Preludiu la sfârşitul lumii

foto: Prima Tv

     Canon pe două voci: Huidu şi Găinuşă

-         Să vorbim despre vremurile de azi. Trăim vremuri grele…

-         Şerban: Trăim vremuri grele?

-         Mişu: A, că vine iarna şi creşte întreţinerea…

-         Uite, ne ameninţă gripa aviară.

-         Şerban: Gripa aviară a murit, gata.

-         Mişu: Eh, gripa aviară! Deci eu cred că va fi atît de frig încît virusul ăla va fi congelat.

-         Şerban: Va crăpa. Pînă la primăvară nu va mai fi.

-         Mişu: Ce naiba, n-a fost gripa asta aviară niciodată la noi, acum brusc, c-au găsit un bîtlan mort pe cîmp, de gripă aviară. La cîte ciori au fost găsite moarte pe cîmp, dacă le făceau  la toate analize cine ştie ce boli găseau. Sida aviară, Ebola aviară…

-         V-aţi vaccinat?

-         Şerban: Nu, nu ne-am vaccinat, pentru că toată această nebunie cu gripa aviară eu cred, personal, în paranoia mea, că a fost pusă la cale, mediatic, de nişte firme mari şi nişte laboratoare de cercetare de mare spectacol. Şi o să-ţi spun de ce: toată lumea vorbeşte de o pandemie de gripă aviară iar în ţările respective au murit 5 oameni, frate! Deci în Malaezia, care are sute de milioane de…

-         Mişu: Anul acesta s-au îmbolnăvit 3 persoane, n-a murit nici una.

-         Şerban: Da, la un moment dat, în Indonezia se pare că unu’, care s-a dus cu pneumonie şi-a crăpat la spital c-avea 42 de grade, prezenta simptomele lu’ peşte. Toţi oamenii care s-au infectat cu virusul respectiv erau lucrători în fermele alea asiatice, şi toţi oamenii din Asia au o mică problemă de igienă, îmi pare rău s-o spun, da’ asta e!

  -  Aşadar  e un nimic.

-         Şerban: Deci pînă la urmă toată această pandemie se reduce la 3 persoane.

-         Mişu: Am citit că ultima s-a îmbolnăvit cînd dezinfecta coteţu’ de păsări. Ce, mă, la noi nici nu se dezinfectează coteţu’ de păsări.

-         Şerban: Ha, ha, care coteţ de păsări?! E un pericol, e-adevărat, dar de la pericolul respectiv pînă la pandemia de gripă e o mare, mare diferenţă.

-         Se mai vorbeşte şi despre sfîrşitul lumii…

-         Şerban: ..care vine de la găini! Asta ne-ar mai trebui, să vină sfîrşitul lumii cu fulgi!

-         Mişu: Deci eu sînt convins că va veni sfîrşitul anului, nu sfîrşitul lumii.

-         Se schimbă polii magnetici ai Pămîntului.

-         Şerban: Deci polii magnetici ai Pămîntului s-au mai schimbat de nu-ştiu-cîte ori pînă acuma, sus-jos, jos-sus, şi nu-mi aduc aminte să fi crăpat toţi.

-         Şi vom trece în altă dimensiune…

-         Şerban: Pfuuu, auzi, tu de la ce ziar eşti, de la Cotidianul sau de la…

-         Mişu: De la Fenomene paranormale

-         Şerban: Hi, hi, De la Cronica Bubulacilor, sau cum se spune?

-         Mişu: Bubulilor. Păi intrăm într-o nouă dimensiune, în 2007, în dimensiunea UE.

-         Şerban: Nu prindem noi sfîrşitul lumii, n-avem aşa un noroc. Mai e.

-         În UE vă vedeţi?

-         Mişu: Da, cum să nu?

-         Şerban: În UE ne vedem dînd faliment, sincer.

-         Mişu: Ce să mai dai faliment, că deja eşti falimentar, cînd mergem acolo măcar să se ia şi la ei, ha, ha, ha.

