Tandreţuri nocturne cu Marina Constantinescu

 - Cum a început aventura unui critic de teatru în televiziune?

- Am debutat în 1991, colaborînd la o emisiune la care eu ţineam foarte mult, se numea “Limba noastră”, emisiune făcută de Mihaela Macovei, un profesionist al televiziunii. Era o emisiune foarte utilă, foarte dinamică.

- A fost o colaborare care a mers uşor? Citisem undeva că au fost şi unele poticneli, suferinţe, piedici…

- Au trecut nişte ani. Începutul acestei emisiuni, “Nocturne”, nu a fost uşor pentru mine, poate că aşa e firesc. Există o atitudine uşor ostilă faţă de oamenii care sînt invitaţi, care vin cumva din afara instituţiei, asta nu din cauză că nu ar fi profesionişti în televiziune. Mie mi s-a propus mai întîi să fac o emisiune care se numea “Cabina de montaj”, acum 5 sau 6 ani. Avînd în vedere specializarea mea, de critic de teatru, realizam dialoguri cu mari actori. După aceea am făcut “Nocturna artelor”. Prima perioadă a fost un hibrid, nu era ceea ce vroiam. Apoi am început, chiar cu o mînă de oameni. Se miră foarte mulţi cînd vorbesc despre echipa mea, care este incredibil de restrînsă. Principalul meu colaborator, prieten, şi om cu care concep vizual emisiunea este regizorul Aurel Badea, care a avut curajul să meargă pe propunerea mea de sepia şi alb-negru. Am o asistentă foarte tînără şi foarte conştiincioasă, cum nu sînt foarte mulţi tineri care vor succesul rapid şi cu orice preţ, un om foarte serios, Oana Cucuruzeanu. Am un redactor, producător, şef de producţie, cu o mare experienţă, o instituţie în televiziune, Zoe Bălan. Un scenograf de o mare calitate umană, morală şi profesională, Dana Moraru, care a înţeles de la început ce vreau: să personalizez spaţiul la fiecare ediţie în funcţie de temă sau de invitat.

- Lucru rar, văd că vorbiţi despre echipa dv. numai la superlativ. Alţii se mai şi suportă, de nevoie. Aici chiar vă iubiţi.

- Da, sunt nemaipomeniţi. La montaj avem un poet al imaginii, regizorul de montaj Dănuţ Pintilie. Am avut înţelegerea tuturor că nu se poate lucra decît aşa. Altfel, ar fi numai bifări de acţiune. Asta, de fapt mă macină pe mine cel mai tare: să evit clişeele, modele, cărările bătătorite, oamenii care apar foarte des. Încerc să-i duc pe invitaţi exact în zona aceea în care eu îi cunosc pe ei altfel şi-aş vrea ca şi publicul să-i vadă altfel decît îi ştie. Miza şi pariul meu sînt pe termen lung… O asemenea emisiune nu poate fi gîndită pe termen scurt, şi asta am învăţat de la Iosif Sava, pe care-l evoc şi-l invoc mereu şi de care mi-e foarte dor. Cînd mi-e greu, îmi aduc aminte cît de greu îi era domniei sale, cum se lupta cu şabloane de genul rating-ului, audienţei, “nu avem nevoie de cultură la televiziune!” sau “hai, să spunem că totuşi avem, dar să nu mizăm pe chestia asta!”. Sînt multe televiziuni comerciale, care şi-au clarificat profilul, şi totuşi, o emisiune culturală pe formatul acesteia cred că aici, la TVR îşi are locul cel mai bun. Eu cred că aici e şi lupta.

- Să vorbim despre această criză de timp, o luptă care apare şi la un cotidian, şi la televiziune, şi, iată, la o emisiune culturală paşnică.

- Exact. Noi căutăm mereu oameni de mare valoare. Şi-n  toţi anii aceştia am dovedit că valoare există într-un mod copleşitor. Dar oamenii de valoare sînt fie dezamăgiţi, fie nu iubesc această lume publică.

- Oamenii de valoare pot fi prinşi, cu adevărat, la televizor? În iureşul ăsta, în viteza asta mediatică?

- Pot fi prinşi, dar depinde cine-i prinde. De foarte multe ori am avut nu o mare greutate, dar respectîndu-i foarte tare a trebuit să-mi înving şi-un soi de timiditate şi de umilinţă în a-i convinge să apară timp de o oră.

- Aţi găsit şi modalitatea: de a personaliza decorul, mişcîndu-vă după soare…

- Exact. Dar sînt oameni de mare valoare care nu vor să apară. Nu-i interesează. Şi de ce spun că am gîndit pe termen lung? Pentru că aceste apariţii devin, la un moment dat, document.

- Neîndoielnic. Actul jurnalistic e perisabil. Cum vă împăcaţi cu ideea?

- Toată vara s-au dat în reluare cîte două emisiuni. Le-am privit şi mă bucur că am avut dreptate. Nu am gîndit nici una dintre emisiuni pe un context imediat. O lansare de carte, o expoziţie, o premieră, nu!… Am gîndit totul pe o personalitate sau pe o temă profoundă. Uite, lansează Andrei Pleşu  “Despre îngeri”… Ei, toată lumea îl vînează pe Pleşu să vină să vorbească despre îngeri. Sau s-a lansat “Ochii Beatricei”, de H.R. Patapievici. Toate televiziunile îl caută pe Patapievici. Eu nu am vrut asta. Eu am vrut să construiesc o emisiune care să fie valabilă oricînd, în orice an, în orice timp şi-n orice timpuri.

- Cultura e un loc stabil, continuu.

- Da, eu zic că am reuşit să fac cîteva întîlniri şi confesiuni memorabile. Cu Liiceanu, de pildă, a fost o întîlnire cu totul specială. Asta înseamnă să îi ştii şi foarte bine, să îi iubeşti foarte mult, să îi preţuieşti foarte tare, aşa cum trebuie iubită şi preţuită valoarea. Tot ceea ce  fac este o formă a mea de reverenţă şi de omagiu în faţa valorii. De-aia încerc ca spaţiul să le fie cît mai apropiat, să se simtă bine, aşa încît acea oră faţă în faţă, uneori un dialog ca în transă, să fie un exerciţiu de admiraţie din partea mea şi de sinceritate din partea lor.

