Esca creşte odată cu Pro-ul

După o noapte de cîntări dedicate celor 10 ani ai PRO TV-ului, Andreea Esca e răguşită, dar însufleţită de dorinţa de a face imagine bună. Dedicată postului încă de la înfiinţare, Andreea şi-a însuşit toate calităţile Pro, ca şi sloganurile stimulatoare. Esca “gîndeşte liber”, şi asta se vede.

-         Ai avut o noapte grea la Pro TV…

-         Da, am avut o noapte furtunoasă! Am avut de înregistrat tot felul de cîntece care ni s-au compus cu ocazia a 10 ani de Pro Tv şi am înregistrat şi imnul, bineînţeles, în mai multe variante. Şi cum noi nu sîntem de profesie cîntăreţi, cîntăm cu gîtu’, în loc să cîntăm din piept şi din stomac ca alţii, şi am răguşit, că am ţipat ca nebunii. Că eu nu pot să fac playback, ce să fac…

-         Înţeleg că există o satisfacţie, da’ nu e obositor să duci imaginea unui întreg post după tine?

-         Sinceră să fiu, mie nu mi se pare obositor, de ce să-ţi spun acuma, să mă dau obosită? Poate pentru faptul că, repet, am făcut ce mi-a plăcut, poate pentru faptul că profesia mea e ceva care, nu ştiu, ai de la Dumnezeu sau nu ştiu să-ţi spun exact. Dar noi avem, de exemplu, o echipă de ştiri care-i formată din foarte mulţi oameni care sînt toţi extrem de buni şi eu sînt practic, dacă vrei, un purtător de cuvînt.

-         Sau Pro-ul se confundă cu Esca?

-         Cred că e cu dus-şi-ntors, ştii? Sigur că dacă zici Pro TV multă lume zice „A, da, Andreea Esca!”, pentru că e normal, am început odată. Şi pe de altă parte, cînd spui Andreea Esca, spui Pro Tv. Adică nu cred că are unu’ mai multe de spus decît celălalt. Cred că ne-ajutăm să fim cei mai buni, nu contează care, din ce sens.

-         Care au fost atributele iniţiale ale conceptului Pro?

-         Pro Tv a fost, după părerea mea, exact ce a însemnat revoluţia pentru România. Adică a fost o revoluţie în mass-media, în adevăratul sens al cuvîntului. Adică am plecat din România şi-am ajuns în America într-o zi, într-o seară! A avut o promovare extraordinară de tip american, care nu se mai întîlnise la noi. Noi am avut o echipă de americani cu care am lucrat atunci, care ne-au învăţat cum se fac toate promo-urile astea de te duci la filmele americane, indiferent cum sînt cînd ajungi în sală, da’ te duci, pentru că-s foarte bune.

-         Făceai exerciţii de dicţie cu creionu-n gură? Aşa am citit…

-         Nu, eu n-am făcut nici-un fel de exerciţiu de dicţie. Chiar n-am făcut niciodată dicţie, dar asta pentru că n-am avut nevoie, pur şi simplu. Dar foarte mulţi colegi de-ai mei au lucrat cu o profesoară foarte bună, d-na Ileana Cârstea, şi lucrează şi acum pentru dicţie, ceea ce e un lucru foarte bun. Deci a fost promovarea, pe urmă era primul post de televiziune extrem de îndrăzneţ, de curajos. Adică noi făceam nişte lucruri care unora nici măcar nu le treceau prin cap. Doamne, deci mie nu îmi mai vine să cred, am uitat cum era lumea care stătea la noi aicea, la Pro Tv, din curte pînă spre Iulia Haşdeu, adică trecînd prin Piaţa Iancului şi mergînd pînă acolo, deci… incredibil!

-         Să comparăm un pic puterea Pro Tv-ului de atunci, care însemna o revoluţie în media, cu puterea de acum a Pro Tv-ului? S-a diminuat puterea?

-         Puterea să ştii că a crescut, nu s-a diminuat. Cum să spun, felul de a se manifesta al oamenilor este diferit. Cînd eram eu la Soti, în 92-94, erau mitinguri în fiecare zi, de exemplu. Adică şi oamenii se manifestau altfel. Eu consider că noi am rămas la fel, adică facem în continuare lucruri care ne trec prin cap fără să ne gîndim „Aoleu, vai, o fi aşa, n-o fi aşa, ce-o să zică…” Nu cred c-am fost genul care să ne pese vreodată ce-o să zică nu-ştiu-cine, dac-am crezut în ceea ce am făcut şi-am crezut că e bine să mişcăm oamenii şi ţara asta într-un fel, am făcut-o.

-         Au trecut cîteva regimuri politice în perioada asta. Nici o autoritate, nici o cenzură nu s-a făcut simţită?

-         Eu n-am simţit. Nu ştiu, o fi simţit careva, dar la mine n-a ajuns nici un fel de cenzură. {i noi, ca să-ţi spun sincer, la ştiri nu facem altceva decît să informăm ce s-a-ntîmplat. Noi informăm oamenii şi fiecare, prin prisma minţii lui, hotărăşte dacă e bine sau nu e bine. Adică noi nu căutăm să manipulăm oamenii. Căutăm să-i informăm cît mai bine, pe urmă treaba lor ce decizie iau.

-         Am înţeles, dar cum se reflectă sloganul „Gîndeşte liber” în viaţa ta profesională? Cît de liber îţi permiţi să gîndeşti în fiecare zi?

-         În viaţa mea profesională se reflectă foarte uşor. Eu gîndesc foarte liber, adică uite, chiar şi faptul că textele pe care pe care le spun le scriu eu. Iniţial sînt scrise de reporterul care a făcut reportajul respectiv, ajung în calculator la mine, iar eu le rescriu cum cred eu că e bine, să-mi sune mie uşor, să le spun ca şi cum ţi-aş povesti ţie acum, nu ca şi cum aş fi la televizor.

-         Asta se întîmplă la orice televiziune, la orice redacţie de ştiri.

-         Eu trebuie să pricep şi să refac ca şi cum eu văd prima dată ştirea. Sînt ca un telespectator eu, cînd vin. Şi zic: „Păi stai puţin, că eu nu înţeleg aicea ce vreţi să ziceţi.”, şi le refac altfel. După care sigur, în momentul în care le transmit intervine şi persoana mea, ca atare.

-         Şi alţii sunt destul de vechi în alte televiziuni, şi alţii prezintă ştiri într-un mod profesionist, dar nici un alt prezentator nu se confundă cu imaginea postului.

-         Poate pentru că n-au fost de la început. Cred că e important şi cît timp stai într-un loc pe un anume post. Poate că e foarte important şi sistemul de promovare pe care l-a avut Pro Tv-ul foarte multă vreme. Nu cred că ţine doar de faptul că sînt eu acolo, adică cred că e un context mai larg. Sau nu ştiu, am eu noroc mai mult…

-         Mai există un slogan, „Inventează-ţi propria istorie”.

-         Da, dar acum ne-am hotărît, la 10 ani, s-o luăm iar de la 0. Ne facem mici şi-o luăm de la 0, reinventăm, găsim alte lucruri. Să nu obosim oamenii, să nu se plictisească şi să rămînă cu noi mai departe.

-         Există riscul de a se plictisi, sau s-a întîmplat deja?

-         Noi nu vrem să aflăm dacă există riscul. Vrem să ne pregătim să nu aflăm dacă există sau nu există. Există foarte mulţi oameni aici care chiar sînt nişte avangardişti, nişte tipi care gîndesc mult mai departe decît cei care se gîndesc din aproape în aproape. Cu ajutorul lor încercăm să ţinem pasul cu toţii şi să facem nişte inovaţii, să aibă ce copia şi alţii.

-         Ce s-ar mai putea inventa acum în media?

-         Nu ştiu, că eu nu fac parte din categoria care gîndesc peste 10 ani. Eu sînt gata să mă adaptez oricînd, dar eu abia ştiu ce fac mîine, dacă mă-ntrebi repede. Nu-mi fac planuri pe termeni lung. Dar consider că e foarte bine că există oameni care fac asta. Mai ales în mass-media, unde acum este o concurenţă foarte serioasă, e important cine e primul, e important cine are ideea, e important să simţi cum o să evolueze lucrurile. Cred că sîntem singurii care inventăm ceva pe-aici. Îmi pare rău că alte televiziuni nu-şi crează propria personalitate, pentru că o copie nu va avea niciodată valoarea originalului. De exemplu, într-o seară, cînd prezentam jurnalul, m-am întors spre monitoare şi pe absolut toate, în acelaşi timp, prezentau ştirile nişte oameni de-aici. La TVR era Mihai Constantin, care a fost reporter politic la noi, la B1 era Adriana  Muraru, la Realitatea era Gabriela Iliescu (care o cheamă Gabriela Avram acum), la Antena 1 era Mîndruţă. Nu ştiu, mai e vreo televiziune? Pro Tv a fost şi rămîne o mare şcoală de televiziune.

-         Chiar şi Andreea Marin se-aude că ar vrea să colaboreze la Antena 1. Pe tine nu te-a bătut niciodată gîndul să schimbi postul?