-         Şerban: Deci virusul gripei aviare este nimic faţă de virusul indolenţei crase care există la noi.

-         Mişu: Şi al lenei şi-al prostiei agresive.

-         În UE vă vedeţi în continuare cîrcotind.

-         Mişu: Sigur că da. Îţi dai seama cîte ţări o să avem de cîrcotit!

-         Şerban: Maaamă!

-         Ce succese demolatoare aţi avut cu emisiunea voastră?

-         Mişu: Succese demolatoare? Păi noi ne propunem să construim, nu să demolăm.

-         Şerban: Da, deci e o emisiune cosntructivă, nu prea demolează decît proastele moravuri.

-         Atunci cîteva dintre proastele moravuri pe care le-aţi spulberat.

-         Şerban: Pînă acum n-am reuşit să le clintim. Doar rîdem de ele. De clintit nu prea… Costi Plagiţă execută în continuare melodii cu Copy-Paste, ăştia din politcă stau şi dorm în continuare…

-         Mişu: Querida încă se crede actriţă…

-         Şerban: Domnu’ Băsescu se înconjoară în continuare de consilieri blonzi şi deştepţi, domnu’ Tăriceanu are în continuare în jurul lui o camarilă interesată de medicamente, taxe reduse şi alte chestii. E vorba de mafia medicamentelor, dacă nu ştiai. Şi tot aşa. Deci nu am reuşit să le clintim. Doar rîdem de ele şi le arătăm. Iar ei s-au obişnuit cu noi, şi-atuncea… suntem destul de pesimişti.

-         Mişu: Noi facem o acţiune de uzură, e o luptă de uzură chestia asta. Suntem ca un picamer care sapă la rădăcină.

-         Şerban: Nu vrem să folosim cuvîntul „gherilă”…

-         Mişu: N-o să cadă niciodată, ştii, chestia asta!

-         Şerban: Deci eu citeam chiar astăzi că un milion şi jumătate de oameni sînt aşteptaţi în Canada în anii următori. Mă gîndesc că un Montreal cu mult schi mi-ar face foarte bine, ar fi excelent pentru a-mi desfăşura viitoarele activităţi. Un peu de français cunosc, o leacî di bataille ştiu, deci nu-i problemă, cred că am toate şansele.

-         Un sfîrşit al CNA-ului prevedeţi?

-         Şerban: CNA-ul este nemuritor. Ca şi metehnele ţării noastre, CNA-ul este nemuritor. Într-o formă sau alta, CNA-ul va exista, pentru că, vorba Adei Milea, Ceauşescu n-a murit, „el este-n toate, este-n tine, este-n mine, este-n fabrici şi uzine.” Trebuie să existe o reminiscenţă a anilor aceia, iar reminiscenţa doamnei Suzana Gîdea se află în sediul CNA-ului.

-         Mişu: Asta va fi apoteoza, cînd va fi numită Suzana Gîdea în locul lui Ralu Filip! Bine, nu va fi mare diferenţă. Sau aş vedea aşa, să fie tot CNA-ul  înghesuit într-un Logan şi să-ncerce să treacă prin faţa unui tren.

-         Şerban: Da’ putem să conducem noi trenul ăsta?

-         Deci vă propuneţi în continuare să-i…

-         Mişu: Să-i ce?

-         Şerban: Să-i ridiculizăm? Ne-am săturat şi noi. Nu mai avem resurse. Noi îi ridiculizăm, ne ducem, vorbim cu ei, ne cheamă la consfătuiri. Da’ ne ducem boi şi venim vaci. Nu se rezolvă nimic.

-         Mişu: Acest CNA este un rău nenecesar. Asta e!

-         Ce număr de pantof aveţi?

-         Mişu: Numărul pantofilor sau numărul la pantof?

-         Ce număr purtaţi?

-         Mişu: Eu am 40.

-         Şerban: Eu am 43 jumate.

-         Mişu: La schiuri, bă!

