Poezie secretă, ritm și literă. Instalație și performance

A fost un spectacol inedit, poezie vibrant scandată de Mugur Grosu, sacadată de contrabasul lui Gabriel Grigore. În paralel, noapte de noapte alt spectacol, discret-surprinzător:  poezie în adormire, trezită la viață de mișcarea trecătorilor. Pereții gangului au fost martori și susținători ai acestui eveniment underground. Versurile se iveau din întuneric, grație stimulărilor succesive: pașii locatarilor - senzori de mișcare - becuri țintind înscrisuri lirice cu vopsele invizibile. Am văzut dintr-o privire cum muzica, pereții, mecanica trupurilor, au fost un real suport pentru poezia lui Mugur Grosu, răsărită în secvențe mici ici și colo: "Orașul foșnea frumos. Aș fi vrut să-l străbat purtat pe brațe de o palidă silabă adormită." Ori: "Te iubesc, viață!"

Deznodământul a fost uluitor: dusă de muzici sau de vers, toată lumea s-a manifestat liric, în bloc. S-a servit și limonadă,  pregătită de fetițe pricepute. In fine, experimentul a făcut secretul explicit.

Catalin Marin - despre administrarea scrisului

Mi-a fost prezentat drept unul dintre cei buni. Am stat sa observ, sa intreb. Tocmai a inceput sa scrie a 6-a carte (o interpretare a lui Faust). Azi. Ieri a terminat-o pe a cincea. Carte peste carte. Cu metoda: 240 de pagini fix, feliate in 24 de capitole, cate 10 pagini.  Scrie prin cîrciumi, pentru zumzăiala care pune ordine în gânduri. Postari pe Facebook zilnic, in paralel, pentru a detensiona terenul. Altfel, în burta cărții, personajul poate face orice. Poate fi uluitor. Îl surprinde chiar și pe el, autorul. Dar cititorul? Se lasă și el, se lasă surprins.

Scuze pentru întrebări plate, cu bucătăria scriitorului. Da' așa am putut să pătrund rapid, nepregătit.

Adrian Sarbu, un dictator apus

   
 