-         Nu, că n-am nici o nemulţumire. Bănuiesc că oamenii încearcă să schimbe cînd îi nemulţumeşte ceva sau cînd îşi doresc altceva. Eu mă simt extrem de bine aici. Sînt o persoană destul de ataşată de oameni şi de lucruri şi nu ştiu dac-aş mai putea să mă împrietenesc cu cineva cum m-am împrietenit la 20 de ani. Ar fi ca şi cum aş abandona familia.

-         Acum cîţiva ani ai apărut într-un manual şcolar.

-         Da, am auzit. Eu n-am văzut nici în ziua de azi manualul. Nu m-am propus eu, să ştii. Mi-a spus cineva că era vorba de istoria mass-mediei, adică nu eram urmaşa lui Mihai Viteazul. Şi dacă era la istoria mass-media, mi se pare corect, pentru că Pro Tv-ul a făcut istorie în mass-media.

-         La momentul de azi, ce personalitate media ar fi demnă de un manual?

-         Ai să rîzi, dar să ştii că eu în continuare port mare respect oamenilor care nu fac parte din generaţiile noi. Eu mă uit la Tatulici şi acum, că mi se pare chiar un om de televiziune care ştie ce vorbeşte. Că stilul lui unora le place, altora nu, asta nu discutăm. Dar ştii că dacă începi o emisiune cu el, o duci la bun sfîrşit, ceea ce nu se-ntîmplă foarte des. Multă vreme m-am uitat la Eugenia Vodă pe TVR şi-mi plăceau foarte tare emisiunile ei. Îmi place Cristian Tudor Popescu, că e complet nebun, dar are ce spune. Sau Emil Hurezeanu. Deci nu-mi plac nişte nume noi.

-         Dac-aş fi întrebat o tînără care vrea să facă televiziune, mi-ar fi spus că îi place Andreea Esca..

-         Ai văzut, ha, ha, ha, tragem la bătrîni..

Un Abel contemporan: Vasile Andru

Scriitor, gânditor şi călător, Vasile Andru este preocupat de taina şi de buna aşezare a lumii. Călătoriile sale sapienţiale i-au prilejuit întâlniri cu mari înţelepţi: Dalai Lama, guru indieni, preoţi tibetani ori călugări de pe muntele Athos, sunt personaje charismatice a căror învăţătură poate fi cunoscută, iată, şi în România. E o lucrare pe care Vasile Andru şi-a asumat-o în cărţile sale  (Întâlniri cu maeştri şi vizionari, India văzută şi nevăzută). Mai mult, şi-a propus să destăinuie din practicile isihaste, de tradiţie ortodoxă, chiar în ultima sa carte, Meşteşugul liniştirii.

-         După atâtea drumuri în locurile marii înţelepciuni a lumii aţi conturat o adevărată filosofie a călătoriei. Care este tâlcul unei călătorii?

-         Călătoria este meditaţie în mişcare. Iar meditaţia este o experienţă a eternităţii. Călătoria rezumă condiţia umană cea tainică şi ascunsă: omul, pe pământ, este “oaspete şi călător”. Iar cea mai specială călătorie, care este pelerinajul, este o anticipare a raiului. “Frumuseţea  va salva lumea”, zice un mare scriitor. Frumuseţea văzută, a peisajului, a lumii, este “raiul simţurilor”, este poarta. Umplerea minţii cu emoţii pozitive va salva omul.

-         Poate călătoria să transforme un om?

-         Poate. Dar de regulă porneşti în călătorie dacă eşti gata transformat. În ce fel transformat? Transformat din fiinţă nefericită, cum sunt majoritatea oamenilor, în fiinţă care-şi înţelege nefericirea, deci o vindecă.

-         Ce au adus hotărâtor călătoriile în care v-au purtat paşii?

-         Eu aş fi fost călător chiar şi dacă n-aş fi avut şansa să zbor departe. Eu sunt genul Abel, genul călătorului, mergând pe arhetipul pastoral. Dacă nu primeam darul să plec în Hymalaia sau Polinezia, aş fi făcut călătorii în Munţii Putnei, sau călătorii “autour de ma chambre”. Prima mea călătorie extraordinară am făcut-o în craterul unui Vulcan stins, în Oltenia. Eram copil mic, dar n-am uitat-o. E prima amintire a vieţii.

-         Până să călătoriţi programat, sapienţial, au fost mai întâi drumurile de plăcere. Ce au în comun hoinăreala, peregrinarea, călătoria iniţiatică?

-         În toate suntem mânaţi de un înger al călătorului, mânaţi dinlăuntru. Un avangardist zicea că el se simţea mânat de un “daimon”. Dar există, totdeauna, îngerul călătorului. Evident, există o tipologie. Când am venit din India, Tudor Octavian mi-a spus: “Oamenii pleacă în SUA pentru turism şi afaceri; în Franţa pentru cultură şi afaceri; în Turcia pentru afaceri şi afaceri. Un drum spre India este o poartă spre destin!” Da, călătorind acolo am simţit aceasta, un fapt de destin. Aşadar, diferenţa dintre hoinăreală şi călătorie sapienţială este de la simţuri la spirit.

-         Aţi fost pe insula Rhodos. Care a fost, până la urmă, această experienţă?

-         Drumul la Rhodos este o Odisee! Fără să mi-o fi propus în mod expres, călătoria în Dodecanez, în Marea Egee, poate fi în analogie cu Odiseea. Când eşti pe insule greceşti îţi aduci aminte de Ulise. Odiseea mea a început la Bosfor, când am luat premiul internaţional Balkanika 2000, pentru romanul Păsările cerului şi această şansă m-a înscris într-un “circuit balcanic”: un proiect de “întărire a scenei culturale în Europa de Est”, care-mi dă posibilitatea să călătoresc. Am fost în Bosnia-Herţegovina, în Macedonia, în Bulgaria, Turcia, Grecia. Iar cu sprijinul Mitropoliei Dodecanezului am ajuns să văd Patmos, insula Apocalipsei şi Kalymnos, Leros. La Rodhos a fost o sesiune culturală. Am cunoscut o insulă şi o lume, am cunoscut şi o compatrioată, Paula Nestoridis, devenită un fel de legendă vie pe insulă.

-         Este acea româncă generoasă care a donat o sumă imensă insulei Rhodos?

-         Da, Paula Nestoridis este originară din Basarabia; s-a măritat la Bucureşti, cu Ioannis Nestoridis, iar în anii şaizeci au migrat în Grecia. “Am luat supuşenie greacă”, mi-a zis. Încet şi cu har, soţii Nestoridis au strâns o avere frumoasă pe Rhodos. Soţul ei a murit în 1978. Rămasă singură, ea a ştiut să sporească averea. E un fenomen! Şi iată, a strâns avere ca s-o facă ofrandă, s-o doneze. A donat o clădire impresionantă, preţuind zece milioane de dolari, care a devenit “Muzeul de artă modernă greacă”. Este o clădire cu patru nivele, fostă hotel. Două nivele sunt rezervate picturii şi sculpturii, valori mari! Doamna Paula Nestoridis, prin donaţia sa, a făscut pentru imaginea României mai mult decât dacă ar fi donat în România averea sa, de peste zece milioane de dolari. Ea este cunoscută pe insulă drept “românca cea generoasă”. De altfel, acest gest, biblic vorbind, este sfinţitor. Se spune în tradiţia mântuirii că ofranda este sfinţitoare şi aduce un progres spiritual mai mare decât ani lungi de asceză. La sfârşitul întâlnirii cu dânsa mi-a spus: “Am avut o viaţă frumos furtunoasă”:

-         Aţi poposit pe Patmos. Ce aminteşte aici despre Apocalipsa, viziunea lui Ioan?

-         Am ajuns pe insula Apocalipsei cu vaporul, cu corabia. Simţi o vrajă şi o cutremurare pe insula aceasta, şi când intri în Peştera Revelaţiei, acolo unde apostolul Ioan a primit destăinuirile cereşti. L-am întrebat pe un preot care mă însoţea în Peştera Viziunilor dacă el simte voltajul mental special al acestui loc; şi dacă această insulă a stimulat viziunile apostolului Ioan. Mi-a răspuns: “Este o insulă apostolică. Are o putere aparte.”

-         Ce este asemănător în învăţăturile înţelepţilor pe care i-aţi întâlnit pe Athos, în Hymalaia, în Tibet?

-         Toţi au în comun harul, sau charisma. Capacitatea de liniştire: liniştea vindecătoare. Când mă aflam lângă Swamiji Vishnudevananda, îi simţeam energia benefică. Lângă Dalai Lama am simţit acea bunătate care te poleieşte. Lângă părintele Dionisie de pe Athos am resimţit acelaşi lucru.

-         Cum este văzută România de pe aceste înălţimi?