-         Nu, alea sunt mult mai mari. Depinde, am şi 44 şi 43, da’ cam 43 jumate…

-         Mişu: Eu nu trăiesc pe picior mare, dacă asta vrei să spui.

-         Ce scriitor român preferaţi?

-         Mişu: Amîndoi preferăm Caragiale, clar, din start.

-         Şerban: E tatăl nostru Caragiale.

-         Unul contemporan?

-         Mişu: Dintre contemporani îl prefer pe Tudor Octavian. Îmi place foarte mult.

-         Şerban: Mie Marin Sorescu îmi place, foaaarte mult. Cînd eram eu în liceu era singurul pe care îl citeam cu drag, ăilalţi toţi mă enervau. Ca poet e haios rău. Spunea Mişu de Caragiale, da’ din nefericire, nu ştiu cîţi dintre oameni ştiu, Caragiale a murit trist şi nefericit, exilat la Berlin, pentru că pînă la urmă n-a mai avut nervi să rămînă în ţara asta. Sperăm că măcar noi s-avem.

-         Mişu: Da’ de ce eşti în dispoziţia asta?

-         Vă vedeţi exilaţi?

-         Mişu: O să se exileze ăştia, toţi. Querida, Răzgîndeanu…

-         Şerban: În România lor. Da, da’ România noastră devine din ce în ce mai mică, asta-i problema.

-         Mişu: Lasă, mă, că-i bine!

-         Aveţi destulă energie, încît să-i determinaţi să fugă?

-         Mişu: Nu să fugă, de ce să fugă? Ei trebuie să rămînă, ca să avem subiecte. Îi cunoaştem foarte de bine, ca pe propriile noastre buzunare, goale. Aşa sunt şi ei, capete goale.  Asta e: e bine că avem subiecte.

-         E la modă Cărtărescu.

-         Mişu: Hai, lasă-mă! Am auzit că Gina Pistol citeşte Cărtărescu.

-         Şerban: Tot ce e la modă, citeşte şi Gina Pistol… E un băiat deştept. Nu am citit „De ce iubim femeile” pentru că la fiecare colţ de stardă, la fiecare gură de metrou există o carte de-asta. N-o să citesc cartea asta nu din principiu, ci poate dintr-un spirit de frondă. O s-o citesc peste 5 ani sau peste 10 ani. S-ar putea să-mi placă. Şi „Codul lui Da Vinci” e o carte interesantă, probabil, n-o s-o citesc nici de-al dracu’!

-         Mişu: Va citi peste 5 ani, că trebuie să-nceapă cu lecturi mai uşoare. Nu poţi s-o iei aşa, abrupt!

-         Da’ de ce iubim femeile?

-         Şerban: Ia zi, mă, Mişule, de ce iubim femeile?

-         Mişu: Altora?

-         Eu ştiu? Cele pe care vă permiteţi să le iubiţi…

-         Mişu: Ha, ha, nu ştiu, o să citesc cartea lui Cărtărescu cred, ca să-ţi răspund la asta. Nu ştiu, e ceva… De ce iubim, mă, femeile?! Eu cred că Mărgineanu a zis bine: „Ne iubeşte femeeeeileee..”

-         E invers? Ele pe voi?

-         Şerban: Nu, eu cred că, în general, îţi trebuie un rost în viaţă. Şi ăla nu ţi-l poţi face prea uşor aşa, de unu’ singur, trebuie să existe cineva să te bată la cap, să te cicălească, să-ţi explice ce-i bine, ce nu-i bine, să-ţi spună că ea le ştie pe toate… Da’ amalgamu’ ăsta de informaţii pînă la urmă dă o chestie haioasă. Ştii cum e, rău cu rău, da’ mai rău fără rău. Şi atunci e imposibil să nu iubeşti femeile.

-         Mişu: Deci eu cred că sunt trei motive pentru care iubim femeile. Unu ar fi că sunt jumătăţile noastre. Doi: că facem sex cu ele şi nu singuri. Şi trei: că spală vasele!