  Cine a lucrat in Pro stie. Adrian Sarbu  apare rar, dar exista peste tot. Planeaza in chip providential, si toti angajatii sunt marcati de aceasta anatema. Cele mai multe dintre vedetele care au parasit postul pentru altul mai relaxat, totusi, ii poarta o recunostinta deosebita. Acolo, la Pro, au invatat meserie. Si televiziunea nu e o mesrie usoara.
In ciuda povestilor pe care le-au auzit majoritatea ziaristilor, cum ca Sarbu te tine in priza continua, avand libertatea de a te chema la ordine si la 2 noaptea, ca striga si le vorbeste urat chiar si femeilor din staff (si multe sunt femei…), totusi, marele merit al lui  Sarbu este de a fi format oamenii care au avut succes atunci.
Unul dintre acestia, plecat de ceva  vreme din trust, declara candva: “Nu se cuvenea sa vorbesti despre el in companie – doar despre brand, produs, marfa audiovizuala, layout. Cu toate astea, compania nu era despre nimic altceva decat despre Sarbu, intr-un fel insidios si in acelasi timp perfect natural. De la “te uiti si cistigi” la “gindeste liber”, sloganele astea au fost ale lui.
Gheorghe il vede ireprosabil, zgarcit, omniprezent, cu un suflu enorm. “E ca un bou. Are o putere de munca absolut uluitoare, o capacitate fizica iesita din comun. Si atunci cand esti cel mai puternic fizic, clar ii domini pe ceilalti. Dupa sedinte la sfarsitul carora toti picam franti, noaptea mai avea energie pentru o idee noua, putand sa sune catre dimineata, sa-i urmezi ideea.”
Altcineva se declara ingrozit in fiecare clipa: “La inceput, ca ar putea intra peste noi in redactie si descoperi o virgula aiurea, un cadru “murdar”, o stire insuficient exploatata. Apoi ca ar putea suna, sambata noaptea la ora 2, pentru inca o sedinta despre un proiect care avea deja 100 de pagini scrise in noaptea precedenta. Nici nu mai stiu daca intilnirile astea se intimplau asa de des, insa am ramas cu sentimentul ca se puteau intimpla oricind. Si ca niciodata nu ai facut destul pentru ca miine, marfa ta sa fie, cum ii placea sa zica intr-o vreme, “outstanding”. Un om mai slab de inger ar fi urat, dupa o vreme, perfectiunea pe care ne-o cerea.”
Dorinta asta pentru perfectiune functiona atat de bine, incat cei care au parasit Pro Tv ul la un moment dat pur si simplu nu mai exista. Nu se mai vorbeste despre ei, nu exista in istoria Pro. Aceasta obsesie pentru a trai doar in prezent poate fi incriminata, dar ea aduce si optimismul necesar pentru a neglija datoriile in care se scalda trustul. A gandi liber de orice, ramane, fara indoiala, o amprenta unica. Acum, cei care s-au format la Scoala Pro, adica Scoala Sarbu, gandesc cam asa: “Suntem in continuare membri ai sectei pe care as numi-o “supravietuitorii lui Sarbu”, oameni nu foarte diferiti de cei eliberati din Gulag, care se intilnesc sa-si aduca aminte de teroarea traita atunci. Dar Sarbu le-a construit carierele, la fel cum armata te invata sa-ti faci patul si sa-ti calci pantalonii.”
Adrian Sarbu este cam singurul dintre dinozaurii media care nu-si trage nici inceputurile, nici capitalul, de dinainte de 1989.  Faptul ca a facut Facultatea de Teatru si Film, dorindu-si sa fie regizor, i-a adus o mare nostalgie. Cica si-ar fi dorit, intr-un tarziu, sa se retraga la Buftea, sa se ocupe exclusiv de businessul de cinematografie. Sa iasa dimineata, satisfacut si in halat, pe pajistea de la Buftea si-n jurul lui sa se filmeze. Aceasta multumire apusa ar putea, evident, sa apara, pentru ca Sarbu si-a creat premisele necesare. Nu neaparat sistematic, pentru ca nu pare a fi un bun manager. Este, insa, un foarte iscusit developper (cum il descrie Andrei Gheorghe), un tip vizionar, un workoholic. Stie sa-si motiveze echipa, chiar daca recompensele sunt, de cele mai multe ori, scrasnite. Tactica e una proprie femeilor fatale: se pricepe sa-ti ia ochii de la bun inceput cu proiecte fantastice, stralucitoare, vizand cucerirea lumii, promisiuni cum ca in scurt timp vei ajunge milionar in dolari…  Iar apoi, pentru efortul tau sustinut, nu foloseste decat cateva cuvinte, in pleazna: “Hmm, n-a fost rau… Bine ca n-ai facut un cacat…” Sigur, o asemenea atitudine te poate remonta de doua, trei ori, te poate stimula pe moment sa vrei sa demonstrezi mai mult. Asta si atata timp cat banii iti acopera efortul si lipsa de apreciere directa. Dar pana cand? Faptul ca multe dintre vedetele MediaPro, construite chiar de Sarbu, dupa o strategie originala la noi, au plecat bucurandu-se de aprecierea mai tihnita a altora, vorbeste de la sine. Gheorghe: “Presiunea pusa de Sarbu pe angajati e uriasa. Si desesori nedreapta. Nu vorbim despre ingeri. Vorbim despre un tip dur, razbunator, focusat. Tragedia este ca in MediaPro tot ceea ce este misto, interesant, inovativ, e facut de Sarbu… O intreprindere construita pe ego. De aceea, principala intrebare a unui angajat al lui Sarbu este daca mai exista, cumva, viata dupa MediaPro…” Si practica a demonstrat ca mai exista.
Fara indoiala, subalternii lui Sarbu sunt oameni rezistenti. Iar daca luam in considerare faptul ca board-ul sau este compus, aproape in totalitate, din femei, incepem sa privim cu alti ochi virtutile sexului slab. Subalternele lui Sarbu sunt, intr-adevar, rezistente, supuse, foarte active si masculinizate, cel putin in limbaj. Faptul ca isi permit sa injure, fluturandu-si in fata propriilor subalterni un imaginar sex tare, insa, nu le face cu nimic mai bune profesioniste decat altele. Dar asta nu dezvaluie dacat ca ele insele sunt supuse unui astfel de tratament. Pentru ca da, Sarbu, este stiut, injura femei! Isi umileste in felul acesta angajatele. Potrivit unor analize simple, de cuplu, aceste femei se simt, de fapt dominate (cu inteligenta…), si tocmai de aceea il si admira pe satrap.
Gasim un atribut comun al tuturor acestor manifestari? Ego, megalomanie, dominatie? Il cunosteam candva prea bine. “Aici avem de a face cu un paradox: Desi MediaPro este, in continuare, cea mai capitalista, cea mai market oriented intreprindere din Romania, totusi este cea mai comunista, in esenta sa. MediaPro este ultimul bastion comunist!” conchide Andrei Gheorghe.
Asa se construieste un imperiu. Cu sacrificii, cu umilinte, cu nervi, dar cu multe, multe artificii. Generatia Pro a fost o realitate. O realitate condusa cu doua manute care imparteau cu generozitate o presupusa prosperitate nascuta dintr-o presupusa libertate de a gandi. Astazi generatia Pro s-a dizolvat si cu niciun chip nu ne-am putea imagina o generatie Kanal D ori Realitatea. Poate doar o generatie Otv-ista…  Dar vedetele care s-au format in Pro poarta amprenta lui Sarbu oriunde. Tot ce apare astazi la televizor poate fi impartit in cei trecuti prin Media Pro si cei netrecuti… Mogulul Sarbu i-a facut oameni priceputi sa adulmece show-ul si banul. El insusi un “chitros” (cum il vede Gheorghe) in privinta banilor, a avut flerul construirii unei afaceri indraznete, construita pe curaj. Sarbu a adus prima televiziune panotata pe troleibuze. Este primul manager care a investit direct in staff, construindu-si cu bani buni vedetele. Si-a dorit marile scene ale lumii si s-a ambitionat sa aduca in studiourile din Buftea nume mari ale cinematografiei, ca Gavras sau Nicole Kidman. A avut o nevasta careia i-a organizat cele mai mari show-uri de moda de la noi si pe care a plasat-o, intr-un final, macar prin mana destinului de dupa divort, in buricul lumii, la Paris…
Toti angajatii lui stiu ca MediaPro e 100% Sarbu. Un procent bun pentru orice afacere. Atata timp cat fiecare rotita din angrenaj accepta sa se invarta discret, dupa Sarbu.