-         M-a interesat, într-adevăr, cum se vede România de acolo. Iată, în Polinezia, Europa nu se vede deloc, sau se vede foarte mică, aproape inexistentă. La fel  şi România. Pentru cei de la Antipozi noi nu existăm. Şi atunci am înţeles că mă aflam acolo  nu doar ca să mă îndulcesc cu înţelepciunea lor ci şi ca să le mărturisesc că noi existăm, că Europa există, că România există. Şi apoi am revenit aici, în ţară, ca să mărturisesc că Polinezia există, că Noua Zeelandă există, este concretă, este populată de 79 de grupuri entice care vorbesc, toate aceeaşi limbă; şi între aceştia sunt polinezienii, rasă enigmatică şi vie. Pelerinajul este şi o punte între spaţii îndepărtate, o unificare. În Dharamsala, Dalai Lama m-a întrebat “Ce mai face România?”. A întrebat cu un sentiment de înrudire, ca pe un consătean regăsit. “Ce mai face România?” este o întrebare de regăsire, dar e bine să ne-o punem şi noi înşine, sapienţial şi trezitor.

În revista Flacăra

"Muzica mea poţi doar să o cumperi. Dar să o vinzi, niciodata!"

Filozoful cântăreţ

Într-un an şi ceva, de când cântă în România, Pavel Stratan a ajuns să fie cel mai bine vândut artist. Pardon. De fapt, el e cel mai bine cumpărat, căci muzica lui nu se poate vinde niciodată. Se trăieşte. Filosofie pusă în cântec, cuvinte învîrtite ca vinu-n gură, ca să lunece mai bine pe gît, asta e noutatea muzicii lui Stratan. Şi emoţie simplă, primordială.


Esti unul dintre putinii artisti care pling, firesc, pe scena. Care este alchimia emotiilor tale? Fac ele parte din spectacol?

Dimpotriva, as spune ca scena este unicul loc unde rezist sa-mi stapinesc cel mai bine lacrimile. De-as plinge pe scena la atitea piese la care pling acasa cind sint singur, sincer, nici n-as mai iesi in fata publicului. Cred ca v-ati dat bine seama de ce niciodata, ori foarte rar, pe scena se aud piesele Peste ani 50, Cind eram mitel, Tatal meu, Cucul, Copacul vietii, Scoala si Visul.

Daca poti sa plingi in fata miilor de oameni inseamna ca te simti in comuniune totala cu publicul. La rindul lui, publicul ce emotii iti ofera?

Ca sa te simti in comuniune totala cu publicul, in primul rind publicul trebuie sa te cunoasca, sa te iubeasca si sa te creada. Iar eu, la rindul meu, trebuie sa fiu sincer si sa fiu numai cel ce sint. Pentru ca publicul te simte foarte bine si face diferenta cind cinti pentru toti si cind cinti pentru fiecare. Iar daca mai esti in stare sa le scoti un zimbet pe buze, e aproape totul. Nu mai zic de ultimul si cel mai greu lucru pe care poti sa il obtii, dar numai prin emotii si suflet: sa fii rasplatit cu o lacrima. Asta ofer eu publicului: amintire, bucurie, fericire, zimbet si lacrimi. Tot cu asta sint si rasplatit.

Cum s-a petrecut, pina acum, adaptarea la Romania? Nu te-a schimbat viltoarea afacerilor muzicale de la noi?

Din fericire, inca nu am aflat ce ar insemna sau care ar fi valoarea afacerii muzicale. Poate ca exista si muzica vinduta la metru sau la kilogram. Muzica mea poti doar sa o cumperi. Dar sa o vinzi, niciodata.

Ritmul tau de viata acum este foarte alert. Cum gasesti resurse pentru a trai in continuare momente de emotie, de gratie?

Cine isi permite dimineata sa se scoale la 7.00 si seara sa se culce la 23.00, iar intre 7.00 si 23.00 se ocupa numai de lucrul care ii face placere, iar pentru toate acestea mai este si bine platit, este un om caruia toate visele i-au fost indeplinite. Sa ajung unde am ajuns la virsta de 34 de ani mi-a trebuit sa muncesc 34 de ani. Iar sa ajung unde am ajuns la virsta de 35 de ani, am avut nevoie doar de un an. Inseamna ca am un an de cind ma trezesc la 7.00 si ma culc la 23.00. Ceea ce nu am putut sa inving in viata au fost, sint si cred ca vor ramine emotiile.

E o diferenta intre publicul romanesc si cel basarabean? Pling basarabenii mai usor decit romanii?

Cit de peste Prut se afla Basarabia fata de Romania, tot atit de peste Prut se afla si Romania fata de Basarabia. Nu as crede ca de-a lungul acestui riu exista vreun loc unde apa ar curge invers. Toti avem acelasi suflet. Doar unica diferenta care multora li se pare ca ar fi, este ca din Romania pina in Basarabia drumul e cu mult mai scurt decit invers.

Ce loc iti place cel mai mult in Bucuresti? Un loc in care, "printre frunze, cu cit mai multe cad, cu-atit mai clar se vede luna…".
În Bucuresti, daca ai bani, din orice loc poti sa admiri luna, si ziua in amiaza mare. Nu stiu, pentru aceeasi valoare de bani, cine ne-ar fi admirat pe noi din alt loc.

Te emotioneaza foarte tare amintirea tatalui tau, a familiei dragi. Nu ti se intimpla sa mai oftezi si la amintirea unei Lulute…?

"Eu nu stiu bine pentru altii ce inseamna/ Dar eu stiu/ Cind beau ce vreau, maninc ce vreau/ Ma culc cu cine vreau si-s viu/ Si daca-mi spune cineva/ Unde ar putea sa fie mai bine/ Ma las de toate, ma duc acolo/ Ma-ntorc inapoi, ma iau si pe mine". (Eu beu). Pina atunci, ma aflu acolo unde sint.

Ai apucat sa citesti (cunosti) in Romania alti poeti interesanti in afara de Eminescu, pe care stim ca il iubesti?

Sigur ca da. Multe Lulute mi-a trebuit sa cunosc pina cind m-am indragostit de sotia mea. De altfel cum si multi poeti am citit pina cind am inteles ca Eminescu e unicul dintre cei mai iubiti poeti ai mei. Numai prin comparatie poti afla diferenta.

Cartea ta (pe care am auzit ca o pregatesti) va avea aceleasi personaje si intimplari ca si cele trei albume? Te simti frate cu Creanga?

Fiecare om in viata ar trebui sa sadeasca un pom, indiferent de fruct. M-as bucura mult ca acestui pom sadit de mine sa-i corespunda fructul. Cit despre cit de frate ma simt cu Creanga, eu multe pot sa spun. Iar sa simta adevarul, pot numai cei care s-au infruptat din acel fruct al simplitatii numai o data, dar aroma lui le-a ramas si le va ramine inca mult timp. Cit este de simplu in fiecare zi sa maninci cite un fruct pentru a fi mai sanatos! Din nefericire, in viata noastra pe cit este de simplu sa faci un lucru simplu, tot pe atit de simplu este sa nu-l faci.

Ai aprofundat, la noi, si limbajul de cartier al baietilor buni (rai)? Ca si limba satului moldovenesc, nu ti-ar inspira si vorbele astea un album?

Putin inseamna a locui in Bucuresti. Trebuie sa si traiesti aici. Nu toate lucrurile care sint vazute de ochii mei sint si privite in acelasi timp. Pentru a te inspira din cele auzite nu este suficient sa le asculti. Ci trebuie sa le si intelegi.

Ai spus, la un moment dat, ca ai vrea sa faci hip-hop. Va fi un hip-hop romanesc modern sau unul al betiilor si snoavelor moldovenesti?

Nu am nici o piesa despre betie. Cint doar despre ironia bauturii iar ce tine de stilul hip-hop pe care il voi aborda, spun din start: nu va contine nici un cuvint vulgar. Iar tema principala va fi: daca vrei sa fii auzit - striga incet, daca vrei sa fii inteles - vorbeste clar, daca vrei sa amuzi pe cineva - fii ironic, daca vrei ca lumea sa te creada - fii sincer, daca nu stii cum sa fii - fii corect. As putea continua la nesfirsit, dar daca ar trebui sa inchei cu vreun mesaj, acela ar fi: daca le vrei pe toate - fii OM.

Faci scamatorii cu degetele, dar si cu cuvintele. Povesteste unele care ti s-au parut cele mai reusite.

Scamatoria care mi-a reusit cel mai bine este tema principala a stilului care la prima ascultare pare a fi una despre betiile petrecute intr-un sat, scrise si interpretate de cineva deloc treaz. Sa dovedesc in toate acestea ca exista o arta. Dovada ca am reusit este faptul ca inca ma aflu aici, in Romania. Altfel si acum cred ca eram vecin cu Vasile Mangu.

Ai fost deja la citeva emisiuni televizate. Crezi ca ziaristii romani te percep cu adevarat, sau speculeaza aspectul special al lumii traditionale in care te plasezi?

Ramin fidel pentru totdeauna cuvintului "merit". Oricare ziarist care ma intelege, mai mult sau mai putin, si ar spune ori ar scrie vreun cuvint de bine ori de rau la adresa mea, intotdeauna o sa spun ca merit. Nimic pe lumea asta nu se intimpla pur si simplu. Exista cineva acolo care ne da fiecaruia dupa merit.