-         Şerban: Deci este un misogin nenorocit. Eu nu aş publica aşa ceva, eu i-aş da şi două după cap, dac-aş fi femeie, sincer!

-         Mişu: Hă, hă, da’ de ce bă, de ce?

-         Şerban: Ştii care e problema lui cu spălatu’ vaselor? Că-n armată a fost veselar. Totă armata a spălat vase, de-aia are această problemă!

-         Mişu: N-am fost toată armata veselar! Două luni am spălat vase.

-         Şerban: Şi i-a ajuns pentru toată viaţa! Taci din gură!

-         Mişu: Nu mai vorbi de armată, băi, apt necombatant ce eşti! Eu n-am spălat numai vase în armată, am făcut şi o grămadă de alte chestii, printre care şi revoluţia.

-         Unde ai făcut armata? Au fost lupte?

-         La Ploieşti. Da’ restu o să citeşti în romanul meu autobiografic.

-         Şerban: Io-te, de ce să mai citesc eu Cărtărescu?

-         Mişu: Păi ar trebui să zici că ţie-ţi place, dintre autorii contemporani, Mihai Găinuşă.

-         Şerban: Păi încă nu eşti autor contemporan, n-ai scris trei cărţi. Scrie şi tu a treia carte, deocamdată eşti pseudoîncercător.

-         Mişu: Eee, mă pupi!?

-         Şerban: Păi nu te pup, aşa e.

-         Catrina sau Beta, ce uragan preferaţi?

-         Şerban: Băi, mai bine ne-ntrebi de Tahiti sau insulele Mauritius. Eu zic c-ar fi mai bine, decît să ne-ntrebi de uragane. Prefer Seychelles, sincer.

-         Mişu: Eu zic că dintre Catrina şi Beta eu o prefer pe Elena Udrea. Că a făcut ravagii mai rău decît Catrina.

-         Şerban: Şi că a fost nervoasă şi umedă?

-         Mişu: Ce-i asta, mă, nu ţi-e ruşine?

 în Teleghid Cotidianul

Cristian Tudor Popescu: „Am trăit nişte filme la viaţa mea!”

 La Pro Cinema CT Popescu nu se ia de piept cu nimeni. Aici prezintă filme, de drag de cinema. Şi, lucru rar, stă cu telespectatorii până la final.

- Am înţeles că, în sfîrşit, faceţi ceva ce iubiţi. Tînjiţi demult după o emisiune de felul ăsta ?

- Filmul a fost pasiunea mea de cînd mă ştiu şi n-am mai avut ocazia, în anii din urmă, nici măcar să mai văd film atît cît aş fi vrut. Nu-mi face mare plăcere să discut despre politică iar a putea să prezint telespectatorilor nişte filme care fac parte din cinemateca mea sentimentală, cinemateca de sub frunte, cum spunea Radu Cosaşu, e o bucurie pentru mine. Faptul că pot să împărtăşesc, să dau şi altora ceea ce eu consider că face parte din geografia mea interioară.

- Cînd aţi simţit că sînteţi pe cale de a deveni un şobolan de cinematecă ?

- Foarte devreme. Înainte de a mă duce la Cinematecă mergeam la Cinema « Viitorul ». Nu ştiţi voi ce-i aia. Cinema «Viitorul» a devenit Universitatea Ecologică, undeva pe la Moşilor, Mihai Eminescu. Avea un regim de cinematecă, acolo se dădeau numai filme de o anumită factură, directorul acelui cinematograf era Ion Iuga, un om de cultură. Nu mai trăieşte poetul Ion Iuga.

- Cîţi ani aveaţi cînd se petreceau toate astea ?