Căile sufletului, trasate în forme limpezi de Maria Cioată

O expoziţie impresionantă, concentrată în Black Cube-ul de la Galateca, a putut fi vizitată din ianuarie până în martie: "Căile sufletului", autor Maria Cioata. Fără îndoială, cu mâinile sufletului a lucrat artista, îmbinând fericit rafinamentul porţelanului cu acuitatea metalului. Obiectele - suspendate ori înălțate pe postamente, întruchipau conceptul popular, străvechi, al iei. Ia arsă, croită în porțelan, ia dantelată, levitând princiar, ia ca semn al aristocraţiei spiritului vechi, românesc; ia frumoasă, strălucind alb în câteva secvenţe grăitoare pentru delicateţea ceramicii. Ia vibrând, traversată rotund de fire subţiri de metal, ia orbitând aşadar pe trasee ştiute ori neştiute: sacrul care capătă corp ori corpul aruncat, dizolvat în sacralitate.
Albul în forme blânde, potrivite zborului, desfăcute simetric după modelul tăieturii în cruce a iei, a îmblânzit privirile vizitatorilor în negura cubului. De altfel ideea de zbor, de înălţare, de suflet căutându-şi calea (găsind-o întotdeauna în tradiţia populară) face parte din preocupările neobosite ale Mariei Cioată, deja materializate în câteva expoziţii grăitoare. Căutările succesive rafinează această artă a focului, conectat la alte materii esenţiale: de această dată, metalul. Înfăşurarea în metal este un gest securizant: astfel obiectul este împământat, arhetipul este protejat. Arta Mariei Cioată are această forţă, născută din fragilitatea porțelanului: de a revitaliza concepte arhaice, îmbogăţindu-le substanţial, sublim.

Gia  Maria Iova

Virgil Galatanu - Fiul duce numele tatălui în Cartea Recordurilor

- În memoria lui Virgil Galaţanu, românul care a străbătut 120 de ţări cu bicicleta

Fiul unuia dintre cei mai importanţi globetrotteri cicloturişti din lume, românul Virgil Galaţanu, îşi propune să stabilească un nou record mondial, construind un monociclu special cu care să parcurgă traseul Transfăgărăşanul,  şi astfel să împlinească dorinţa neîmplinită a tatălui: aceea de a înscrie numele Virgil Galaţanu (pe care îl poartă şi el) în Cartea Recordurilor.

Atunci când a plecat în călătoria sa (pe o bicicletă Pegas!), în 2002, Virgil Galaţanu-tatăl îşi propusese să străbată, pedalând, toate cele 190 de ţări şi teritorii ale globului (existente la acea vreme), cu obligativitatea de a ajunge în fiecare capitală a acestora. Din nefericire, călătoria temerarului român s-a încheiat prematur, în 2013, când s-a stins din viaţă în urma contactării virusului febrei tifoide (în India). Până în acel moment reuşise să străbată 120 de ţări cu capitalele lor şi adunase 5 paşapoarte pline de ştampilele consulatelor, numai unul dintre acestea numărând 56 de file!