- Există cîteva prezenţe feminine, realizatoare de emisiuni de cultură. Să vorbim despre feminitate…

- Eu am vrut ca această emisiune să mă reprezinte şi pe mine, într-un mod subtil, dar complex. Noi nu existăm doar într-o dimensiune, nu sîntem doar foarte zîmbăreţi, foarte veseli sau foarte trişti. Sîntem un amestec de multe lucruri. Eu am şi un spirit ludic pe care puţini îl ştiu, am şi, zic eu, o anumită tandreţe faţă de cei pe care-i preţuiesc. Nu vreau să joc personaje, vreau să fiu eu însămi, atît cît se poate.

- Cultura e o feminină. Cum o definim?

- Cultura e greu de definit aşa. Dar gestul cultural e un gest al valorii. Şi uneori sîntem foarte trişti pentru că nu-l avem.

- Senzorial cum l-am putea vedea? Cu ce ar semăna, ca şi atingere?

- Poate să semene cu o mătase naturală vaporoasă, cu o catifea naturală care cade în falduri grele, concretă şi în acelaşi timp somptuoasă, care te îndeamnă la o privire a voluptăţii. Cultura nu trebuie să fie neapărat ceva greu de pătruns.

- Ar fi dificil să-l obişnuim pe telespectator cu uşurătatea actului de cultură?

- Primesc telefoane, scrisori de la telespectatori, oamenii sînt dornici… Este aşa o greşeală ceea ce se întîmplă, că le dăm atîta maculatură… Oamenii nu sînt o gloată. Sînt multe emisiuni care se dedau vulgarităţii şi derizoriului. Mă întreb cînd o să înţelegem că cel mai important lucru, chiar dacă nu e atît de spectaculos la prima vedere, chiar dacă nu frapează, există această nevoie de dialog cu oameni de valoare.

- Aveţi semne că noua conducere a Televiziunii Române înţelege această nevoie esenţială?

- Tudor Giurgiu a fost chiar unul dintre invitaţii mei. El este un constructor, a construit Festivalul Internaţional de Film Transilvania. E un artist şi sînt convinsă că va miza pe cultură. Au mai fost şi alţi preşedinţi de televiziune, oameni de cultură, care nu au mizat pe lucrul ăsta. Dar pe Tudor Giurgiu îl cunosc, el nu va dezamăgi.

- În nocturne vedem numai figuri alb-negru. Care e tîlcul acestei iniţiative?

- În alb şi negru ideile par mai tranşante.  Este şi o imagine care nu e foarte clar definită în timp. Noi vrem să evoluăm şi de aceea experimentăm întruna. Nu trebuie să rămînem în forme fixe, pentru că am obosi toţi, ne-am plictisi îngrozitor. Sigur, sînt şi inerţii, sînt blocaje… Atunci ce facem? Facem exact ceea ce se întîmplă în teatru, pentru că asta e lumea cea mai apropiată mie. Eu văd această emisiune ca şi pe un spectacol. Da aceea am un podium, o scenă, sînt lumini ca în teatru.

- E şi aceeaşi ardere, ca într-un spectacol de teatru?

- Da, da! Este o oră în care eu de multe ori nici  nu ştiu ce s-a-ntîmplat.  Pur şi simplu este ca o transă. N-am jucat niciodată pe scenă, dar cred că aşa trebuie să fie.

în Teleghid Cotidianul

Mihai Codreanu: "Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face."

Oglindind toate evenimentele triste din ultimul timp, departamentele de ştiri au fost cele mai solicitate. Sunt performanţe ale televiziunii în direct care fac mîndria jurnaliştilor. Au fost şi zile în care Mihai Codreanu alerga acasă numai cît să facă un duş. Din păcate s-a dovedit că şi pentru noi, românii, cîtă performanţă, atîta dramă.

“Nu am idei mesianice despre job-ul pe care îl fac”

- Marea ambiţie a televiziunii este să redea spectacolul realităţii. Cît din specatcolul ăsta ne este dat să vedem cu adevărat?

-  Nu ştiu dacă e chiar un spectacol. Dar asta e treaba noastră. În momentul în care se întîmplă ceva suntem atenţi la evenimentul respectiv şi îl acoperim cît de bine putem. N-am idei din astea, mesianice, despre job-ul pe care-l fac. Nu s-ar termina lumea fără noi. Dar sunt convins că mai există unii oameni, unii spun că sunt din ce în ce mai puţini, pe care îi interesează ce se întîmplă ori cu ei, ori cu ţara lor, ori cu lumea întreagă. Noi facem chestia asta atîta timp cît vor exista oameni dispuşi să se uite la noi. Şi adevărul pe care îl putem surprinde ţine de performanţa animalului ăsta, numit televiziune.

- Zilele astea s-a pus problema nevoii de discreţie, dar şi a dorinţei de acoperire mediatică. Sunt chestiuni antagonice?

- Fără să fiu cinic, eu cred că discreţia e treaba serviciilor secrete, vorbind despre colegii noştri răpiţi în Irak. Treaba nostră este, pe cît posibil, să aflăm ce se întîmplă. Am o problemă aici, şi e prima dată cînd mi-o pun. E prima dată cînd avem de a face cu chestiuni de genul ăsta. Pînă acum era o treabă impersonală. Jurnaliştii răpiţi din Italia sau din Franţa ne puneau pe gînduri, dar nu ne afectau ca acum. Sunt oameni pe care îi ştim, cu care n-am dat coate la filmări, care să prindă un cadru mai bun. Acum suntem profund implicaţi emoţional şi e destul de greu să-ţi păstrezi cumpătul în condiţiile astea. Nu ştiu cît de bine am reuşit. Nu cred în varianta  conform căreia nu trebuie să vorbim prea mult despre ce se întîmplă, pentru că astfel ar creşte valoarea ostaticilor.

- Discreţia se referă, probabil la faptul că nu toate discuţiile trebuie purtate în direct. Se mai discută şi în culise. Se hotărăşte ce e bine sau nu să se dea pe post.

- În mare, intuitiv, cam ştim ce putem spune şi ce nu. Bunul simţ este ghidul cel mai important. Aici este important să afli părerea cuiva care chiar se pricepe. Am vorbit cu negociatori, cu specialişti. Am vorbit şi cu experţi militari, care nici n-au apărut pe post. Unora dintre intervievaţi a trebuit să le alterăm vocile. La nivelul ăsta s-a lucrat. Eu cred că ei ar avea mult mai multe de spus.

- Senzaţia de fals s-a mai atenuat. Ai fost unul dintre comentatorii care nu a avut suspiciuni de felul ăsta.