- Aveam vreo 13-14 ani şi mă duceam să văd la Cinema « Viitorul » Pădurea de mesteceni, a lui Andrej Wajda, să văd Solaris-ul lui Tarkovski, să văd Cenuşă al lui Andrej Wajda (nu Cenuşă şi diamant, alt film al lui Wajda). Iar Ion Iuga era director şi la cinema Moşilor. Aici băga numai film comercial, film american, bătăi, urmăriri, făcea încasări  şi finanţa şi cinematograful « Viitorul », unde erau filme de felul ăsta, aşa încît uneori erau în sală numai cîte 4-5 persoane.

- Pe vremea aceea inspiraţia vă spunea să ajungeţi la acest tip de filme şi nu la cele comerciale ?

- Nu ştiu de ce am ajuns acolo. Mi-aduc aminte doar că am ieşit de la Cenuşă al lui Wajda, aveam 14 ani, am ieşit năuc. Era noapte, ningea, m-am plimbat pe străzi, m-am dus acasă pe jos, în Balta Albă. Nu mi-a recomandat nimeni să fac asta, n-am avut un mentor, n-am avut o şcoală. Am nimerit peste aşa ceva, şi din momentul în care am văzut primul film de factura asta care mi s-a-nfipt în cap, de atunci am ştiut întotdeauna la ce film să mă duc şi ce să fac. Şi acum am acelaşi mecanism în cap, eu pot să spun dacă un film este un bun după primele 30 de secunde ale filmului. Dacă face parte din categoria filmelor fundamentale, de artă, care rămîn, îţi dai seama imediat. Sînt semne care nu înşeală.

- Ca şi în viaţă.

- Da, îţi dai seama : muzica, tăietura de montaj, replicile, ştii de la prima replică rostită într-un film dacă regizorul ăla ştie să lucreze cu actorii sau nu. Şi-apoi, după un minut, două, vezi şi ritmul interior al filmului... Dar înafară de cinema Viitorul mai exista cinema Popular pe strada Mătăsari, de la Liceul Mihai Viteazul mai jos. Acolo era într-adevăr o problemă să vezi filmul, pentru că nu venea nimeni. Ca să pornească proiecţia era nevoie de cel puţin 10 bilete cumpărate. Şi-am cumpărat eu 10 bilete la Siberiada, ca să o duc pe o fată. Fata n-a prea înţeles ce e-n capul meu. « Mă duci la un film rusesc ?! » Filmul avea 3 ore şi 45 de minute, şi sentimentele fetei, de altfel foarte puternice, pentru mine, nu au rezistat. A cedat nervos. A fost ultima dată cînd ne-am văzut. Pe urmă, fireşte, am ajuns la cinemateca de la Union, nu asta din Eforie, asta din pantă, din centru. Acolo vedeam şi cîte trei filme pe zi. Mergeam în Cişmigiu, mă întorceam iar la film...

- Alegeţi acum filmele pe care le veţi prezenta ?

- Nu, nu sînt selecţia mea sută la sută, sînt selecţia mea din ceea ce mi s-a oferit. PRO CINEMA are o anumită categorie de filme prin relaţia cu America, postul fiind un post cu un capital majoritar american, şi din acestea a trebuit eu să aleg. Curînd sper să-i înaintez d-lui Adrian Sîrbu o listă cu filmele mele. Aceea va fi, într-adevăr, selecţia mea.

- Dacă aţi avea posibilitatea să vă alegeţi acum viaţa, ca pe un film, ce aţi alege ?

- Aş alege-o pe aceeaşi, asta pe care am trăit-o. E-adevărat că, dacă viaţa e film, s-ar putea trage duble, ar putea fi supusă montajului, s-ar putea scoate secvenţe întregi, penibile din existenţă, ar putea căpăta mai mult dinamism. În general, viaţa mea a fost un film cu buget redus.

- Se supune criteriilor unui film bun? Are mesaj?

- Nu ştiu. Asta nu e treaba mea.

- Altul e regizorul.