Pornind pe bicicletă, cu Biblia drept ghid (din care citea zilnic), lipsit complet de mijloace materiale şi fără susţinerea autorităţilor române, Virgil Galaţanu a avut ambiția și tenacitatea să înceapă și să continue o atipică și incredibilă călătorie, răspunzând la chemarea unui gând grandios: înconjurul Pământului pe două roţi, cu speranța de a-și înscrie numele în Cartea Recordurilor.

În cei 11 ani ai fabuloasei sale călătorii, Virgil Galaţanu a parcurs peste 300 000 km cu bicicleta, traversând  Europa, Africa şi Asia, având îndrăzneala să înfrunte pericole extreme în ţările bulversate de conflicte armate. Un veritabil ambasador al României, acest badea Cârţan contemporan a purtat tricolorul nostru în cele mai neştiute locuri ale lumii, primind recunoaşterea şi respectul băştinaşilor, dar şi ajutorul personal al unora dintre ambasadorii si consulii romani in acele locuri. Din păcate, autorităţile române nu au realizat încă importanţa extraordinară a cutezanţei sale. Călătoria lui Virgil Galaţanu în jurul globului nu a fost numai un demers turistic, sportiv sau o încercare a rezistenţei trupului uman, ci mai cu seamă a fost un act cultural, profund patriotic, atingând chiar dimensiuni filosofice, iniţiatice, cu semnificaţii importante la nivelul conştiinţei umane.

Până la recunoaşterea meritelor globetrotterului în România, Virgil Galaţanu-fiul a îmbrăţişat ideea înscrierii numelui tatălui (şi al său) în Cartea Recordurilor, ca pe  o misiune de viaţă. Sperând ca prin el visul tatălui să fie împlinit, Virgil (Gianni) şi-a propus să construiască un monociclu special, cu care să traverseze Transfăgărăşanul , « cel mai frumos drum din lume », după cum îl numea, într-o emisiune Top Gear, Jeremy Clarkson.

Proiectul presupune concepţia şi construcţia unui monociclu electric, omologarea performanţei sportive şi scrierea, publicarea şi traducerea unei cărţi. Volumul va cuprinde întreaga aventură fantastică a românului-tată plecat în lume pe două roţi.

Virgil (Gianni) Galaţanu,  un tânăr cumsecade, iubitor de sport  şi de natură, la fel de perseverent ca tatăl său, se încumetă la acest drum anevoios, pe o singură roată, fără şa, în condiţii speciale : el a rămas, în urma unui accident de maşină din 1998, cu un picior mai scurt cu 3 cm şi « înnobilat » de o tijă din titan şi cinci şuruburi. Iată de ce recordul pe care acesta o să-l atingă este de două ori mai preţios, iar dorinţa de a onora memoria tatălui cu atât mai impresionantă.

Pentru că nu-i este de ajuns doar determinarea şi entuziasmul (intrarea în Cartea Recordurilor depinde de câţiva parametri obligatorii, construcţia monociclului este destul de costisitoare, la fel şi aducerea unui judecător al Guiness Book care să urmărească îndeaproape performanţa), Virgil (Gianni) Galaţanu are nevoie de ajutor pentru atiungerea acestui obiectiv. Un don și/sau publicarea articolului pe rețelele de socializare și în mass-media, nu este doar un gest de solidaritate, ci și un omagiu personal adus unuia dintre cei mai mari globetrotteri cicloturiști din lume. Fondurile colectate vor fi folosite exclusiv pentru concepția și fabricarea acestui monociclu și vor acoperi cheltuielile aferente înregistrării în Cartea Recordurilor. Dacă suma colectată o permite, o carte va fi scrisă și tradusă în mai multe limbi.

Cu siguranţă, în urma tuturor elanurilor de generozitate care se vor manifesta, misiunea de a împlini gândul tatălui temerar va fi dusă la bun sfârşit. O încercare deopotrivă fizică şi spirituală, care poate fi un exemplu de curaj şi dăruire pentru fiecare dintre noi !

Icoane media - TVR2

"Icoane media" - un film produs de Videorgy pentru emisiunea "Fără limite", TVR2.

Scenariul şi regia: Gia Maria Iova şi Miruna Tirca

Imagine: Gabriel Stamate

Montaj: Mihai Smărăndescu

Partea a II-a, aici : https://www.youtube.com/watch?v=2huTEdwYgVE

Un documentar despre manipulare în şi prin media, adevăr sau fals, imagine şi intimitate. Tamponul PR. 

Vedete TV: Robert Turcescu, Andrei Gheorghe, Andreea Raicu, Florin Călinescu, Marian Marin.