- Am auzit şi eu ideea asta. Continuu să cred în buna credinţă a acelor oameni. Şi senzaţia mea este, azi, 1 aprilie, că răpitorii n-au prea multă experienţă. Aş vrea să cred că e un lucru în favoarea colegilor noştri. Sau poate doar asta putem noi vedea, din vîrful aisbergului.

- Aşadar vedem foarte puţin. Televiziunea se dovedeşte a fi neputincioasă.

- Suntem bombardaţi de tot felul de zvonuri, care nu pot fi verificate şi e riscant să le dai pe post.  Dintr-o dată, toată lumea se pricepe la chestia asta, ca la fotbal. Personajele trebuie selectate foarte bine. Dar, de oricine ar fi vorba, nişte terorişti nemiloşi sau nişte ageamii care vor să pună mîna pe un ban, asta nu schimbă deloc situaţia jurnaliştilor care stau acolo cu armele îndreptate spre ei. Suntem pe un teren extrem de mişcător şi nu putem să spunem, cu certitudine, mare lucru. De-asta, în toate materialele pe care le-am prezentat, tot timpul apar variante. Peste noapte apar tot felul de indivizi, angrenaţi politic, care se transformă din infractori, în buni samariteni. Am senzaţia că mă uit într-un viespar.

- Mai putem spune, acum, că mass-media e o putere?

- Nu ştiu. Are vreo importanţă? Trebuie să vedem ce e mai important acum. Nu am stat niciodată să mă gîndesc la asta şi nu cred că asta ne interesează pe noi. Pur şi simplu, pe noi ne interesează să ne facem treaba. Cu ce efecte, asta decid cei care se uită la noi.

“Ai grijă ce-ţi doreşti!…”

- Ce părere ai despre cei de la Al Jazeera? “Noi nu vorbim despre asta, noi suntem jurnalişti.” Culmea impersonalităţii.

- Ei sunt o televiziune destul de ciudată. Îşi fac treaba, tehnic, foarte bine. Nu sunt foarte convins de imparţialitatea lor. Probabil au şi simţit că au cam dat cu băta-n baltă şi au transmis un comunicat în care cer eliberarea jurnaliştilor români. Asta mi se pare un gest de o şi mai mare ipocrizie. E adevărat că n-au mai făcut asta pînă acuma. Nu sînt eu primul care îi acuză că s-au transformat într-o portavoce a grupărilor teroriste. E, totuşi, discutabil.

- Pe de altă parte, asistăm şi la sfîrşitul papei. Tot în direct.

- Da, e un lucru care a venit peste noi şi ne-a îndurerat. Uite, acum două săptămîni eram cu Amalia (Enache) la machiaj şi eram foarte plictisiţi. Nu se întîmpla nimic în ţara asta. Ne-am fi dorit ceva tare, să se spargă ceva, să ne ţină conectaţi. Te înnebuneşte plictiseala cînd faci meseria asta. Dar acum mă gîndesc altfel: ai grijă ce îţi doreşti… Sigur că e mai interesant să-ţi faci meseria în momente de acest gen, pe care le trecem acum. Mîndria jurnalistului e să se descurce în situaţii din astea, neprevăzute.

- Asta e ambiţia reporterului de teren. Dar prezentatorul de ştiri, el ce ambiţii are?

- Şi cu prezentatorii se întîmplă acelaşi lucru. Eu azi am stat două ore în direct şi nu ştiam de pe o secundă pe alta ce se întîmplă. Încerci plăcerea de a construi ceva din bucăţi disparate. Şi e foarte important să nu-ţi imaginezi că tu eşti mai important decît ştirea. Pentru că tentaţia e mare. În momentul ăla nu mai faci jurnalism. Atunci abia e spectacol. În sensul cel mai rău.

- Avem jurnalişti din ăştia?

- Cred că tu îi vezi mai bine, eu nu prea mă uit la televizor. Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face. Pe de altă parte,  lucrul în echipă este extraordinar. Acum cîţiva ani eram singurii care făceam interveneţii de genul ăsta. În 1999, în Iugoslavia am început. Îmi aduc aminte, au bombardat americanii Belgradul noaptea, Adrian Sîrbu a dat alarma şi ne-a chemat. În noaptea aia am intrat pe post cu imagini trimise de Sorin Bogdan care era pe un hotel din Belgrad, alături de o clădire care ardea. În noaptea aia Adrian Sîrbu mi-a făcut cadrul la cameră, pentru că nu era nimeni care s-o facă. Am fost impresionat, eu eram abia la început. Atunci au fost stabilite nişte proceduri standard şi ne-am creat obişnuinţa să reacţionăm foarte repede. Acum peste tot se întîmplă aşa. ProTv a fost şi este o şcoală de televiziune pentru mulţi.

în Teleghid Cotidianul

Iuliana Tudor: îmi place starea de direct

După ce a făcut Şcoala Populară de Artă, a terminat Dreptul şi a devenit moderatorul uneia dintre cele mai importante emisiuni de muzică populară, lider de piaţă, şi după ce a absolvit Universitatea Naţională de Muzică, secţia pedagogie, Iuliana Tudor a conchis că „aşa trebuia să fie!” Probabil multă vreme de-aici încolo Iuliana ne va învăţa cum trebuie primită bucuria cântecului şi jocului românesc.

-         „O vedetă... populară” are deja 6 ani. Televiziunile comerciale s-ar mândri să aibă emisiuni care să fi durat 6 ani.

-         Asta este şi mândria noastră cea mai mare. Am fost păstraţi în grilă tocmai pentru că am adus audienţe foarte mari, tocmai pentru că evenimentele pe care le-am creat pe tronsonul  O vedetă… populară au fost de primă mînă şi de primă ţinută şi pentru că vedetele vin la această emisiune fără să pună condiţii, fără să creeze probleme, aşa cum se întîmplă, ştiu sigur, la celelalte televiziuni.

-         Dar ce condiţii ar putea să pună interpreţii ?

-         În general pun întrebări legate de conţinut, de condiţiile financiare, de cazare... Deci toate aceste accesorii ale prezenţei unui artist într-o emisiune. Dar atunci cînd se întîmplă să-i chemăm noi în emisiune, pur şi simplu nu întreabă nimic. Spun doar că vin şi-atît. Ei ştiu că TVR-ul oferă întotdeauna condiţii optime conforme cu valoarea artiştilor invitaţi. Şi se întâmplă aşa tocmai pentru că avem o relaţie de prietenie cu foarte mulţi dintre ei. S-a creat o relaţie specială pentru că lucrăm de atîţia ani împreună. E un avantaj pentru noi faptul că de atâta timp sîntem aceiaşi, că de şase ani ştim exact ce vrem de la emisiune şi artiştii sînt foarte deschişi, se adaptează foarte repede, lucru care-i foarte important. Atîta timp cît poţi să comunici cu cel pe care-l ai în platou şi omul e deschis, lucrurile merg bine.