- Regizorul e pe undeva pe sus. O să vadă el despre ce e vorba. Eu, oricum, nu sînt regizorul vieţii mele, şi nici măcar actor. Nu sînt actor pentru că nu pot să repet nimic din ceea ce fac, de pildă, la televizor. Dacă mă pui să repet scena, mi-e aproape imposibil. M-a chinuit odată Tudor Carnafil într-o filmare, am făcut cu el un clip. Îmi amintesc şi-acum senzaţia de chin pe care o aveam, pentru că trebuia să repet scene. Să fac încă o dată aceeaşi replică, încă o dată, şi-ncă o dată. Un actor profesionist poate să-ţi facă de cîte ori e nevoie. Eu nu pot să fac asta, plus că nu ştiu exact ce-o să spun înainte de a a începe emisiunea. Sînt lucruri foarte puţin pregătite, şi care nu sînt repetabile, pentru mine.

- Trăind pe bune nu aveţi acelaşi chin. M-ar interesa în ce fel vă hrăneşte filmul. Aveţi destul conflict şi în viaţa de zi cu zi, ca jurnalist, acţiune, poate erotism mai puţin...

- Erotism mai puţin, pentru că nu ai unde să-l bagi, erotismul. În condiţiile în care 12-14 ore pe zi faci ce faci, unde mai încape şi erotismul ? În jurnalism eşti nevoit să prelucrezi tot felul de informaţii. În general, calitatea informaţiei care ajunge la mine într-o zi este foarte scăzută din punctul de vedere al nivelului meu interior. Ascult tot felul de năzbîtii, tot felul de lucruri prost spuse, kich-uri, chiar obscenităţi.

- Vă permiteţi să trăiţi la nivelul ăsta.

- Nu ştiu dacă îmi permit. Aşa vreau. Ăla-i locul meu, stau în el. Or, după ce înghit tot molozul ăsta-ntr-o zi, a vedea, a revedea un film... Mie-mi place să revăd filme, să ştiţi. Cred că am văzut Solaris de vreo 14 ori. Aşa cum unora le place să asculte bucăţi muzicale, aşa-mi place mie să văd filme. Uneori îmi pun numai o secvenţă din filmul respectiv, alteori doar muzica filmului vreau s-o ascult... E alt spaţiu, dintr-o dată. Mă duc acasă, sting lumina, stau singur, pe-ntuneric şi dau drumul la film.

- Neapărat pe-ntuneric ?

- Da, pe-ntuneric. Dau drumul la film şi în momentul ăla începe să se şteargă toată zgura zilei, “rămăşiţele zilei” încep să se ducă de la mine. Trebuie să contrabalansez într-un fel ghiveciul ăsta pe care sînt nevoit să-l înghit în fiecare zi. Sigur că şi viaţa îţi oferă uneori replici ieşite din comun, îţi oferă atitudini umane memorabile, dar din păcate sînt foarte rare, mult mai rare decît în filme.

- Poate rememoraţi un moment în care viaţa dumneavoastră a avut valoarea unui film foarte bun, de artă. Care ar fi fost plăcut de văzut şi de alţii.

- Nu ştiu dacă are valoare. Ştiţi ce se-ntîmplă? Cu mine se-ntîmplă următorul lucru, straniu. Mă urmăreşte destinul unor personaje create de mine cu mult înainte. Acum încep să trăiesc, în mod ciudat, ceea ce vizitasem în spaţiul ficţional.

- Deci sînteţi, totuşi, şi regizor al propriei vieţi.

- Involuntar. Am scris, de pildă, o povestire la care ţin foarte mult, se numeşte Gala, din volumul  Omohom. Acolo există un erou, un copil numit Matei. Şi eu am, acum, un copil numit Matei. Atunci nu bănuiam, şi nu m-am gîndit, cînd i-am pus numele, la povestire. Mi-am adus aminte după aia că am scris acea povestire în care vorbeam despre copilul meu nenăscut. Acum am copilul şi într-o zi o să-i dau să citească povestirea. Sau: am tradus la un moment dat o carte : Bug Jack Barron, de Norman Spinrad. Împreună cu Dan Pavelescu am tradus acest titlu prin “Capsaţi-l pe Jack Barron”. Personajul era o vedetă tv. El intra în direct cu diverşi inşi de pe teritoriul SUA care-i reclamau tot felul de nereguli şi situaţii grave. Omul spunea ce-l doare şi Jack Barron intra imediat în direct cu primarul New York-ului. În emisiune intra guvernatorul statului cutare, şeful poliţiei, îi aduna pe toţi acolo. "Vedeţi, dom’ne, ce probleme are omu’ ăsta ?" Deci el trebuia să fie « capsat » de către populaţie, montat ca să lupte cu autorităţile în sprijinul oamenilor simpli. Ăsta era Jack Barron.

