştit, treptat scapi şi de balastul bolii. Regizorul acestui spectacol al renaşterii este Dan Anghel, cel care dirijează profesionist energiile spre vindecare, dar şi spre luminare interioară.

Aici, în cabinetul Tribio Dacia din str. Witting nr. 18, au fost vindecate câteva zeci de cazuri de stenoză mitrală, numai prin tratament bioenergetic. Şi nenumărate alte boli, de gravităţi diferite. Aici nimic nu se desfăşoară la întâmplare. Pacienţii sunt mai întâi consultaţi de d-na dr. Lavinia Becşan, care studiază atent toate analizele şi diagnosticele pacientului. Acesta va fi monitorizat pe tot parcursul tratamentului solicitându-i-se analize repetate, pentru o riguroasă cercetare a bolii. Astfel, toată evoluţia suferinţei, până la vindecare, poate fi în orice moment demonstrată din punct de vedere medical. Alături de dl. Dan Anghel aici are grijă de pacienţi şi dna Ştefania Manea, amândoi fiind practicanţi cu experienţă şi cu titluri de maeştri internaţionali încă din 1991. Mai mult, dl. Anghel este, din 1993, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Terapii Neconvenţionale Sri-Lanka, Colombo, pentru activitatea sa în psiho-bio-corecţie, unicul titlu de acest fel din Europa.

- Sunteţi unul dintre cei mai căutaţi bioenergeticieni de la noi. Sigur, această popularitate vine din reuşitele, vindecările sau ameliorările problemelor de sănătate ale pacienţilor de care v-aţi ocupat. Care sunt cele mai grave boli pe care le-aţi vindecat?
- Când ajungi să fii recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi terapeuţi trebuie să ştii că din acea clipă trebuie să fii şi  mai perseverent pentru a te putea menţine în top, dar in acelaşi timp trebuie ca randamentul tău să-şi regăsească un nou echilibru, de unde într-o zi să poţi urca din nou şi astfel să-ţi ajuţi şi mai mult semenii, iar tu să-ţi îndeplineşti menirea pentru care ai venit pe Pământ. Dintre cele mai importante calităţi ale unui bioterapeut aş alege seriozitatea, abnegaţia, dăruirea, echilibrul, iubirea faţă de semeni...

Bolile sunt pentru mine un examen în care doar pacientul este cel nou. În general nu îmi place să le departajez pe grade de dificultate. Marea dilemă sau dificultate este doar calea, pârghia pe care o folosesc pentru a ajunge la pacient, pentru a putea decodifica, pentru a găsi codurile pe care le voi putea accesa şi astfel să încep procesul de ameliorare.

- Când aţi înţeles că aveţi aceste aptitudini rare? Cum v-aţi perfecţionat?

- Am descoperit aceste aptitudini la vârsta copilăriei. O vârstă la care copiii se joacă cu obiectele şi nu dau importanţă substanţei. Tot timpul am căutat în copilărie să aflu ce este înăuntru, m-am simţit atras de substanţă, de mecanismul în sine, de vibraţia tăcerii, a gândului  şi de ce nu, chiar de durere. Am descoperit că energia gândului blând ataşat pe palme dă o stare de linişte, căldură. Şi uite-aşa, în copilărie mă aşezam lângă musafirii părinţilor mei şi observam cum anumite dureri se disipau şi celor din jur le revenea starea aceea de bine, optimismul.

Perfecţionarea mea ca terapeut am facut-o în linişte, în tăcere, fără zgomot, într-un perfect echilibru dintre lumea exterioara şi cea interioară şi apoi dintre cea interioară şi Dumnezeu. Perfecţionarea mea este mereu împăcarea mea cu mine, cu gândurile şi ideile ce sunt mereu înlocuite de altele ce trebuie să aibă un nivel energetic mai înalt, mai fin, mai uşor de acceptat.

- Cum se reflectă aceste abilităţi în gândirea dumneavoastră?Cum vedeţi boala? Dar viaţa?

- Aşa cum spuneam, gândirea este cea care dă fineţea cuvântului, ea este armonizată de flexiunile cuvântului şi pătrunde în materie vibrând şi lăsând la crescut sămânţa ce aşteaptă ca trupul să schimbe informaţia, urcând-o pe căi neştiute de om şi lăsând apoi în urmă structuri pe care le vom regăsi ca  bune şi pline de performanţă, la vremea secerişului. Boala este o permanenţă, este un soldat destoinic care ne poate modela, distruge, remodela structurile informaţionale şi care este un adversar, dar şi un prieten pentru cei care ştiu să nu urască, să se schimbe, să nu mai repete greşelile care au declanşat boala. Nimeni nu se naşte învăţat, dar la fel de adevărat este şi că nimeni nu se naşte sănătos. Când ne naştem, venim deja pe lume cu bagajul informaţional al străbunilor, bunicilor, părinţilor.

Naşterea este o parte din plata neplătită de înaintaşii noştri. Naşterea înseamnă acumulare de suferinţă, boală, ca urmare a ceea ce zămislim cu cuvintele, gândurile şi faptele noastre.

- Ce trebuie să facă mai întâi un pacient care ajunge în cabinetul d-voastră? Există o pregătire specială înainte de tratament, sau nu trebuie decât să aibă încredere?

- Când un om vine la cabinetul meu, nu cred că îşi face un rechizitoriu a ceea ce el a gandit, cuvântat şi făptuit până a ajuns aici. Ar fi culmea ca noi, oamenii, să mai şi  gândim! Cândva, o profesoară îmi spunea în adolescenţă că atunci când pui capul pe pernă trebuie să îţi faci recenzia zilei ce a trecut.