-         Afinitatea pentru muzica populară te-a îndemnat la aventura acestei emisiuni ?

-         Acum gîndesc c-a fost un traseu firesc. Aşa a fost să fie!  Eu am început să cînt, am urmat cursuri de canto, am participat la cîteva concursuri de folclor şi întîmplarea a făcut să ajung la unul dintre concursurile organizate de Televiziunea Română, se numea Moştenitorii. Aceea a fost şansa de a fi remarcată de oamenii din televiziune. Am fost chemată să particip la un concurs, în anul 1999 şi aşa am cunoscut-o pe cea care este şi astăzi producătorul meu, doamna Elise Stan, alături de care am deprins cam tot  ce înseamnă meseria asta. Nu numai că mi-e mentor, dar îmi este şi cel mai apropiat om, omul de încredere, dacă vreţi, în ceea ce priveşte partea profesională dar şi sufletească, pentru că e o compatibilitate perfectă între noi.

-         Cum a arătat prima emisiune faţă de cea de astăzi, de pildă ?

-         Ha, ha, cumplit ! Cred că nu există domeniu în care unui începător să-i iasă totul perfect. E firesc pînă la urmă, începutul are lipsurile lui, dar important este să fii înconjurat de oameni care să-ţi de încredere. Şi să recunoască în  tine lucruri pe care tu nu le observi. Ăsta a fost avantajul meu : am întîlnit oameni care au ştiut să mă evalueze mai mult decît am făcut-o eu în momentul respectiv şi au intuit că după o perioadă de timp voi putea reprezenta ceva în meseria asta. Şi pentru asta îi mulţumesc doamnei Elise, pentru că a avut mare răbdare. E foarte greu să formezi un om, mai ales într-o meserie care presupune foarte multe orgolii. E o meserie dificilă, e o meserie pentru care trebuie să ai o structură sufletească foarte echilibrată şi trebuie să ai şi o disponibilitate nativă pentru a o face. În general oamenii de direct trebuie să fie făcuţi pentru meseria asta. Ori o pot face, ori nu !

-         Ţi-a folosit şi faptul că ai terminat dreptul.

-         Eu n-am profesat ca jurist. Dar faptul că am studiat dreptul m-a ajutat la nivel mental. Am o uşurinţă foarte mare în a memora informaţie care-mi este dată cu cîteva clipe mai devreme. Ca discurs m-a ajutat foarte mult, pentru că multe dintre materiile din facultate au presupus dezbateri de o anumită ţinută. M-a mai ajutat şi faptul că mi-a plăcut foarte mult limba română şi acumulările din perioada adolescenţei cred că-şi spun cuvîntul acum. Mie-mi e la îndemînă starea de direct. Am constatat că la înregistrare nu mai funcţionez, nu mă pot mobliza. La înregistrare intervine un confort, vigilenţa nu mai e aceeaşi.

-         Aici nu e vorba numai de a fi dezinvolt în direct. Mai e şi priceperea de a conduce o echipă.

-         Şi asta cred că trebuie să fie în tine. N-am gîndit niciodată că o meserie se învaţă din cărţi. Televiziunea, mai mult decît orice meserie, se învaţă experimentînd. În şase ani de zile am trecut prin experienţe foarte variate, pentru că au avut grijă să mă plaseze şi în alt gen de format. Am prezentat şi evenimente mari, am prezentat teledonuri, emisiuni de divertisment, concursuri. Numai trecînd prin diferite experienţe te poţi descoperi pe tine, poţi şti unde eşti bun şi unde nu. E ideal ca un prezentator de televiziune să fie plasat în situaţii diferite, tocmai pentru a şti unde e foarte bun şi pe ce tronson trebuie folosit. O să susţin întotdeauna că Televiziunea Română e cel mai bun formator de oameni de televiziune. Nu e numai o şcoală, aici ai posibilitatea să experimentezi. Cred că un post de televiziune comercial nu are răbdarea şi nici interesul de a investi într-un om chiar dacă intuieşte că are talent şi ar putea deveni în timp o personalitate. Ei nu au interesul de a creşte pe cineva. Preferă un produs gata făcut. Cred că cei mai mulţi moderatori de pe piaţa de acum au trecut mai înainte prin TVR.

-         Care e tonusul pe care ţi-l dă o astfel de emisiune?

-         Cred că o emisiune în direct îţi dă un tonus unic. Asta e , de fapt, incitant, că de fiecare dată e altfel. Orice experienţă trăită atunci, în secunda aia, te face să vibrezi într-o asemenea măsură, încât trebuie să fie totul perfect. Nu ai cum să greşeşti. Nu ai voie să greşeşti! Responsabilitatea este mult, mult mai mare decât la un program înregistrat.

-         Te-am văzut şi cîntînd. Cum o să-ţi valorifici şi acest talent ?

-         Am făcut Şcoala Populară de Artă, secţia canto. A fost o perioadă frumoasă. Dar din momentul în care am intrat în televiziune am simţit că mi-e mult mai aproape munca asta decît apariţia scenică în calitate de interpret.

-         Printre atîtea vedete populare nu-ţi doreşti să fii tu însăţi o vedetă ?

-         Nu, pentru că e o incompatibilitate de situaţii aici. Eu nu aş mai putea avea autoritatea jurnalistului care intervievează şi doreşte să obţină o informaţie de la vedeta interlocutor, atîta vreme cît ne plasăm pe aceleaşi poziţii. E drept că, poate, capeţi atu-ul de a şti şi de a trăi exact starea pe care o trăieşte respectivul pe scenă. Dar cred că trebuie foarte bine departajate situaţiile. Dacă aş mai apărea pe scenă acum, în calitate de interpret, dorind să fac ceva cu vocea mea, aş face-o cu siguranţă pe alt gen. Tocmai pentru că vreau să păstrez ceea ce am construit pînă acum. De-aia nici nu sînt de acord cu unii dintre soliştii care consideră că pot să facă ambele meserii, apărînd şi în chip de moderator de televiziune.

-         E chiar un punct de vedere nou. Alţii s-ar înghesui să apară cît mai mult, în orice poziţii.