"Mesaj celest din proza pamanteana"

Garantat 100%

Michel Onfray înfăţişând teoria corpului amoros

A poposit în România un hedonist, un epicurean, un teoretician al amorului liber, în fine, un filosof francez: Michel Onfray. Cărţile sale publicate în Franţa şi traduse deja în 10 limbi vorbesc despre “Dorinţa de a fi un vulcan”, “Politica rebelului”, “Raţiunea gurmandă”, “Teoria corpului amoros” şi despre alte dorinţe împlinite.

-         În cărţile sale, ca şi în întreaga sa teorie aplicată vieţii, Onfray analizează, desluşeşte şi pătrunde simplitatea şi măreţia sentimentului ascuns în trup, de care sufletul se bucură la fel de nesăţios. El recuperează gândul vechi grec, limpede şi luminos, pentru care taina lumii era prilej de voluptate, bucurie sau cuminţenie. El trece peste creştinism, care instituie apocalipsa gândirii, şi reia tradiţia antică, de la Epicur, Platon şi Aristotel, până la Schopenhauer şi Nietzsche, pe care-i consideră a fi unii dintre rarii gânditori fideli gândirii originare.

“Erotismul nu are legătură cu sexualitatea, ci cu senzualitatea. Cartea mea analizează raporturile sexuate, şi nu raporturile sexuale. Erotismul solar pe care îl revendic se referă la pulsiunile vieţii, la râs, la surâs, opunându-se pulsiunilor nocturne ale morţii şi vinovăţiei vehiculate de iudeo-creştinism. Idealul hedonistului, materialistului, atomistului ţine de viziunea monistă: el nu distinge între “sufletul bun” şi “trupul rău”. Noi toţi suntem unici şi consecvenţi totalităţii.”

-    Ultima dumneavoastră carte, “Teoria corpului amoros”, face elogiul iubirii totale, născute din înţelesul viu al libertăţii bărbatului şi femeii. Ce este dragostea?

-         Foarte simplu, nu există niciun dubiu. Doar toţi o simţim: dragostea este atracţia vie, puternică, explozivă, pentru o fiinţă, este ceea ce ne îndeamnă să mergem către ea, să ne contopim cu ea. Este un tropism minunat. Bineînţeles, în dragoste libertatea se poate păstra. Se poate şi chiar trebuie să reuşim asta. Cartea mea încearcă să arate cum se poate întâmpla ca libertatea să rămână intactă. Dorinţa este experienţa unei energii fantastice, în care trupul se bucură de a fi materie pură, fără legături instituite, fără obligaţia de a procrea, fără să ţină cont de contextele sau tabu-urile sociale. Dragostea de viaţă, de ceilalţi şi de sine se conturează perfect, din propria raţiune de a fi a  trupului. Este ceea ce ne bucură cel mai mult, e inutil să ne-ascundem. Este ceea ce eu numesc erotismul solar.

-         Chiar nu există nicio semnificaţie creştină în acest erotism solar, nu este dragostea, sub acoperământ   creştin, tot luminoasă? Şi-n ultimii două mii de ani oamenii s-au iubit.

-         Viziunea solară este păgână, absolut păgână. Ea vine din preistorie, de foarte departe, dar ea nu s-a stins în noi. Ba chiar ne defineşte, în ciuda atâtor dogme constrângătoare. Cunoaştem cultul soarelui, al luminii, al anotimpurilor, ori cultul nopţii, al orgiilor. Încă le trăim, chiar dacă în alt context şi cu alte mijloace. Chiar discutam, într-o pagină din “Le Figaro”, cu un teolog, de altfel modern. Spuneam acolo că nu există pe de-o parte bunii greci şi de alta răii creştini. Şi la greci există un dispreţ al trupului, ca la pitagoricieni sau la platonicieni. De la începuturile filosofiei cele două curente paralele persistă: monismul şi dualismul. Iar Isus a fost un filosof, un personaj fascinant. Eu sunt ateu, şi nu-l confound pe Isus cu creştinismul. Creştinismul este o religie deformată, bazată pe dispreţul trupului. Trupul trebuie reconsiderat, înţeles şi iubit.

-         Se mai poate vorbi atunci de morală?

-         Bineînţeles. Ceea ce gândesc eu nu se numeşte libertinaj, ci libertate. Libertatea unuia faţă în faţă cu libertatea celuilalt. Respectând libertatea celuilalt se naşte dragostea. În orice caz, cred în importanţa momentului. Într-o clipă, oamenii se pot îndrăgosti sau se pot despărţi. Niciun contract, în acest moment, nu are valoare. Nu iubim contractual.