Teleghid Cotidianul

Dan Anghel: Lucrarea gândului pe trup

O pereche de pantofi sta aşezată frumos sub băncuţa de la intrare. Posesorul e deja întins cuminte pe patul din cabinet, învăluit în muzica astrelor. O experienţă rară, să stai aninat de-un gând, detaşându-te de toate, înălţându-te pe sunetul muzicii şi lăsându-te inundat de energii binefăcătoare. Cum sufletul e liniştit, treptat scapi şi de balastul bolii. Regizorul acestui spectacol al renaşterii este Dan Anghel, cel care dirijează profesionist energiile spre vindecare, dar şi spre luminare interioară.

Aici, în cabinetul Tribio Dacia din str. Witting nr. 18, au fost vindecate câteva zeci de cazuri de stenoză mitrală, numai prin tratament bioenergetic. Şi nenumărate alte boli, de gravităţi diferite. Aici nimic nu se desfăşoară la întâmplare. Pacienţii sunt mai întâi consultaţi de d-na dr. Lavinia Becşan, care studiază atent toate analizele şi diagnosticele pacientului. Acesta va fi monitorizat pe tot parcursul tratamentului solicitându-i-se analize repetate, pentru o riguroasă cercetare a bolii. Astfel, toată evoluţia suferinţei, până la vindecare, poate fi în orice moment demonstrată din punct de vedere medical. Alături de dl. Dan Anghel aici are grijă de pacienţi şi dna Ştefania Manea, amândoi fiind practicanţi cu experienţă şi cu titluri de maeştri internaţionali încă din 1991. Mai mult, dl. Anghel este, din 1993, Doctor Honoris Causa al Universităţii de Terapii Neconvenţionale Sri-Lanka, Colombo, pentru activitatea sa în psiho-bio-corecţie, unicul titlu de acest fel din Europa.

- Sunteţi unul dintre cei mai căutaţi bioenergeticieni de la noi. Sigur, această popularitate vine din reuşitele, vindecările sau ameliorările problemelor de sănătate ale pacienţilor de care v-aţi ocupat. Care sunt cele mai grave boli pe care le-aţi vindecat?
- Când ajungi să fii recunoscut ca unul dintre cei mai importanţi terapeuţi trebuie să ştii că din acea clipă trebuie să fii şi  mai perseverent pentru a te putea menţine în top, dar in acelaşi timp trebuie ca randamentul tău să-şi regăsească un nou echilibru, de unde într-o zi să poţi urca din nou şi astfel să-ţi ajuţi şi mai mult semenii, iar tu să-ţi îndeplineşti menirea pentru care ai venit pe Pământ. Dintre cele mai importante calităţi ale unui bioterapeut aş alege seriozitatea, abnegaţia, dăruirea, echilibrul, iubirea faţă de semeni...

Bolile sunt pentru mine un examen în care doar pacientul este cel nou. În general nu îmi place să le departajez pe grade de dificultate. Marea dilemă sau dificultate este doar calea, pârghia pe care o folosesc pentru a ajunge la pacient, pentru a putea decodifica, pentru a găsi codurile pe care le voi putea accesa şi astfel să încep procesul de ameliorare.

- Când aţi înţeles că aveţi aceste aptitudini rare? Cum v-aţi perfecţionat?

- Am descoperit aceste aptitudini la vârsta copilăriei. O vârstă la care copiii se joacă cu obiectele şi nu dau importanţă substanţei. Tot timpul am căutat în copilărie să aflu ce este înăuntru, m-am simţit atras de substanţă, de mecanismul în sine, de vibraţia tăcerii, a gândului  şi de ce nu, chiar de durere. Am descoperit că energia gândului blând ataşat pe palme dă o stare de linişte, căldură. Şi uite-aşa, în copilărie mă aşezam lângă musafirii părinţilor mei şi observam cum anumite dureri se disipau şi celor din jur le revenea starea aceea de bine, optimismul.

Perfecţionarea mea ca terapeut am facut-o în linişte, în tăcere, fără zgomot, într-un perfect echilibru dintre lumea exterioara şi cea interioară şi apoi dintre cea interioară şi Dumnezeu. Perfecţionarea mea este mereu împăcarea mea cu mine, cu gândurile şi ideile ce sunt mereu înlocuite de altele ce trebuie să aibă un nivel energetic mai înalt, mai fin, mai uşor de acceptat.

- Cum se reflectă aceste abilităţi în gândirea dumneavoastră?Cum vedeţi boala? Dar viaţa?

- Aşa cum spuneam, gândirea este cea care dă fineţea cuvântului, ea este armonizată de flexiunile cuvântului şi pătrunde în materie vibrând şi lăsând la crescut sămânţa ce aşteaptă ca trupul să schimbe informaţia, urcând-o pe căi neştiute de om şi lăsând apoi în urmă structuri pe care le vom regăsi ca  bune şi pline de performanţă, la vremea secerişului. Boala este o permanenţă, este un soldat destoinic care ne poate modela, distruge, remodela structurile informaţionale şi care este un adversar, dar şi un prieten pentru cei care ştiu să nu urască, să se schimbe, să nu mai repete greşelile care au declanşat boala. Nimeni nu se naşte învăţat, dar la fel de adevărat este şi că nimeni nu se naşte sănătos. Când ne naştem, venim deja pe lume cu bagajul informaţional al străbunilor, bunicilor, părinţilor.

Naşterea este o parte din plata neplătită de înaintaşii noştri. Naşterea înseamnă acumulare de suferinţă, boală, ca urmare a ceea ce zămislim cu cuvintele, gândurile şi faptele noastre.

- Ce trebuie să facă mai întâi un pacient care ajunge în cabinetul d-voastră? Există o pregătire specială înainte de tratament, sau nu trebuie decât să aibă încredere?

- Când un om vine la cabinetul meu, nu cred că îşi face un rechizitoriu a ceea ce el a gandit, cuvântat şi făptuit până a ajuns aici. Ar fi culmea ca noi, oamenii, să mai şi  gândim! Cândva, o profesoară îmi spunea în adolescenţă că atunci când pui capul pe pernă trebuie să îţi faci recenzia zilei ce a trecut.

Nu, oamenii nu caută schimbarea lor când apelează la mine. Omul consideră că, dacă plăteşte, i se cuvine sănătate. Eu trebuie să îl educ şi să-l ridic pe un orbital energetic de unde să poată singur să-şi găsească drumul, lumina şi liniştea.

- În ce constă tratamentul propriu-zis? Există riscuri, contraindicaţii?

- Tratamentul constă într-o succesiune de cure bioenergetice, ce urmează un tipar: sunt 3 serii de câte 15, 10 şi 10 şedinte de terapie ce au între ele o perioadă de pauză, de regulă 2 săptămâni. Aceste pauze au rolul de a-i da posibilitatea organismului să se reaşeze energetic.

Pentru cazuri cum sunt stenozele mitrale, aortice, papiloma virus, etc. tratamentul ajunge la 5 cure. În fiecare pauză pacientul îşi reface analizele, pentru a putea vedea cu exactitate ce schimbări s-au petrecut şi cum se desfăşoară procesul de ameliorare a suferinţelor pentru care pacientul a solicitat terapia.

În general nu sunt riscuri, contraindicaţii. Contează, totuşi, şi valoarea sau cantitatea energetică a terapeutului. El trebuie să aibă un câmp energetic curat, lipsit de valori ridicate ale componentelor electromagnetice. Persoanele care pot să ţină pe corp obiecte metalice şi chiar nemetalice, sunt sfatuite de mine să nu se îndrepte spre acest domeniu, deci să nu  încerce să facă tratamente. Cred că cel mai binefăcător este un tratament condus de un terapeut consacrat.

- În principiu, acţionaţi numai asupra corpului fizic, sau influenţaţi şi psihicul pacientului?

- Lumina de la Dumnezeu ne purifică, ne încălzeşte, ne bucură, ne vindecă, ne dă speranţă pentru o nouă zi. Dacă bioenergia este o lumina dumnezeiască în palmele celui care emite către ceilalţi, asta înseamnă că produce schimbări nu numai în câmpul fizic şi electro-chimic dar şi în cel spiritual. Câmpul bio are, printre altele, şi acea calitate de a reîncărca organismul cuprins de oboseală. Să vezi un corp obosit care se umple de energie, de viaţă! De ce nu s-ar bucura şi sufletul? Da, acţionează şi pe psihic! E minunat!

- Ar fi interesant să povestiţi un caz spectaculos rezolvat în cabinetul d-voastră. Sigur, toate problemele vindecate aici sunt deosebite...

- Aş vrea să vă pot povesti odată despre un caz pe care nu l-am rezolvat încă. Acesta este cel mai spectaculos, mai luminos caz. Cel pe care  încă nu l-am rezolvat. Este ca o chemare din morţi. Să te gândeşti la cei din această lume care nu au avut nici o şansă şi nu au putut fi salvaţi. Însă pentru moment aş vrea să spun că tot ceea ce am făcut până azi este minunat. Toate cazurile sunt grele, dificile, dar demne de semnalat sunt problemele coronariene, stenozele mitrale, aortice, papiloma virus cu indicaţie malignă care declanşează cancerul de col. Sunt realizări cu care îmi pun capul pe pernă şi sunt fericit că le pot trata.