-         În opinia mea posturile nu sînt compatibile. Ori te situezi pe poziţia celui care studiază domeniul, emite judecăţi de valoare şi scoate în evidenţă un anumit mesaj, ori îţi vezi de artă, de apariţie scenică, de mesaj muzical... E o altă manieră de expresie, pînă la urmă.

-         Nu ai nici măcar o nostalgie pentru scenă, pentru cîntec ?

-         Ba da, şi sînt sigură că am s-o fac, dar pe alt gen. Şi am minte un proiect, un proiect foarte amplu. Nu pot să povestesc, pentru că nu e conturat încă şi nu vreau să risc. E greu să spui că te regăseşti foarte bine într-un anumit gen muzical. Sînt unele dintre piesele Mariei Tănase în care mă regăsesc şi simt că sînt parte din mine. Dar pe de altă parte gîndesc că aş avea modalităţi de exprimare şi în alte genuri muzicale. Aici am de explorat...

-         Sînt puţini tineri care îşi doresc să cînte muzică populară acum. Ai copilărit într-un mediu apropiat de tradiţia populară ?

-         Da, la bunicii mei, unde am stat 2-3 ani. A fost o perioadă de poveste! În Prahova, la Măneşti. Am trăit povestea copilului ţinut lîngă sobă, hrănit cu lapte, cu brînză, cu mămăligă, cu bunicul mergînd pe deal cu turma de oi, culegîndu-i mure şi spunîndu-i tot felul de poveşti care de care mai fabuloase. A fost o perioadă frumosă, acolo se asculta muzică populară la radio şi atît. Bineînţeles că muzica asta a rămas ca un reper important.


în Teleghid Cotidianul

Muzici şi frământări în cuibuşorul Green

Green Hours e grădina underground-ului românesc. Sau un leagan pentru doritorii de mainstream, dacă nu cumva aici ambiţia e ca underground-ul să rămână neştirbit underground. Mare fiind grădina şi plină de succes, seara trecută s-a mai înregistrat unul: trupa de jazz Iordache & Co a concertat, întâmplător, pentru o trupă de olandezi veniţi cu afaceri prin Bucureşti. Încă o dată, spiritul green a triumfat: party-ul olandez (prevăzut cu mâncăruri şi băuturi) a fost încununat de acordurile saxofonului lui Iordache în cel mai cordial chip european. Schimbul cultural a fost realizat cu succes.

În revista 7 Seri anunţul  e derutant: pe 24 august, la orele 20.00, în club Green Hours concertează Iordache & Co, muzică uşoară.  Muzică uşoară la Green Hours? Sau ce poate fi uşor în clubul ăsta greu de rodul experimentului de orice fel, mai ales pe tărâm teatral, punctat de delicii jazzistice săptămânale? Cu siguranţă, aici ar trebui să înţelegem altfel mesajul: Iordache & Co vor uşura muzica de anumite înţelesuri formale, vor lăsa-o să curgă nestingherit spre mesele rezervate din vreme. Chiar şi spre masa lungă, din mijloc, pregătită pentru ospăţ, ocupată de feţe albe, cărnoase, îndestulate: nişte olandezi de afaceri care-au ales să sărbătorească aici nu-ştiu-ce realizare. Întrebăm de Voicu (Rădescu, tătânele fenomenului green) şi auzim că vine târziu, spre miezul nopţii, că are de prezentat altundeva nu-ştiu-ce spectacol. De la o masă alăturată ni se prezintă duduia Diana (un zâmbet luminos), o cunoscătoare a locului. De trei ani, zice, vine aici seară de seară, sperând să fie considerată de-a casei. Aici comunitatea e pretenţioasă, vor numai artă bună, tânără. În cuibuşorul green, dacă intri, eşti fericit. Şi eşti stimulat întru creaţie pe termen lung. Uite, vara asta au iniţiat un concurs pentru tinerii regizori din provincie care vor fi şi ajutaţi să se producă. La teatrul Luni a pus spectacol după spectacol Peca Ştefan, dramaturgul tânar şi prolific care pune nesfiit sublimul generaţiei sale pe ritmuri fuck. Acu, pe scenă, Iordache îşi ia saxofonu’ şi dă drumu’ la jazz serios, alături de colegii lui, Sorin Romanescu, Eugen Nuţescu, Nuţu Pascu şi Tavi Scurtu. Iordache se arcuieşte peste saxofon şi din împreunare ies sunete ample joase, sacadate, senzuale. Uneori Iordache îşi aruncă un ochi spre câte-un coleg, semn că acesta îşi poate începe solo-ul. Buni instrumentişti, mai târziu vom alfla de la Iordache însuşi: „băieţii sunt unii dintre cei mai mişto muzicieni de jazz de la noi, care chiar mă complexează prin prezenţa lor, că-s mai mişto decât mine. Băieţii cântă fix ce vor în grupul ăsta. Ei sunt creativi în orice moment, altfel n-aş cânta cu ei.” În pas de jazz tânăra Diana se plimbă printre mese şi ne aruncă-n treacăt: „Masa aia din mijloc, cu olandezi, e bizară. Da’ Iordache e saxofonist bun. Fără şcoală, da-i bun!” Olandezii sporovăiesc şi-şi fac poze. Uneori aplaudă, ba chiar, după o prelucrare excelentă a Bolero-ului de Ravel, se ridică în picioare şi fluieră, adică mai vor. După bis Iordache e cuprins de nostalgia locului: „La Green cânt de 1000 de ani. De când a luat fiinţă clubul acesta sunt unul dintre stâlpii lui, sunt un fel de element de decor pe-aici. E un loc drăguţ şi prietenos. Dacă se face cultură aici? Păi uite, tocmai am terminat… de făcut cultură. De însămânţat. Să nu sune prea pretenţios, dar chiar am impresia că se face. Sunt şi chestiile astea de teatru care se-ntâmplă lunea şi marţea, care au fost ideea lui Voicu şi văd că vorbeşte lumea despre ele, sunt invitaţi la festivaluri internaţionale… Promovare? Eu mă piş pe uşă şi scrie-n B-24-Fun… Nu-i aşa mare promovare, dar pentru cât de mare-i locul e suficient, ce să zic.”

Ceasul bate miezul nopţii, dar chiar şi dac-am fi purtat ochelarii măsura 4 ½ ai lui Iordache, tot l-am fi zărit venind pe Voicu, căci el e o personalitate deosebită, neobosită. Eh, din păcate acum se declară chiar obosit, nedornic de a mai sta de poveşti. Şi-i supărat de ultima ispravă parlamentară: tocmai s-a hotărât că sediul din Calea Victoriei 120 a trecut în proprietatea ong-ului „fantomă” Fundaţia Naţională pentru Tineret. Mult timp s-au produs aici şi au învăţat tinerii bucureşteni şi nu numai. În amintirea bucuriei artei plămădite aici, sperăm ca locul să nu-şi schimbe proprietarul. Ori dacă da, atunci să nu-şi schimbe năravul!