-         Această propunere de hedonism este bine primită în Franţa? Francezii sunt libertini, dar sunt conştienţi de semnificaţia libertăţii lor amoroase?

-         A, e foarte greu. Există mai multe niveluri de lectură, există jurnaliştii, filosofii, profesorii de filosofie sau oamenii comuni. Pe mine mă interesează omul comun, cel care nu este determinat de profesie sau de meserie. Ei mă înţeleg cel mai bine, ei înţeleg cum ar fi să trăieşti liber, ei înţeleg contactul direct, lipsit de intermedieri. În schimb sunt prost înţeles de presă, de universitari sau de filosofii de profesie.

-         Să spunem că ei nu sunt, încă, liberi?

-         Acesta este doar un cuvânt. Există un raport de complicitate între un individ şi ceea ce   înţeleg ceilalţi, sau chiar de el însuşi, din libertatea lui. Există destui oameni care se cred liberi, care se declară liberi, dar care, de fapt, n-au trăit vreodată astfel.

-         Libertatea este un exerciţiu de putere.

-         Da, dar nu puterea pur personală, prost înţeleasă. Libertatea este posibilitatea de a te determina de o manieră autonomă. Sunt destui oameni care ajung marionete crezându-se liberi.

-         Sunteţi un om liber?

-         Dumneavoastră sunteţi? N-am decât două întrebări filosofice, pe care mi le tot pun: ce este adevărul şi ce este aceea o femeie?

-         Să nu răspundem acum. Să ne gândim mai degrabă la suflet. El este tot material? Tot carne?

-         Nu suntem numai carne sau, dimpotrivă, suntem numai carne. Nu există suflet distinct de trup. În acest fel, sufletul este întregul trup. Avem ocazia să înţelegem asta în prietenie, în dragoste. În apropierea a două fiinţe sufletele comunică. În momentul atât de aşteptat al apropierii se produc mici explozii, mici scântei. Vorbind despre trup, vorbim şi despre suflet, implicit. Sufletul înveleşte trupul şi în dragoste el este cel care intră în contact cu celălalt suflet.

-         Există teoriile la modă, ale corpului astral, ale corpului eteric. Vă convin?

-         Nu există corp astral. Există energia care pătrunde în trup, şi ea este materie. Energiile sunt inegale, ca şi oamenii, iar sufletele sunt traversate de aceste energii. Nici o legătură cu tradiţia budistă, de pildă. Sufletul în care eu cred este cel dezvăluit de filosofia materialistă a antichităţii. Există percepţia greşită că ceea ce este material este grosier, vulgar. Ceea ce se petrece într doi atomi este tot atât de material ca şi ceea ce se petrece între două trupuri care se privesc, se înţeleg, se doresc. Când iubiţi, vă simţiţi sufletul rupt de trup?

-         Deloc. Dar dumneavostră sunteţi un cinic.

-         Da, în două jurnale hedoniste am stabilit asta. Dar îmi place frumuseţea.

Gheorghe, cetăţean universal

-         Să vorbim despre emanciparea lui Gheorghe, acest brand naţional.

-         „Emanciparea lui Gheorghe”? Sună ca şi când mi-ai fi dat un sutien...

-         Pe de o parte avem brand-ul vechi, tradiţional, popular: Gheorghe. Pe de altă parte avem astăzi un Gheorghe care se ia de guler cu Adrian, cu Miron şi cu alţi inşi importanţi.

-         Asta e emancipare? Adică un artist care n-are de-a face cu ăştia nu e emancipat? Depinde din ce parte priveşti. Eu nu m-am schimbat, fac ce-am făcut dintotdeauna.

-         Nu e o rafinare jurnalistică faptul că înainte îţi permiteai şi o Laura Andreşan şi-acuma te vezi doar cu politicieni?

-         Asta mă îngrijorează pe mine... E un format, la urma urmei. Ce sunt eu pe piaţă? Un performer, nu ştiu cuvântul în română. Şi-atunci lucrezi în funcţie de proiectele pe care le ai la dispoziţie, pe care ţi le oferă piaţa. Eu mă simt cel mai confortabil în momentul în care amestec politicieni, curve şi artişti. Atunci mă simt eu cel mai bine.

-         Şi acum de ce piaţa ar cere doar atât? Doar politicieni.