Nu, oamenii nu caută schimbarea lor când apelează la mine. Omul consideră că, dacă plăteşte, i se cuvine sănătate. Eu trebuie să îl educ şi să-l ridic pe un orbital energetic de unde să poată singur să-şi găsească drumul, lumina şi liniştea.

- În ce constă tratamentul propriu-zis? Există riscuri, contraindicaţii?

- Tratamentul constă într-o succesiune de cure bioenergetice, ce urmează un tipar: sunt 3 serii de câte 15, 10 şi 10 şedinte de terapie ce au între ele o perioadă de pauză, de regulă 2 săptămâni. Aceste pauze au rolul de a-i da posibilitatea organismului să se reaşeze energetic.

Pentru cazuri cum sunt stenozele mitrale, aortice, papiloma virus, etc. tratamentul ajunge la 5 cure. În fiecare pauză pacientul îşi reface analizele, pentru a putea vedea cu exactitate ce schimbări s-au petrecut şi cum se desfăşoară procesul de ameliorare a suferinţelor pentru care pacientul a solicitat terapia.

În general nu sunt riscuri, contraindicaţii. Contează, totuşi, şi valoarea sau cantitatea energetică a terapeutului. El trebuie să aibă un câmp energetic curat, lipsit de valori ridicate ale componentelor electromagnetice. Persoanele care pot să ţină pe corp obiecte metalice şi chiar nemetalice, sunt sfatuite de mine să nu se îndrepte spre acest domeniu, deci să nu  încerce să facă tratamente. Cred că cel mai binefăcător este un tratament condus de un terapeut consacrat.

- În principiu, acţionaţi numai asupra corpului fizic, sau influenţaţi şi psihicul pacientului?

- Lumina de la Dumnezeu ne purifică, ne încălzeşte, ne bucură, ne vindecă, ne dă speranţă pentru o nouă zi. Dacă bioenergia este o lumina dumnezeiască în palmele celui care emite către ceilalţi, asta înseamnă că produce schimbări nu numai în câmpul fizic şi electro-chimic dar şi în cel spiritual. Câmpul bio are, printre altele, şi acea calitate de a reîncărca organismul cuprins de oboseală. Să vezi un corp obosit care se umple de energie, de viaţă! De ce nu s-ar bucura şi sufletul? Da, acţionează şi pe psihic! E minunat!

- Ar fi interesant să povestiţi un caz spectaculos rezolvat în cabinetul d-voastră. Sigur, toate problemele vindecate aici sunt deosebite...

- Aş vrea să vă pot povesti odată despre un caz pe care nu l-am rezolvat încă. Acesta este cel mai spectaculos, mai luminos caz. Cel pe care  încă nu l-am rezolvat. Este ca o chemare din morţi. Să te gândeşti la cei din această lume care nu au avut nici o şansă şi nu au putut fi salvaţi. Însă pentru moment aş vrea să spun că tot ceea ce am făcut până azi este minunat. Toate cazurile sunt grele, dificile, dar demne de semnalat sunt problemele coronariene, stenozele mitrale, aortice, papiloma virus cu indicaţie malignă care declanşează cancerul de col. Sunt realizări cu care îmi pun capul pe pernă şi sunt fericit că le pot trata.

- Este ştiut că practicaţi şi terapia la distanţă. Astfel de cazuri, aflate în ţară sau în străinătate, vă solicita mai mult în plan energetic?

-  Practic terapia la distanţă de peste 20 ani. În general execut terapie telepatică pentru persoanele aflate la mare distanţă, cum ar fi continentul american, vestul şi centrul Europei. Nu pot să cuantific şi să concluzionez că efortul ar fi mult mai mare decât în cazul terapiei la mică distanţă. Însă rezultatele ce le-am obţinut sunt la fel de bune ca acelea din cabinet. Dacă în cabinet poţi vedea pacientul, în cazul tratamentelor telepatice trebuie să îl cauţi, să ai o direcţie, o poziţionare geografică, să străbaţi mental dar şi vizual, ca să razbaţi şi să ajungi la el. Când poţi, spui că este uşor!

- Practic, aveţi consultaţii şi tratamente întreaga zi. Percepeţi oboseala? Cum vă încărcaţi bateriile?

- Pot să spun ca nu percep oboseala în mod deosebit. Probabil este o oboseală asemănătoare cu a celorlalţi semeni care se duc la serviciu şi desfăşoară anumite activităţi. Bineînţeles, dacă cei "normali" ar face ce fac eu şi la asemenea calitate, cred că ar cădea din picioare. Eu am căpătat anduranţă, mai ales că energia este infinită în Univers şi nu văd de ce aş obosi! E destulă! Şi apoi nu sunt o baterie care se descarcă. Sunt conectat continuu! Dar şi iubirea mea pentru Dumnezeu este continuă!

-  În îndelungata d-voastră experienţă aţi observat că se vindecă mai uşor optimiştii? Sau pesimiştii?

- Se vindecă cel mai uşor cei care iubesc, cei care învaţă să nu urască, cei care iartă. E bine dacă ar veni cu încredere totală. Însă de-a lungul anilor oamenii au căpătat experienţă negativă, au văzut multe şi au avut de tras tot atât de multe! Cum să mai aibă încredere dacă viaţa i-a lovit mereu? În aceste cazuri apropierea se face treptat şi trebuie să fii un fin psiholog ca sa le câştigi încrederea. În primul rând trebuie să nu-i minţi şi să recunoşti că şi tu ai îndoielile tale când e vorba de un tratament. Da, un terapeut trebuie să aibă şi el îndoielile sale! Nu este Dumnezeu, este un om care suferă la fel ca şi ceilalţi. Dacă găseşti armonia, vibraţia comună cu cel suferind, cresc şi mai mult şansele de ameliorare ale celui care îţi cere vindecarea.

în revista Flacăra