- V-ar conveni să fiţi într-o asemenea postură ? Să intraţi cînd vreţi în legătură cu Preşedintele ?

- Păi am fost. Viaţa m-a aruncat exact înaceastă postură nişte ani de zile, în care mă încăieram cu politicieni la televizor. Sigur, ăla, în carte, era science fiction. Dar ideea a rămas. "Hopa, încep să devin un fel de Jack Barron!", mi-am zis, la un moment dat. Am tradus cartea prin ’94, cînd n-aveam nici  treabă cu televiziunea. Deci au fost momente, au fost momente în ultimii ani, la Adevărul, dar nu aş vrea să vorbesc despre acestea, au fost momente în care aveam impresia că sînt aruncat dintr-o telenovelă de cea mai proastă speţă într-un film de uscăciunea existenţială a Fragilor Sălbatici ai lui Ingmar Bergman şi, finalmente, în Oul de Şarpe, al aceluiaşi Bergman, uneori pe parcursul aceleiaşi zile. Şi lucrurile astea se întîmplau în viaţă, nu în film. Adică am trăit nişte filme în viaţa mea. Am trăit nişte filme la viaţa mea !

- Spuneţi că vedeţi filmul în întuneric. Există, fără îndoială, scene care v-au lăsat cu gura căscată.

- Nu pot să-mi dau seama dacă aveam gura deschisă în timpul scenei respective. Dar înţeleg despre ce scene vorbiţi. Eu am o colecţie, aşa cum unii colecţionează scoici, capace de bere sau tablouri, aşa colecţionez eu imagini din filme. Ele se află în capul meu, nu sînt puse pe nici un raft, nu sînt fişate în dosare, sînt în capul meu, în colecţia mea personală de imagini. Cred că sînt cîteva zeci. Culmea este că unele dintre ele nu sînt din filme mari, neapărat. Sigur, cea mai mare parte sînt din marile filme ale cinematecii mele. Dar sînt şi unele filme stupide, filme de serie B, filme proaste, care conţin, însă, mai întotdeauna, o perlă, aproape involuntară. De pildă filmul numit Gattaca, un SF,  cu Ethan Hawke şi Uma Thurman. Filmul e slăbuţ, e contradictoriu, scenariul e dezlînat... Dar are un moment în care cei doi, băiatul puternic, musculos, dotat fizic extraordinar, şi celălalt, care este tarat genetic, firav, are probleme cu ochii, cu muşchii, înoată împreună în mare. Pariul e cine înoată mai departe. Întotdeauna cel firav se duce ceva mai departe decît cel puternic. Ăsta-i spune « Nu înţeleg, cum e posibil aşa ceva ? » La care firavul răspunde : « Pentru că pe mine nu mă interesează să mă şi întorc. » Ei? E un răspuns şi o imagine extraordianară.

- Aveţi cîte-un intro în timpul emisiunii, pe momentele de publicitate. Care e tîlcul ?

- Da, scot capul pe-acolo. Tîlcul este că eu vreau să trăiesc acest film împreună cu telespectatorii. Chiar vreau să vedem împreună acel film. Le aduc aminte că sînt şi eu acolo, împreună cu ei, şi zic şi eu ceva despre ce se întîmplă pe ecran. Pot să fie de acord, pot să nu fie de acord cu ce spun eu, dar sînt acolo, împreună cu ei, nu numai la început, ci tot timpul, pînă la sfîrşit.