-         Pentru că eu nu pot să fac ce făcea Teo. Nu am abilitatea, n-am darul de a face asta. Probabil eu n-aş fi avut nici o emisiune, astăzi, la ProTv. Că n-aş fi ştiut unde să mă aşez. Şi nici la Antena 1. Nu simt că aş fi putut să fac una dintre emisiunile de acolo. Nici că mi-ar fi plăcut să fac vreuna. Astea sînt două formate care îmi plac. Mă simt bine în ele. Vremurile s-au sofisticat. Publicul nu se mai recunoaşte , în totalitate, într-o televiziune generalistă. Mai sînt oameni care rămân pe dinafară, cei care zic: „Bă, nu e nimic de văzut la televizor.” Ăştia se uită la Discovery. Ei, Realitatea Tv a pătruns pe nişa respectivă şi-atunci eu am speculat această oportunitate. Pînă la urmă eu am făcut, toată viaţa, numai ce-am vrut. Lucrez de plăcere.

-         La un moment dat talk-show-ul înţepenise. Care e amprenta ta?

-         Talk-show-ul a murit! A fost ucis de indivizii care l-au făcut, pentru că în meseria asta părinţii îşi ucid copiii. Dacă spui talk-show în România, spui Tucă. Dar Tucă nu mai poate. Pentru că aşezatul la masă şi statul de vorbă pur şi simplu, fără nici un clue în plus, s-a tocit, s-a terminat. Acuma sîntem într-o perioadă de rafinare. Cine sînt player-ii? E Radu Moraru, care s-a poziţionat peste Tucă şi i-a preluat pe cei care încă ar mai consuma aşa ceva. Dar el a introdus şi elemente de tabloid. Aşa au început să apară Laure Andreşane, silicoane şi altele. Turcescu preia discuţia înaltă, strict jurnalistică, numai că o duce mai mult înspre hard-talk, un gen mult mai dens şi mai organizat. Inchizitorial. Din punct de vedere strict formal, Turcescu e aproape de Gheorghe. Şi-acuma, surpriză: Dan Diaconescu! E cel mai interesant, cel mai bizar, cel mai neaşteptat dintre toţi. E cel care contrazice toate celelalte talk-show-uri.

-         Adevărat, contrazice ideea de talk-show. Dan Diaconescu trebuie privit ca un fenomen.

-         Sigur. Vorbitul fără oprire dar şi neîntreruperea interlocutorului, divagaţiile nesfârşite, tăcerea de şoricel, continuu neprivind în cameră... Astăzi, din punctul de vedere strict al performanţei, Dan Diaconescu e cel mai bun. El s-a dus direct pe tabloid; mai întâi l-a amuşinat şi acuma s-a dedicat tabloidului. Acum a început să crească, într-adevăr, carnea pe el. Uită-te la felul în care a pus în scenă dramoleta din Primăverii: are toate elementele, şi de jurnalism, şi de primă pagină, şi de pseudo-campanie. Ei, eu nu sînt în gaşca asta, pentru că eu nu fac talk-show. Am o ştire pentru tine e entertainment, e un format clar. La Politică, frate! eu nu sînt interesat să-mi demolez adversarul. Am făcut astaani de zile. Mi-e foarte uşor să distrug un om. Pe oricine. Sînt nişte trucuri. Un prieten îmi spunea: „Ştii ce le faci ăstora? Le dai viaţă!”. Asta e esenţa emisiunii Politică, frate! Uite, de exemplu, Mitrea: ăsta are dezavantajul percepţieiş mustaţa aia, mâini cât juma’ de masă. Da’ în live felul în care s-a purtat a demonstrat graţie. Ce paradox: Mitrea, graţios!

-         Pentru că eşti perceput ca un dur, interlocutorii se dezvăluie fragili. Vulnerabili. Dar îşi poate permite un politician să fie uman la televizor?

-         Sigur. Hey, you are human too! O să ajungem să-i votăm uninominal. Eu am început să simt asta. O să şi-o fure! Mie-mi place foarte mult campania ăstora de la Realitatea, cu necuvîntătorii: mi se pare genială! Atît: „bă, vezi că eşti în pielea goală!” Trebuie să ştii că tot ce se vede la Realitatea sînt ideile lor. Eu n-am niciun aport, nicăieri.

-         La mentalul colectiv crezi că ai vreun aport?

-         Ee, aicea mă seduci... Mi-e greu să spun care cred că este locul meu în mentalul colectiv, pentru că mi-e frică de hybris. Da, mi-e frică de tragedia greacă. Dar cred că am un loc în mentalul colectiv.

-         Tocmai i-ai spus lui Mitrea că Geoană nu are charismă şi-ar fi bine să ţi-l trimită ţie, să-l înveţi. Care e pedagogia charismei?