în Gândul

Esca creşte odată cu Pro-ul

După o noapte de cîntări dedicate celor 10 ani ai PRO TV-ului, Andreea Esca e răguşită, dar însufleţită de dorinţa de a face imagine bună. Dedicată postului încă de la înfiinţare, Andreea şi-a însuşit toate calităţile Pro, ca şi sloganurile stimulatoare. Esca “gîndeşte liber”, şi asta se vede.

-         Ai avut o noapte grea la Pro TV…

-         Da, am avut o noapte furtunoasă! Am avut de înregistrat tot felul de cîntece care ni s-au compus cu ocazia a 10 ani de Pro Tv şi am înregistrat şi imnul, bineînţeles, în mai multe variante. Şi cum noi nu sîntem de profesie cîntăreţi, cîntăm cu gîtu’, în loc să cîntăm din piept şi din stomac ca alţii, şi am răguşit, că am ţipat ca nebunii. Că eu nu pot să fac playback, ce să fac…

-         Înţeleg că există o satisfacţie, da’ nu e obositor să duci imaginea unui întreg post după tine?

-         Sinceră să fiu, mie nu mi se pare obositor, de ce să-ţi spun acuma, să mă dau obosită? Poate pentru faptul că, repet, am făcut ce mi-a plăcut, poate pentru faptul că profesia mea e ceva care, nu ştiu, ai de la Dumnezeu sau nu ştiu să-ţi spun exact. Dar noi avem, de exemplu, o echipă de ştiri care-i formată din foarte mulţi oameni care sînt toţi extrem de buni şi eu sînt practic, dacă vrei, un purtător de cuvînt.

-         Sau Pro-ul se confundă cu Esca?

-         Cred că e cu dus-şi-ntors, ştii? Sigur că dacă zici Pro TV multă lume zice „A, da, Andreea Esca!”, pentru că e normal, am început odată. Şi pe de altă parte, cînd spui Andreea Esca, spui Pro Tv. Adică nu cred că are unu’ mai multe de spus decît celălalt. Cred că ne-ajutăm să fim cei mai buni, nu contează care, din ce sens.

-         Care au fost atributele iniţiale ale conceptului Pro?

-         Pro Tv a fost, după părerea mea, exact ce a însemnat revoluţia pentru România. Adică a fost o revoluţie în mass-media, în adevăratul sens al cuvîntului. Adică am plecat din România şi-am ajuns în America într-o zi, într-o seară! A avut o promovare extraordinară de tip american, care nu se mai întîlnise la noi. Noi am avut o echipă de americani cu care am lucrat atunci, care ne-au învăţat cum se fac toate promo-urile astea de te duci la filmele americane, indiferent cum sînt cînd ajungi în sală, da’ te duci, pentru că-s foarte bune.

-         Făceai exerciţii de dicţie cu creionu-n gură? Aşa am citit…

-         Nu, eu n-am făcut nici-un fel de exerciţiu de dicţie. Chiar n-am făcut niciodată dicţie, dar asta pentru că n-am avut nevoie, pur şi simplu. Dar foarte mulţi colegi de-ai mei au lucrat cu o profesoară foarte bună, d-na Ileana Cârstea, şi lucrează şi acum pentru dicţie, ceea ce e un lucru foarte bun. Deci a fost promovarea, pe urmă era primul post de televiziune extrem de îndrăzneţ, de curajos. Adică noi făceam nişte lucruri care unora nici măcar nu le treceau prin cap. Doamne, deci mie nu îmi mai vine să cred, am uitat cum era lumea care stătea la noi aicea, la Pro Tv, din curte pînă spre Iulia Haşdeu, adică trecînd prin Piaţa Iancului şi mergînd pînă acolo, deci… incredibil!

-         Să comparăm un pic puterea Pro Tv-ului de atunci, care însemna o revoluţie în media, cu puterea de acum a Pro Tv-ului? S-a diminuat puterea?

-         Puterea să ştii că a crescut, nu s-a diminuat. Cum să spun, felul de a se manifesta al oamenilor este diferit. Cînd eram eu la Soti, în 92-94, erau mitinguri în fiecare zi, de exemplu. Adică şi oamenii se manifestau altfel. Eu consider că noi am rămas la fel, adică facem în continuare lucruri care ne trec prin cap fără să ne gîndim „Aoleu, vai, o fi aşa, n-o fi aşa, ce-o să zică…” Nu cred c-am fost genul care să ne pese vreodată ce-o să zică nu-ştiu-cine, dac-am crezut în ceea ce am făcut şi-am crezut că e bine să mişcăm oamenii şi ţara asta într-un fel, am făcut-o.

-         Au trecut cîteva regimuri politice în perioada asta. Nici o autoritate, nici o cenzură nu s-a făcut simţită?

-         Eu n-am simţit. Nu ştiu, o fi simţit careva, dar la mine n-a ajuns nici un fel de cenzură. {i noi, ca să-ţi spun sincer, la ştiri nu facem altceva decît să informăm ce s-a-ntîmplat. Noi informăm oamenii şi fiecare, prin prisma minţii lui, hotărăşte dacă e bine sau nu e bine. Adică noi nu căutăm să manipulăm oamenii. Căutăm să-i informăm cît mai bine, pe urmă treaba lor ce decizie iau.

-         Am înţeles, dar cum se reflectă sloganul „Gîndeşte liber” în viaţa ta profesională? Cît de liber îţi permiţi să gîndeşti în fiecare zi?

-         În viaţa mea profesională se reflectă foarte uşor. Eu gîndesc foarte liber, adică uite, chiar şi faptul că textele pe care pe care le spun le scriu eu. Iniţial sînt scrise de reporterul care a făcut reportajul respectiv, ajung în calculator la mine, iar eu le rescriu cum cred eu că e bine, să-mi sune mie uşor, să le spun ca şi cum ţi-aş povesti ţie acum, nu ca şi cum aş fi la televizor.

-         Asta se întîmplă la orice televiziune, la orice redacţie de ştiri.