- Este ştiut că practicaţi şi terapia la distanţă. Astfel de cazuri, aflate în ţară sau în străinătate, vă solicita mai mult în plan energetic?

-  Practic terapia la distanţă de peste 20 ani. În general execut terapie telepatică pentru persoanele aflate la mare distanţă, cum ar fi continentul american, vestul şi centrul Europei. Nu pot să cuantific şi să concluzionez că efortul ar fi mult mai mare decât în cazul terapiei la mică distanţă. Însă rezultatele ce le-am obţinut sunt la fel de bune ca acelea din cabinet. Dacă în cabinet poţi vedea pacientul, în cazul tratamentelor telepatice trebuie să îl cauţi, să ai o direcţie, o poziţionare geografică, să străbaţi mental dar şi vizual, ca să razbaţi şi să ajungi la el. Când poţi, spui că este uşor!

- Practic, aveţi consultaţii şi tratamente întreaga zi. Percepeţi oboseala? Cum vă încărcaţi bateriile?

- Pot să spun ca nu percep oboseala în mod deosebit. Probabil este o oboseală asemănătoare cu a celorlalţi semeni care se duc la serviciu şi desfăşoară anumite activităţi. Bineînţeles, dacă cei "normali" ar face ce fac eu şi la asemenea calitate, cred că ar cădea din picioare. Eu am căpătat anduranţă, mai ales că energia este infinită în Univers şi nu văd de ce aş obosi! E destulă! Şi apoi nu sunt o baterie care se descarcă. Sunt conectat continuu! Dar şi iubirea mea pentru Dumnezeu este continuă!

-  În îndelungata d-voastră experienţă aţi observat că se vindecă mai uşor optimiştii? Sau pesimiştii?

- Se vindecă cel mai uşor cei care iubesc, cei care învaţă să nu urască, cei care iartă. E bine dacă ar veni cu încredere totală. Însă de-a lungul anilor oamenii au căpătat experienţă negativă, au văzut multe şi au avut de tras tot atât de multe! Cum să mai aibă încredere dacă viaţa i-a lovit mereu? În aceste cazuri apropierea se face treptat şi trebuie să fii un fin psiholog ca sa le câştigi încrederea. În primul rând trebuie să nu-i minţi şi să recunoşti că şi tu ai îndoielile tale când e vorba de un tratament. Da, un terapeut trebuie să aibă şi el îndoielile sale! Nu este Dumnezeu, este un om care suferă la fel ca şi ceilalţi. Dacă găseşti armonia, vibraţia comună cu cel suferind, cresc şi mai mult şansele de ameliorare ale celui care îţi cere vindecarea.

în revista Flacăra

Cosmin Prelipceanu: “Vreau ca Jurnalul să fie un reper”

De curînd Cosmin Prelipceanu a cîştigat concursul pentru ocuparea postului de redactor-prezentator la TVR. Pleacă de la Realitatea TV şi o înlocuieşte pe Dana Războiu la Jurnal. Întotdeauna dornic de schimbare (a resuscitat redacţiile de ştiri ale cîtorva radiouri: Europa FM, Contact şi Total), Cosmin e încîntat de ceea ce urmează să facă la TVR.

- Cu ce gînd ai plecat de la Realitatea Tv? La TVR ai găsit ceea ce îţi doreai?

- Absolut. Pe de-o parte ştiam de la Rodica (Culcer) că se doresc nişte schimbări, pe de altă parte am văzut şi eu la televizor schimbări de politică editorială, de scriitură, nişte lucruri care mi-au arătat că lucrurile chiar se îndreaptă  în direcţia în care se spunea. Nu că n-aş fi avut încredere în Rodica, dar vroiam să văd că ceea ce zice ea ajunge chiar un produs. Pentru că asta este o instituţie despre care nu ştiam absolut nimic şi pe care o suspicionam...

- Adevărat, mai mulţi pleacă de la TVR, ca să se realizeze în altă parte. Tu de ce ai venit ?

- E foarte adevărat, din cauza asta m-au şi întrebat prietenii : « Eşti nebun, te duci la televiziunea publică ?! » Eu sînt convins că lucrurile se pot schimba şi că nici nu e chiar atît de greu, totul e să vrei şi să ai şi cu cine, să ai echipa !

- În ce constă un asemenea concurs ?

- Concursul a avut patru probe : proba video, în care ni s-au pus 3 ştiri în prompter (foarte prost scrise !) pe care a trebuit să le modific din mers, în direct, în studio. Apoi proba practică de scris o ştire, o ştire economică, Mediafax, care se înşira pe două pagini, destul de complicată. De acolo trebuia scoasă o ştire de 30 de secunde, de televiziune. Foarte simplu, asta fac în fiecare zi. A treia probă a fost o probă de cunoştinţe legate de actualitate, patru subiecte care trebuiau dezvoltate pe maximum o pagină, o probă în care trebuia să arăţi că ştii. Ultima probă a fost un interviu cu membrii comisiei, în care am fost întrebat lucruri legate de munca de echipă la redacţia ştiri : sistemul de relaţii între producător, editor, editor general, prezentator.

- Care e practica în TVR ?

- În momentul ăsta, practica în TVR este următoarea : scrie reporterul, scrie editorul, prezentatorul citeşte.

- Tu ce vei face, în replică?

- Tot ce voi spune eu. Editorii îmi sînt prieteni. Mai mult decît faptul că îmi sînt colegi, am lucrat cu ei şi prin alte părţi, îmi sînt şi prieteni. Am încredere în ei pînă în pînzele albe. La Realitatea Tv  eu am lucrat cu încredere absolută în editori pentru că nu aveam timp să scriu. Nu aveam cînd să verific textele. Aici, însă, îmi pot permite să modific textele, şi-o să le modific, cînd va fi cazul.

- Vorbind despre concurs : au fost mulţi concurenţi ? Te-ai bătut pentru loc ?

- Au fost mulţi. Eu nu am simţit concurenţa, nu a fost nici o probă dechisă. Doar cînd ne-ntîlneam pe hol, cu mulţi dintre ei mă şi cunoşteam. N-am simţit nici un fel de tensiune, presiune... Nu a fost o confruntare directă. Eu mă simt, de obicei, foarte bine la examen.

- Ai revigorat, reformulat redacţiile de ştiri ale cîtorva radiouri. Aici ai aceeaşi dorinţă de schimbare ?

- Nu am misiunea asta. Eu sînt doar redactor-prezentator. Bineînţeles că am, deja, opinii despre ceea ce se întîmplă acolo, pe care mi le exprim de cîte ori am ocazia. Şi sînt sigur că oamenii se pot schimba nu numai dacă şeful le impune. E vorba şi despre un alt sistem de lucru. În astea cîteva zile, în care mi-am cunoscut colegii, am devenit extrem de încrezător că va fi foarte simplu să schimbăm lucrurile în sensul Jurnalului. Oamenii sînt foarte profesionşti şi, foarte important şi surprinzător pentru mine, sînt dornici să se schimbe. N-aş fi crezut, într-o instituţie publică...

- Va fi un alt fel de jurnal ? Ce ar trebui schimbat ?

- Să se schimbe puţin felul în care lucrează, felul în care împachetează ceea ce fac ei. Foarte puţin, e vorba numai de nuanţe aici. Pentru că la bază, tuşele groase sînt foarte bune, sînt cele corecte. Sînt oameni de meserie. Acum se lucrează la reglajul fin : să fie mai dinamici, mai deschişi, mai elocvenţi, mai descriptivi. Pentru că au devenit foarte sintetici, probabil pentru că aşa li s-a cerut, nu ştiu. Dar au făcut foarte bine ceea ce li s-a cerut.

- Realitatea Tv are corespondenţi CNN, e o şcoală de jurnalism foarte bună. La TVR poate fi vorba de aşa ceva?

- Şcoală de jurnalism la TVR? Atîta vreme cît oamenii au ocazia să lucreze cu Rodica Culcer, asta este prima şcoală ! Este o şcoală prin care eu am trecut şi pe care o recunosc oricînd. Mare parte din lucrurile pe care le ştiu eu sînt de la Rodica. Al doilea lucru pe care-l poate permite TVR şi chiar se-ntîmplă, şi pe care eu nu l-am întîlnit în cantitatea asta în nici o altă instituţie de presă din România, este formarea profesională din mers, cu consultanţi, cu profesori aduşi din străinătate. Eu nicăieri n-am văzut asta, pînă acum. Aici se-ntîmplă. Chiar acum unii dintre colegii de la ştiri fac tehnică de interviu cu traineri din străinătate, BBC, CNN, etc. Iar Rodica este dispusă şi chitită să mărească extraordinar cursurile astea, să formeze oamenii pe meserie, după standarde internaţionale. Iar TVR permite lucrul ăsta! Pentru că există mecanismele..

- De ce ţi se pare atît de surprinzător faptul că TVR permite lucrul ăsta?

- Nu, nu neapărat TVR . Mi se pare surprinzător pentru că, într-o instituţie media din România, în general, ideea este întotdeauna : « Ai venit, eşti angajatul nostru, pune mîna şi produ!» Aici lumea se mai gîndeşte şi la altceva, iată.