-         Sigur, nu pot să-i dau charismă: „Ia un pahar şi bea şi tu”, da’ pot să-l învăţ nişte trucuri de bun simţ, nu minciună, nu furt. La noi în şcoală nu se face retorică. Din cauza asta ăştia ies handicapaţi. Uită-te la un politician care se apropie de un microfon: sînt 5 metri pînă la el! În timpu’ ăla se vede cît de prost e! Se vede că-i gol! E o pauză în care se contraface.

-         Pe Elena Udrea ai avut-o? Sau ţi-ai dori s-o ai?

-         Da, mi-aş dori s-o am pe Elena Udrea! În live! Cine dracu’ e Elena Udrea? De fapt, întrebarea, în subsidiar, la Politică, frate!, este „Cine eşti?”. Întorcându-ne la  graţie, aici e şmecheria: să văd dacă ăia ştiu să-şi relaxeze atît de mult mentalul şi să profite de salteaua aia. Eu nu le dau în gură decît dacă mă provoacă.

-         Ce număr ai la pantof?

-         39-40. Ha, ha, ha, small dick...

-         În ce culoare îţi place să îmbraci o femeie?

-         Ei, eu dezbrac o femeie! Dacă mă uit la o femeie, o văd în pielea goală. Sînt un porc misogin. Mă uit la femei şi ... cranţ! Nu la toate. Pe unele le-mbrac, le pun pufoaică. O femeie într-o rochie roşie simplă e o Femeie! Roşul e pasiune, vibraţie, ţi se pune pata, e sînge. Sau poate să fie negru... e moarte: e eros- thanatos. Începe să sune ca-n manele: „Femeia te omoarăăă, femeia îţi dă viaţăăă!” Am zis că o să pun odată la 13-14 numai manele.

-         Ăsta da experiment. Un spectacol de muzică şi text.

-         Ha, ha, ha! Şi o să citesc la radio, de 1 decembrie, Povestea pulii, de Ion Creangă. Opera nostră, naţională. Cum să n-o ştie românii, cum să nu fie redată societăţii?

-         Cristi (fotoreporterul): Ce părere ai despre ceea ce s-a petrecut în Franţa acum?

-         Am o părere lungă şi complexă, care nu poate fi terminată în trei cuvinte. Asta e Europa: un experiment multicultural ratat. Voi credeţi că Europa e o mare şmecherie? Nu, frate! Eu sînt cetăţean universal. Cred că-n ţara asta avem cetăţeni ai planetei, europeni şi provinciali. Europa nu e o aspiraţie ultimă. Pentru mine aspiraţia ultimă e planeta!

-         Pe care dintre călătoriile de care te-ai bucurat o poţi considera iniţiatică, hotărîtoare?

-         Africa. Aici a început umanitatea. Transvaal: aici au fost descoperite seminţele umanităţii. Pământul e roşu, un roşu mineral, un roşu-fier. Sienna arsă. Nu creşte nimic. Nimic! Numai nişte tufişuri janghinoase  şi tot ce e acolo îţi face rău. Bă, nu e nimeni prieten cu tine: tufişu’ te-nţeapă, musca te mănîncă, crocodilu’ te porecleşte, leu’ te-njură, maimuţele te fut în cur! Toţi sînt răi cu tine şi te mănîncă.

-         Nici oamenii nu sînt animale simpatice?

-         Oamenii sînt foarte ok. Cred că pe cei mai mişto oameni din lume i-am văzut în Africa. Sînt atît de vii! Şi-am mai descoperit ceva în Africa: habar n-ai ce-i întunericul! Tu ştii ce-i aia întuneric?

-         Să nu mai vezi decît negru în faţa ochilor?

-         Nu, închizi ochii, îţi pui o eşarfă, bagi capu’ într-un butoi şi stingi lumina în lift. Şi nici ăla nu-i întuneric. Nu-ţi vezi mîna, mă! Deschizi lanterna şi lumina se ridică un pic şi hîc, cade. Beznă placentară, primordială! Aşa m-am prins eu de ce negrii au dinţii aşa albi: ca să se vadă pe-ntuneric! Că mai departe de dinţii lor nu vedeai nimic. Îmi povestea mie un prieten, stomatolog, ce dinţi frumoşi au negrii: ce sănătate, ce formă, ce fluoruri, ce rădăcină, ce pulpă!

-         Sînt făcuţi să muşte.

-         Da, şi noi sîntem făcuţi să sugem...

-         Cristi: Ai vrea să pleci din România?

-         Numai după ce mi-aş termina treaba. Numai după ce aş termina de pervertit minţile tinerilor din România: generaţia care a ascultat 13-14. Aş pleca numai după ce ei vor ajunge la putere.     

în Teleghid Cotidianul