-         Eu trebuie să pricep şi să refac ca şi cum eu văd prima dată ştirea. Sînt ca un telespectator eu, cînd vin. Şi zic: „Păi stai puţin, că eu nu înţeleg aicea ce vreţi să ziceţi.”, şi le refac altfel. După care sigur, în momentul în care le transmit intervine şi persoana mea, ca atare.

-         Şi alţii sunt destul de vechi în alte televiziuni, şi alţii prezintă ştiri într-un mod profesionist, dar nici un alt prezentator nu se confundă cu imaginea postului.

-         Poate pentru că n-au fost de la început. Cred că e important şi cît timp stai într-un loc pe un anume post. Poate că e foarte important şi sistemul de promovare pe care l-a avut Pro Tv-ul foarte multă vreme. Nu cred că ţine doar de faptul că sînt eu acolo, adică cred că e un context mai larg. Sau nu ştiu, am eu noroc mai mult…

-         Mai există un slogan, „Inventează-ţi propria istorie”.

-         Da, dar acum ne-am hotărît, la 10 ani, s-o luăm iar de la 0. Ne facem mici şi-o luăm de la 0, reinventăm, găsim alte lucruri. Să nu obosim oamenii, să nu se plictisească şi să rămînă cu noi mai departe.

-         Există riscul de a se plictisi, sau s-a întîmplat deja?

-         Noi nu vrem să aflăm dacă există riscul. Vrem să ne pregătim să nu aflăm dacă există sau nu există. Există foarte mulţi oameni aici care chiar sînt nişte avangardişti, nişte tipi care gîndesc mult mai departe decît cei care se gîndesc din aproape în aproape. Cu ajutorul lor încercăm să ţinem pasul cu toţii şi să facem nişte inovaţii, să aibă ce copia şi alţii.

-         Ce s-ar mai putea inventa acum în media?

-         Nu ştiu, că eu nu fac parte din categoria care gîndesc peste 10 ani. Eu sînt gata să mă adaptez oricînd, dar eu abia ştiu ce fac mîine, dacă mă-ntrebi repede. Nu-mi fac planuri pe termeni lung. Dar consider că e foarte bine că există oameni care fac asta. Mai ales în mass-media, unde acum este o concurenţă foarte serioasă, e important cine e primul, e important cine are ideea, e important să simţi cum o să evolueze lucrurile. Cred că sîntem singurii care inventăm ceva pe-aici. Îmi pare rău că alte televiziuni nu-şi crează propria personalitate, pentru că o copie nu va avea niciodată valoarea originalului. De exemplu, într-o seară, cînd prezentam jurnalul, m-am întors spre monitoare şi pe absolut toate, în acelaşi timp, prezentau ştirile nişte oameni de-aici. La TVR era Mihai Constantin, care a fost reporter politic la noi, la B1 era Adriana  Muraru, la Realitatea era Gabriela Iliescu (care o cheamă Gabriela Avram acum), la Antena 1 era Mîndruţă. Nu ştiu, mai e vreo televiziune? Pro Tv a fost şi rămîne o mare şcoală de televiziune.

-         Chiar şi Andreea Marin se-aude că ar vrea să colaboreze la Antena 1. Pe tine nu te-a bătut niciodată gîndul să schimbi postul?

-         Nu, că n-am nici o nemulţumire. Bănuiesc că oamenii încearcă să schimbe cînd îi nemulţumeşte ceva sau cînd îşi doresc altceva. Eu mă simt extrem de bine aici. Sînt o persoană destul de ataşată de oameni şi de lucruri şi nu ştiu dac-aş mai putea să mă împrietenesc cu cineva cum m-am împrietenit la 20 de ani. Ar fi ca şi cum aş abandona familia.

-         Acum cîţiva ani ai apărut într-un manual şcolar.

-         Da, am auzit. Eu n-am văzut nici în ziua de azi manualul. Nu m-am propus eu, să ştii. Mi-a spus cineva că era vorba de istoria mass-mediei, adică nu eram urmaşa lui Mihai Viteazul. Şi dacă era la istoria mass-media, mi se pare corect, pentru că Pro Tv-ul a făcut istorie în mass-media.

-         La momentul de azi, ce personalitate media ar fi demnă de un manual?

-         Ai să rîzi, dar să ştii că eu în continuare port mare respect oamenilor care nu fac parte din generaţiile noi. Eu mă uit la Tatulici şi acum, că mi se pare chiar un om de televiziune care ştie ce vorbeşte. Că stilul lui unora le place, altora nu, asta nu discutăm. Dar ştii că dacă începi o emisiune cu el, o duci la bun sfîrşit, ceea ce nu se-ntîmplă foarte des. Multă vreme m-am uitat la Eugenia Vodă pe TVR şi-mi plăceau foarte tare emisiunile ei. Îmi place Cristian Tudor Popescu, că e complet nebun, dar are ce spune. Sau Emil Hurezeanu. Deci nu-mi plac nişte nume noi.

-         Dac-aş fi întrebat o tînără care vrea să facă televiziune, mi-ar fi spus că îi place Andreea Esca..

-         Ai văzut, ha, ha, ha, tragem la bătrîni..

Un Abel contemporan: Vasile Andru

Scriitor, gânditor şi călător, Vasile Andru este preocupat de taina şi de buna aşezare a lumii. Călătoriile sale sapienţiale i-au prilejuit întâlniri cu mari înţelepţi: Dalai Lama, guru indieni, preoţi tibetani ori călugări de pe muntele Athos, sunt personaje charismatice a căror învăţătură poate fi cunoscută, iată, şi în România. E o lucrare pe care Vasile Andru şi-a asumat-o în cărţile sale  (Întâlniri cu maeştri şi vizionari, India văzută şi nevăzută). Mai mult, şi-a propus să destăinuie din practicile isihaste, de tradiţie ortodoxă, chiar în ultima sa carte, Meşteşugul liniştirii.

-         După atâtea drumuri în locurile marii înţelepciuni a lumii aţi conturat o adevărată filosofie a călătoriei. Care este tâlcul unei călătorii?

-         Călătoria este meditaţie în mişcare. Iar meditaţia este o experienţă a eternităţii. Călătoria rezumă condiţia umană cea tainică şi ascunsă: omul, pe pământ, este “oaspete şi călător”. Iar cea mai specială călătorie, care este pelerinajul, este o anticipare a raiului. “Frumuseţea  va salva lumea”, zice un mare scriitor. Frumuseţea văzută, a peisajului, a lumii, este “raiul simţurilor”, este poarta. Umplerea minţii cu emoţii pozitive va salva omul.

-         Poate călătoria să transforme un om?