- Cum te-ai gîndit să dinamizezi Jurnalul ?

- Există mai multe surse de dinamism : viteza de reacţie, debitul verbal, există lucruri legate de invitaţi, care vor fi mai mulţi. Există lucruri legate de producţie, cum se vor întîmpla lucrurile în platou, în faţa telespectatorilor, pe care n-o să le dezvălui acum.

- Văd că eşti entuziast.

- Da ! E un lucru nou. Gîndeşte-te la asta : vii într-o instituţie. Se face un decor nou, se gîndeşte un sistem grafic nou, o echipă de oameni, zeci de oameni sînt gata să facă altceva. Faci parte din lumea asta care se schimbă. Profesional, nu ştiu ce m-ar putea încînta mai mult !

- Ce calităţi crezi că trebuie să aibă un redactor prezentator...

- Să fie curios, să vadă lucruri pe care alţii nu le văd... După aia sînt calităţi pe care Dumnezeu ţi le dă sau nu ţi le dă, şi care sînt scrise în cursul de televiziune foarte clar: să ai dicţie, înfăţişare. Nu trebuie să fii frumos...

- De fapt, vroiam să te întreb ce calităţi trebuie să aibă un prezentator ca să devină imaginea postului ?

- Din punctul meu de vedere, să fie un om care să comunice. Un om care să lase senzaţia celor care îl privesc că le spune adevărul. Să fie un bun comunicator. Un om de la care să simtă plăcerea a ceea ce face şi faptul că înţelege ceea ce spune.

- De obicei imaginea unui post este o femeie.

Orice obicei se poate schimba. Există, probabil, această credinţă în România. Iată că şefii de la TVR au considerat că lucrul ăsta se poate schimba.

- Te vezi imaginea postului ?

- În materie de informaţie, mi-ar plăcea să am o prestaţie care să-i facă pe colegii mei din redacţie să se simtă mulţumiţi de felul în care munca lor iese pe post. Asta mi-ar face o plăcere nemaipomenită. Cît despre imaginea postului, nu eu decid lucrul ăsta. Aş pune carul înaintea boilor : nu asta îmi propun. Eu, în momentele în care nu apar pe post, cînd nu spun o ştire, cînd nu vorbesc cu oamenii, mă simt ca peştele pe uscat. Pentru că mie-mi place foarte mult ceea ce fac !

- Dincolo de noul job pe care îl ai acum, cum te vezi evoluînd ? Ce ideal ai ?

- Idealul, în momentul ăsta, este ca Jurnalul să fie un reper şi o alternativă serioasă la jurnalele de ştiri ale televiziunilor importante din România. Un standard. Pe mai departe, timpul lucrează în favoarea mea şi în favoarea tuturor celor care fac această meserie : devii mai experimentat, vîrsta te ajută, e vorba de seriozitate, e vorba de cultura dobîndită. Tot în meseria asta mă văd. Mie-mi place meseria asta şi pot s-o fac de oriunde, în orice ipostază. A propos de statul în platou, lumea se poate aştepta şi la surprize.... Şi nu spun mai multe. Asta veţi vedea la Jurnal.

- În ce relaţii eşti cu Dana Războiu ?

- Foarte bune. Este o colegă extraordinară, pe care abia am cunoscut-o. Tot ce mi-a spus mi-a făcut o deosebită plăcere, lăsîndu-mi credinţa că este o tipă extraordinară!

în Teleghid Cotidianul

Uscat şi Trofin: "Noi nu povestim imagini, le arătăm!"

- Canalul de ştiri are ceva experienţă. Ce s-ar mai putea experimenta într-un canal?

Trofin:- Vrem să-ncepeţi ziua veseli, optimişti dar să şi-nvăţăm cîte ceva împreună. Tot ceea ce ar aduce un plus de spectacol dar şi de utilitate se poate experimenta. Acum am început să preluăm on-line imagini live de pe pîrtii, cu ajutorul colegilor de la Antena 1 Braşov. Dacă reuşim, vom transmite live şi din elicopter. Nu povestim despre imagini, le arătăm! Asta-i, cred eu, esenţa televiziunii.

Uscat:- Orice! Dacă am făcut noi şi aerobic cu femei trecute de prima tinereţe, în direct, în P-ţa Victoriei... Am avut la un moment dat o rubrică de camera ascunsă, pe care o realizam tot în direct. Nu ştiu dacă e o premieră mondială, dar o premieră naţională e cu siguranţă!  Ne-am gîndit, de exemplu, ca în acest sezon să lansăm un concurs de cultură generală pentru oamenii străzii.

- E mare înghesuială în Canalul de ştiri. Cît eclectism poate să ducă o emisiune matinală?

Trofin:- Nu-mi spune mie ce-i aia-nghesuială, că pe vremea lui Ceauşescu mergeam la serviciu cu autobuzul la oră de vîrf! Tocmai am citit contractul, dar nu scrie nimic despre eclectism, aşa că nu pot să răspund. Eu am doar un uşor reumatism la piciorul drept. Şi deviaţie de sept.

Uscat:- “Eclectism “?!? Dacă te referi la îmbinarea mecanică, hibridă a unor puncte de vedere sau concepţii eterogene sau opuse ( DEX . Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975),  atunci trebuie să recunosc că duce mult !

- Diversitatea se amplifică: aveţi din ce în ce mai mulţi colaboratori. Cum îi ţineţi pe toţi în frîu?

Trofin:- Ştii ce-i aia echipă? Avem nişte oameni de calitate, maturi şi responsabili. Problemele apar cînd cineva descoperă că-i genial şi-l mănîncă-n fund să iasă mereu în faţă. Deocamdată nu e cazul. Din această echipă au mai plecat în trecut oameni de neînlocuit. Şi ştiţi ce uşor i-am înlocuit?

Uscat:- Da’ nu îi ţinem noi în frîu. Dimpotrivă. Treaba noastră e să-i stîrnim, să-i determinăm să dea totul din ei, să vină cu cît mai multe puncte de vedere, să fie volubili, să… …AJUNGE!!!!!! DACĂ NU CERI ACUM PUBLICITATE, TE OMOR! ÎŢI PRĂJESC FICAŢII, ŢI-I MĂNÎNC ŞI PE TINE TE DAU LA MAIDANEZI, AI ÎNŢELES?!!! ( Elena Păun, producător executiv al Canalului de Ştiri şi a tot ceea ce am făcut pînă acum la Antena 1.) Deci frîu’ nu e la noi!!!

- Văd că cele mai multe dintre mesajele de pe forumul emisiunii sînt pentru Roxana sau Eva. Sînt ele mai bune de canal decît voi?

Trofin:- Tu cui i-ai scrie mesaje? Cît de tare îţi stîrnesc eu imaginaţia? Spune-mi şi uimeşte-mă! Dau o bere!

Uscat:- Acuma gîndeşte-te şi tu cum ar suna un mesaj de genul: Trofin, Uscat, dragele mele, sînteţi extrem de bune, m-aş căsători cu fiecare  dintre  voi şi cu amîndouă la un loc. Sînii voştri sînt… etc., etc. Da, Eva şi Roxana sînt BUNE!!

- Cît sînt de bine reprezentate în emisiune personajele cu adevărat underground, specifice oricărui canal?

Trofin:- Noi avem acum şi o rubrică destinată iubitorilor de animale, dar despre rîme, şobolani, cîrtiţe şi hîrciogi nu ne-a cerut încă nimeni relaţii… Dar de ce nu, dacă publicul ar cere?

Uscat:- Gînd la gînd cu bucurie, parcă ţi-am dat un răspuns: m-am gîndit la un concurs de cultură generală pentru oamenii străzii. În rest avem destul de multă politică. Ştii tu vreun subiect mai de canal decît ăsta?!

- Voi doi sînteţi întotdeauna pe acelaşi canal? Nu există şi momente cînd, în privinţa unor aspecte ale emisiunii, o ia fiecare pe canalul lui?

Trofin:- Ba da.

Uscat:- Oho ho, şi încă de cîte ori! Ca să nu mai pierdem vremea să ne convigem reciproc de acurateţea şi justeţea argumentelor fiecăruia, am dezvoltat un sistem de muncă în schimburi (reminiscenţă socialistă: Trofin a apucat să lucreze în fabrică pe vremea lui Ceaşcă). Aşa încît o săptămînă  coordoneza el emisia, o săptămînă eu!

- De ceva vreme adăstaţi în Bucureşti. E aici un vad bun pentru umorul vostru? Nu duceţi dorul canalului din Cluj?

Trofin:- Păi Canalul s-a născut la Bucureşti. La Cluj erau “Ştirile de sîmbăta asta”, care erau altceva. Canalul e un program în direct, cu mare potenţial de adrenalină şi neprevăzut, care te prinde. Mie-mi place umorul care se naşte instantaneu în situaţiile care au loc în direct. Aşa că un posibil slogan ar fi “Gîndeşte iute, da’ vezi ce zici!”.

Uscat:- Ce vad, ce umor?! La Bucureşti sînt BANII, frate. Şi în meseria asta, dacă bani nu e, nimic nu e! Nu mă refer aici doar la onorarii, ci la bani pentru producţie în general! Aşteptăm provincia! (Doamne, ce urăsc cuvîntu’ ăsta…)

- Orice canal are scursurile lui. Indicaţi măcar un aspect “mizer” de care aţi vrea să scăpaţi sau pe care aţi vrea să-l îmbunătăţiţi.

Trofin:- Să-l mutăm după amiaza. Cînd am început armata, în 1981, am crezut că mă voi trezi la ora 5.30 doar timp de 9 luni…

Uscat:- Nu mă provoca la aspecte mizere, că nu mai termin !

- În subteran se construiesc, în taină, surprizele. Voi ce pregătiţi nou pentru  telespectatori?

Trofin:- Mă duc în subteran să mă uit şi-apoi vin să vă spun… adică nu pot, că n-ar mai fi surprize… Pe scurt, răspunsul e da!

Uscat:- Ne dorim, în taină, (ai grijă să nu afle nimeni…) un format de prime time de divertisment, pe care să-l realizăm săptămînal în direct. Simţim nevoia să revenim la poante mai elaborate, la trucajele care ne-au consacrat, la parodii publicitare despre care şi acum sîntem întrebaţi. Ar putea fi o “combinată alpină“ a tot ceea ce am realizat pînă acum, începînd cu Ştirile de Sîmbăta Asta şi terminînd cu Canalul de ştiri !


-   Cînd ieşiţi din Canal, la lumină, pe unde vă duc paşii? Există locuri în Bucureşti pe care le frecventaţi de plăcere?

Trofin:- Bucureştiul are multe locuri foarte frumoase. Mie-mi place enorm să mă plimb şi să observ. Există clădiri vechi în Bucureşti, deosebit de frumoase, şi străzi asemenea. Dar cînd vremea e frumoasă îmi place partea mai puţin expusă a Parcului Herăstrău. E şi un loc unde e interesant seara, unde găseşti multe subiecte care se prezintă pe cluburi, dar nu găseşti loc şi tre’ să stai cu Tzone la pupitru. Dar numai în weekend. 

Uscat:- Cînd ieşim din Canal, la lumină, ne afundăm rapid în beznă. Nu de alta, da’ în clubul unde pune Tzone muzică sînt de toate, numai lumină nu. Chiar vrei să-ţi dau nume? Down Town, Music Club, Terminus, şi mă opresc aici, că ştiu că oricum nu le publici!

- Dar cu gîndul pe unde hălăduiţi? Ce citiţi, ascultaţi, vizionaţi?   

Trofin:- Cu gîndul? Acasă la familie şi la casa mea şi cabana de la munte unde-mi place să merg cu 4X4 din dotare. Văd mai multe ştiri decît poate duce de regulă un om normal, citesc aproape toată presa şi altceva, pe apucate. Şi uneori mă mai apucă dorul de America, pe unde m-am specializat.

Uscat:- Asimov, Marc Levy, David Lodge, Psihologie practică, etc.  şi, în general, cam ce ne recomandă Zvetlana Cîrstean, de ascultat ascultăm de neveste şi tot ceea ce ne recomandă Tzone, iar de vizionat ce să zic, e o listă lungă, de la Madagascar pînă la The  Sea Inside, aşa că… 

în Teleghid Cotidianul

Mircea Andreescu face jocul lui Dumnezeu

În spectacolul „Vizitatorul” de Eric-Emmanuel Schmitt, găzduit de Teatrul Nottara, ne întâlnim cu Necunoscutul. Un bătrân plăcut, atotştiutor, care reuşeşte să-l tulbure pe însuşi Freud. Un fior străbate sala: pe scenă e chiar Dumnezeu! Adică Mircea Andreescu, la 66 de ani şi peste 100 de roluri. Pentru acest rol a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Braşov.

- Ce înseamnă spiritul teatral în Braşov ? Care este diferenţa faţă de ceea ce se-ntîmplă în Capitală ?

- Diferenţa este aceea că în timp s-a clădit o trupă foarte serioasă, foarte valoroasă la Braşov. Sigur, nu întotdeauna au fost perioade foarte fericite din punct de vedere profesional. Dar în ultimul timp s-au adunat actori mai tineri iar cei în vîrstă şi-au cîştigat demult un nume : Costache Babii, Virginia Marc, Dan Săndulescu.

- E o privire mai proaspătă decît în Bucureşti?

- Avem un director foarte tînăr, Claudiu Goga, cel care semnează şi regia acestui spectacol, Vizitatorul. Nu ştiu dacă privirea este proaspătă, dar este foarte serioasă. Se face un teatru de valoare şi poate cea mai bună dovadă este că Braşovul este mereu prezent în Capitală. Ultima oară am fost în noiembrie, la Festivalul Naţional de Teatru, cu Aşteptîndu-l pe Godot. Tot anul trecut am fost prezenţi la Festivalul de Comedie, cu un spectacol al lui Vişniec, Angajare de clown. Iată alt nume foarte serios. Nu ne prea încurcăm acolo cu bagatele şi cu flecuşteţe.

- Tocmai aţi luat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Teatru de la Braşov. Cu siguranţă sînt multe alte roluri pe care le-aţi fi dorit încununate de un premiu.

- A, acuma să nu vă imaginaţi că nu dorm noaptea aşteptînd premiile, decoraţiile festivalelor de teatru sau ale UNITER-ului. Juriile sînt făcute din oameni, nu sînt computere care să judece exact sau nepărtinitor lucrurile. Eu nu stau să aştept premii. În timp, au fost cîteva. Asta înseamnă că e bine ce facem noi la Braşov. În orice caz nu lucrăm pentru premii, ar fi o nenorocire. Dacă stau să mă gîndesc, ni s-a mai întîmplat să nu fim băgaţi în seamă cu nişte lucruri foarte frumoase şi importante şi-atunci de ce să ne batem capul cu astfel de probleme ? Şi să ştiţi un lucru : valoarea unui spectacol nu este dată de un juriu sau mai ştiu eu ce comisie de selecţie. Tot noi, actorii, o dăm. Şi spectatorii. Sîntem profesionişti acolo, nu sîntem o mînă de amatori care lucrează pompieristic pentru premii sau pentru cîntarea nu-ştiu cărui partid, cum se proceda odată.

- E un rol tulburător cel din Vizitatorul. Cum vi l-aţi asumat ?

Cum se procedează de obicei. Citind piesa, discutînd cu regizorul (cu care nu sînt la prima colaborare, am mai avut noi isprăvi împreună) şi stabilind cîteva lucruri importante. Pe urmă, repetînd cu un actor pe care nu trebuie să-l recomand eu, Alexandru Repan, şi ambiţionîndu-ne să demonstrăm cîteva teme ale acestui spectacol care axează pe discuţia asta dintre un ateu, Freud, şi, eventual, Dumnezeu...

- Cine este acest Necunoscut ? Este « eventual  Dumnezeu » ? 

- Poate să fie Dumnezeu. Noi aşa ne-am gîndit. Există o sugestie de ambiguitate pe care o face autorul piesei, dar noi aşa ne-am gîndit, că este chiar Dumnezeu. Una dintre idei este aceea a răspunderii pe care o poartă savanţii vremii de atunci şi a vremilor dintotdeauna, şi a responsabilităţii pe care o poartă chiar Dumnezeu. Cred că acesta este punctul forte al spectacolului.

- Aţi făcut un Dumnezeu de un firesc fantastic.

Eu am de interpretat un persoanj care este pînă la urmă un om. Să nu vă imaginaţi că acuma m-am dus şi m-am recules pe la mănăstiri... Nu, nu trebuie jucat aşa.

- Care este experienţa dumneavoastră în legătură cu acest necunoscut, mister pe care-l recunoaşte fiecare ?

- L-am adoptat ca pe un persoanj care aş putea să fiu eu sau oricare altul. De altfel şi înfăţişarea lui ne duce la ideea că poate fi întîlnit pe stradă. Privind dincolo de înfăţişare şi de îmbrăcăminte,  se pot ascunde tot  felul de minuni în spatele personajelor.

- Ca şi în spatele oamenilor care ne apar pe stardă. Aţi întîlnit necunoscuţi de felul ăsta,care par a veni de altundeva?

- Există la Braşov un personaj care vinde în piaţă, dar se ocupă şi cu literatura. Un personaj pitoresc şi înţelept. Există multe astfel de personaje. Unul ar fi Petre Ţuţea, de pildă. Unii dintre colegii mei îmi povesteau că l-au cunoscut înainte de revoluţie, nu cum l-au văzut cei mai mulţi la televizor. Nu excela prin cine-ştie-ce ţinută vestimentară, dimpotrivă. Pe unii tocmai asta îi deruta. Numai pînă vorbea. Atunci era cu totul altcineva, era o comoară de înţelepciune şi de încărcătură filozofică formidabilă.

- Cum vi se pare textul Vizitatorului ? Dens ? Filozofard ? Comun ?