-         Poate. Dar de regulă porneşti în călătorie dacă eşti gata transformat. În ce fel transformat? Transformat din fiinţă nefericită, cum sunt majoritatea oamenilor, în fiinţă care-şi înţelege nefericirea, deci o vindecă.

-         Ce au adus hotărâtor călătoriile în care v-au purtat paşii?

-         Eu aş fi fost călător chiar şi dacă n-aş fi avut şansa să zbor departe. Eu sunt genul Abel, genul călătorului, mergând pe arhetipul pastoral. Dacă nu primeam darul să plec în Hymalaia sau Polinezia, aş fi făcut călătorii în Munţii Putnei, sau călătorii “autour de ma chambre”. Prima mea călătorie extraordinară am făcut-o în craterul unui Vulcan stins, în Oltenia. Eram copil mic, dar n-am uitat-o. E prima amintire a vieţii.

-         Până să călătoriţi programat, sapienţial, au fost mai întâi drumurile de plăcere. Ce au în comun hoinăreala, peregrinarea, călătoria iniţiatică?

-         În toate suntem mânaţi de un înger al călătorului, mânaţi dinlăuntru. Un avangardist zicea că el se simţea mânat de un “daimon”. Dar există, totdeauna, îngerul călătorului. Evident, există o tipologie. Când am venit din India, Tudor Octavian mi-a spus: “Oamenii pleacă în SUA pentru turism şi afaceri; în Franţa pentru cultură şi afaceri; în Turcia pentru afaceri şi afaceri. Un drum spre India este o poartă spre destin!” Da, călătorind acolo am simţit aceasta, un fapt de destin. Aşadar, diferenţa dintre hoinăreală şi călătorie sapienţială este de la simţuri la spirit.

-         Aţi fost pe insula Rhodos. Care a fost, până la urmă, această experienţă?

-         Drumul la Rhodos este o Odisee! Fără să mi-o fi propus în mod expres, călătoria în Dodecanez, în Marea Egee, poate fi în analogie cu Odiseea. Când eşti pe insule greceşti îţi aduci aminte de Ulise. Odiseea mea a început la Bosfor, când am luat premiul internaţional Balkanika 2000, pentru romanul Păsările cerului şi această şansă m-a înscris într-un “circuit balcanic”: un proiect de “întărire a scenei culturale în Europa de Est”, care-mi dă posibilitatea să călătoresc. Am fost în Bosnia-Herţegovina, în Macedonia, în Bulgaria, Turcia, Grecia. Iar cu sprijinul Mitropoliei Dodecanezului am ajuns să văd Patmos, insula Apocalipsei şi Kalymnos, Leros. La Rodhos a fost o sesiune culturală. Am cunoscut o insulă şi o lume, am cunoscut şi o compatrioată, Paula Nestoridis, devenită un fel de legendă vie pe insulă.

-         Este acea româncă generoasă care a donat o sumă imensă insulei Rhodos?

-         Da, Paula Nestoridis este originară din Basarabia; s-a măritat la Bucureşti, cu Ioannis Nestoridis, iar în anii şaizeci au migrat în Grecia. “Am luat supuşenie greacă”, mi-a zis. Încet şi cu har, soţii Nestoridis au strâns o avere frumoasă pe Rhodos. Soţul ei a murit în 1978. Rămasă singură, ea a ştiut să sporească averea. E un fenomen! Şi iată, a strâns avere ca s-o facă ofrandă, s-o doneze. A donat o clădire impresionantă, preţuind zece milioane de dolari, care a devenit “Muzeul de artă modernă greacă”. Este o clădire cu patru nivele, fostă hotel. Două nivele sunt rezervate picturii şi sculpturii, valori mari! Doamna Paula Nestoridis, prin donaţia sa, a făscut pentru imaginea României mai mult decât dacă ar fi donat în România averea sa, de peste zece milioane de dolari. Ea este cunoscută pe insulă drept “românca cea generoasă”. De altfel, acest gest, biblic vorbind, este sfinţitor. Se spune în tradiţia mântuirii că ofranda este sfinţitoare şi aduce un progres spiritual mai mare decât ani lungi de asceză. La sfârşitul întâlnirii cu dânsa mi-a spus: “Am avut o viaţă frumos furtunoasă”:

-         Aţi poposit pe Patmos. Ce aminteşte aici despre Apocalipsa, viziunea lui Ioan?

-         Am ajuns pe insula Apocalipsei cu vaporul, cu corabia. Simţi o vrajă şi o cutremurare pe insula aceasta, şi când intri în Peştera Revelaţiei, acolo unde apostolul Ioan a primit destăinuirile cereşti. L-am întrebat pe un preot care mă însoţea în Peştera Viziunilor dacă el simte voltajul mental special al acestui loc; şi dacă această insulă a stimulat viziunile apostolului Ioan. Mi-a răspuns: “Este o insulă apostolică. Are o putere aparte.”

-         Ce este asemănător în învăţăturile înţelepţilor pe care i-aţi întâlnit pe Athos, în Hymalaia, în Tibet?

-         Toţi au în comun harul, sau charisma. Capacitatea de liniştire: liniştea vindecătoare. Când mă aflam lângă Swamiji Vishnudevananda, îi simţeam energia benefică. Lângă Dalai Lama am simţit acea bunătate care te poleieşte. Lângă părintele Dionisie de pe Athos am resimţit acelaşi lucru.

-         Cum este văzută România de pe aceste înălţimi?

-         M-a interesat, într-adevăr, cum se vede România de acolo. Iată, în Polinezia, Europa nu se vede deloc, sau se vede foarte mică, aproape inexistentă. La fel  şi România. Pentru cei de la Antipozi noi nu existăm. Şi atunci am înţeles că mă aflam acolo  nu doar ca să mă îndulcesc cu înţelepciunea lor ci şi ca să le mărturisesc că noi existăm, că Europa există, că România există. Şi apoi am revenit aici, în ţară, ca să mărturisesc că Polinezia există, că Noua Zeelandă există, este concretă, este populată de 79 de grupuri entice care vorbesc, toate aceeaşi limbă; şi între aceştia sunt polinezienii, rasă enigmatică şi vie. Pelerinajul este şi o punte între spaţii îndepărtate, o unificare. În Dharamsala, Dalai Lama m-a întrebat “Ce mai face România?”. A întrebat cu un sentiment de înrudire, ca pe un consătean regăsit. “Ce mai face România?” este o întrebare de regăsire, dar e bine să ne-o punem şi noi înşine, sapienţial şi trezitor.

În revista Flacăra