- E o reţetă vecină cu a teatrului de bulevard franţuzesc. Sigur, o reţetă care asigură succesul. Iată o întîlnire insolită: Freud - Dumnezeu. La o privire mai superficială vei fi tentat să o tragi spre o situaţie comică, ori nu! Mai nou, autorii francezi ştiu să-şi garnisească succesul de public cu diverse cunoştinţe temeinice, în cazul de faţă despre Freud. Mărturisesc că nu l-am citit pe Freud dar sînt destul de uşor înţeles ideile lui şi ceea ce se dezbate în piesă. Autorul face lucrurile lesne de înţeles pentru toată lumea.

- După Dumnezeu ce s-ar mai putea juca ?

- Ei, mai sînt personaje, nu s-au epuizat. Chiar mîine am repetiţie cu dl. Vlad Masaci, piesa se cheamă Copilul în grădină, a lui Shepard.. Este o piesă foarte frumoasă, s-a jucat cîndva şi în Bucureşti, la Bulandra. Este o piesă mai specială. Poate că de-asta e şi frumoasă lumea asta pe care o aducem noi. Nu-i uşoară, ci frumoasă.

- Ce vi se pare a fi special  în viaţa dumneavoastră ? Dincolo de personaje.

- Îi las pe alţii să observe. Am interpretat peste 100 de roluri. Poate că unul din lucrurile care mă caracterizează este răbdarea cu care lucrez.

- Aveţi timp şi de altceva decît de teatru ?

- Mai rar. Anul trecut s-a întîmplat să găsesc înţelegere la Braşov şi să fac două filme. Sînt foarte curios şi nerăbdător, să văd ce-a ieşit. Din toamnă am lucrat la un film al lui Corneliu Porumboiu, care se cheamă A fost sau nu revoluţie în oraşul nostru ?  Regizorul este foarte tînăr, a luat şi un premiu la Festivalul de la Karlovy-Vary, el este unul dintre cei cunoscuţi mai degrabă în străinătate decît în ţară.

- Cum gîndeşte publicul Vizitatorului?

- Aici, la Nottara, sîntem foarte aproape de spectatori şi le putem vedea reacţiile şi putem citi interesul pe care îl au faţă de discuţiile de-aici, de pe scenă. După felul în care aprobă şi participă, pare că nu sînt străini de problemele de aici. Cred că acesta e un spectacol cu oarecare viitor în Bucureşti.

- Credeţi că oamenii sînt gata să dea un nou înţeles lui Dumnezeu ?

- Nu ştiu dacă sînt gata, nu-mi permit să fac astfel de aprecieri. Sigur că fiecare dintre noi îl vedem altfel pe Dumnezeu. Există o idee a spectacolului, care nu este neapărat a lui Schmidt : de obicei îl chemăm, ne place să-l evocăm şi să credem în Dumnezeu pentru că simţim nevoia ca cineva să aibă grijă de noi. Să stea deasupra noastră, să ne simţim ocrotiţi... Cred că această nevoie e valabilă în continuare. E mare nevoie de ocrotire...  Avem nevoie de cineva în care să avem încredere, care să fie capabil să ne protejeze, pentru că vremurile sînt tare spurcate.

- Vă apasă şi pe dumneavoastră ?

- Bineînţeles, toţi le resimţim, şi asta nu de ieri, de-alaltăieri sau de acum zece ani sau de cînd am început să deschid ochii în lume. Am, totuşi, o vîrstă şi am trecut prin cîteva lucruri... Vorba Necunoscutului din piesă: « secolul acesta va fi unul dintre cele mai ciudate din întreaga istorie a lumii ! ». Şi aşa a fost.

- Nepoţelului dumneavoastră ce-i spuneţi, cum îi descrieţi lumea ?

- A, nu discutăm lucruri atît de importante. Neţopelul meu este un băiat isteţ, s-a născut acum aproape patru ani şi e croit după tiparele mai proaspeţilor cetăţeni ai ţării ăsteia. E un tip foarte grăbit. Şi-mi povesteşte el, are el grijă. Deocamdată e pasionat de o bormaşină.

- Vă jucaţi ? În afara scenei ?

- Sigur, cînd avem timp. Mi-ar plăcea să am timp să stau cu el mai mult, să ne jucăm. Din păcate, timpul meu liber e puţin. Cel mai mult mi-l petrec în teatru.

Cărţi timide la televizor

Ministerul Culturii şi Cultelor tocmai a demarat Programul Naţional de Subvenţionare de Carte şi Publicaţii Culturale, la care s-au înscris 50 de reviste şi 75 de edituri. În acest an subvenţiilor li se vor aloca 28 miliarde de lei vechi. Iată o acţiune de mare anvergură şi responsabilitate.  De aceea ne-am propus să analizăm un fenomen rar apărut pe televizorul românesc: emisiunile în care protagoniste sunt cărţile.

Cărţi înghesuite

Prezentările de carte sunt atît de puţine, că se pot număra doar pe degetele de la o singură mînă. E limpede că genul e considerat neproductiv, neinteresant, deloc aducător de audienţă, pentru că cele mai multe dintre televiziuni n-au catadicsit să le introducă în grila lor de programe. Chiar şi cele 5 posturi care au binevoit (TVR 1, TVR Cultural, ProTv, Realitatea Tv şi B1 Tv) au drămuit cît se poate de bine respectivele emisii, încorsetîndu-le exemplar. Chiar dacă unele programe au alură respectabilă (Pro Tv, “Parte de carte” – durata 50 minute; Realitatea Tv, “Un m3 de cultură” - 45 minute; Tvr Cultural, “75 de minute despre…” (cu Ioana Drăgan) - fireşte, 75 minute) totuşi, senzaţia de informaţie scursă cu picătura nu se poate şterge. O dorinţă nejustificată de a corecta o prejudecată, aceea că o emisiune de cultură ar fi, de fapt, inaccesibilă “publicului larg”, face ca realizatorii respectivelor programe să indice cantitatea de cultură pe care sunt gata s-o ofere pe  micul ecran. Ca şi cum acest mic ecran ar fi incapabil să suporte mai mult, i se pregătesc, bine cîntărite, ori numai “Cinci minte de cultură”, ori (pentru un televizor mai încăpător) “Un m3 de cultură”, ba chiar, treacă de la organizatori, “75 de minute despre…” Să înţelegem de aici că o cantitate mai mare ar primejdui calitatea (cartea e un pachet rafinat de informaţii speciale, subtile) sau că, mai bine, referirea la cantitate (un amănunt obişnuit în pieţe sau măcelării)   ar îndulci din preţiozitatea de nedescifrat a calităţii? În lungimi, volume şi timpi măsuraţi, emisiunile de prezentare de carte îşi doresc să facă din gestul cititului un act firesc, plăcut, care să nu-l intimideze nici măcar cu o idee pe fragilul telespectator.

Succese pe spaţii mici

Iată cum îşi descrie demersul Cristian Tabără, unul dintre cei mai buni realizatori de gen, poate şi pentru că nu se poticneşte în cine-ştie-ce farafastlîcuri intelectuale: “Emisiunea vrea să creeze o legătură mult mai clară şi mai dinamică între carte şi viaţă. Am senzaţia că literatura este privită azi ca un exerciţiu nefolositor. Ei bine, eu şi invitaţii vom încerca să demonstrăm că avem nevoie de carte, chiar mai multă nevoie decît ne dăm seama.” La fel, Alex Ştefănescu îşi propune şi reuşeşte, fiind un specialist în domeniu, discuţii spectaculoase, pline de miez. Tocmai de aceea, pentru emisiunea sa de pe Realitatea Tv, “Un m3 de cultură”, dl. Ştefănescu a primit premiul APTR pentru cel mai bun talk-show. Mai e Dan C. Mihăilescu, excelent realizator, savuros, priceput în a condensa, strălucitor, un întreg univers ideatic în tradiţionalele “cinci minute”.

TVR face “Cinci minute de cultură”, un serial de durată, cu propunere clară, de educaţie a tinerilor în spiritul cărţilor. Că e Călinescu sau alt autor din programa şcolară, publicul privitor la scurta zvîcnire culturală pare a fi format din elevi pierduţi pe coclaurile ţării, la fel de pierduţi şi în paginile cărţilor.

Există, însă, şi curiozităţi: singura carte prezentată pe Prima TV este una imensă, o veritabilă bancă de date a performanţelor aiuritoare ale trupului, oferite cu pompă. “Guiness Book” aduce un spectacol care ar face bine, poate, şi spiritului, dacă zona muşchilor plesnitori şi a fălcilor zdrobitoare nu ar fi atît de îngustă.

Nu ne gîndim că mai multe cărţi prezentate la televizor ar induce un veritabil fenomen de culturalizare în masă. Probabil puţini se reped, mai apoi, în librării, să le şi citească. Dar firescul discuţiei despre cărţi ar trebui să se petreacă şi în alte spaţii/emisiuni, decît în cele dedicate cu zgîrcenie lor. Cartea e un partener de suflet. Nu e doar instrumentul care te fereşte de umilinţa de a spăla WC-uri mai tîrziu, “cînd vei fi mare”. După cum auzim, săltat, de la “Paraziţii”, “cărţile educă spiritul.” La noi, în afară de cei declaraţi scriitori/intelectuali, singurul care s-a dat cititor la Tv, cu mîndrie, este Mutu.