În Teleghid Cotidianul

Mănăstirea Dumbrava, un loc al binefacerii

Pe drumul dinspre Turda spre Aiud se ridică, printre dealuri, Mănăstirea Dumbrava. Turla străluceşte în soare, ca un gând luminos de pace. Drumul până acolo e zilnic bătut de numeroşi români, doritori a-şi uita zgura unei vieţi obosite şi a-şi găsi aici înţelesuri noi, lăudate. După voioasa oglindire în soare, aproape că s-ar ghici că lăcaşul binecuvântat găzduieşte suflete curate, de copii. Într-adevăr, locul e unic: Mănăstirea Dumbrava este singura din România care îngrijeşte de copii, dar şi de bătrâni, în două case special organizate. Părintele Arhimandrit Vasile, cel care veghează la bunul mers al obştii, s-a dedicat ocrotirii acestor suflete încă din 1996, când a avut ideea construirii mănăstirii. Când copiii îi sar bucuroşi în braţe, părintele zâmbeşte fericit.

Dealurile molcome, pe care câte o turmă de oi le brăzdează de la răsărit şi până-n asfinţit, sunt coborâte din tablourile lui Horia Bernea. Un peisaj de respirat fir cu fir. Dincoace, în acareturile mănăstirii, se respiră, se munceşte, se trăieşte în ritmurile riguroase ale ortodoxiei. Cadenţă ţinută strict de instrumentele vechi, cele ştiute: toaca, un lemn prelung pe care maicile ştiu s-o bată frumos, trezitor. Apoi clopotul cel mare, pentru care trebuie să te cocoţi sus, în clopotniţă, ca să-l învingi din amorţeală. Sunet vibrant, clopotul curăţă  aerul şi-i dă făgaşuri noi: drept către inimă. După regulă: înaintea şi în timpul slujbei. Ar mai fi clopotul cel mic, agăţat lângă sala cea mare de mese, aproape de ghivecele cu flori. E cel mai simplu de atins, cu ţinta cea mai simplă: el cheamă la masă.

Alte ritmuri aici, afară de cele esenţiale, ale slujbelor, mai sunt: ritmul muncilor de peste zi, lucrul în grădină, la flori sau la legume, ritmul de mare folos după trebuinţa  animalelor, ritmul senin al pregătirii mesei, al strângerii de provizii, cel al meşteritului pe lîngă casă, ritmul susţinut al construcţiilor… Peste toate, întregitor, ritmul cosmic, care aici este celebrat în fiecare moment ca suflare de duh.

Mănăstirea  este tânără, abia născută cam de 10 ani. Părintele arhimandrit Vasile Crişan a fost mai întâi slujitor al bisericii din satul Dumbrava. Visul său, acela de a ctitori o mănăstire, a fost atât de puternic şi gândul atât de roditor, încât într-o noapte chiar Maica Domnului i s-a arătat, dezvăluindu-i locul bun de ridicat lăcaş. „Acolo unde vei pune în pământ piciorul…” A doua zi, ieşind din sat pe drumeagul care duce spre şosea, maşina n-a mai vrut să meargă, aşa că părintele a fost nevoit să coboare. Aici, la aproape 1 km de şoseaua ce leagă Turda de Aiud, va fi ridicată mănăstirea. Loc binecuvântat. Pentru că nu întâmplător pe acest pământ fusese martirizat un apărător al creştinismului (numit Ion) în timpul ocupaţiei austro-ungare. Şi tot neîntâmplător părintele a descoperit, în molozul aruncat de muncitorii ce lucrau la biserica din satul Dumbrava, o icoană foarte veche a Maicii Domnului, care fusese ascunsă în tencuială din cauza furiei calvine. Acum icoana stă la loc de cinste în mănăstire şi unii credincioşi au încredere că este chiar făcătoare de minuni. Şi potrivirile nu se opresc aici. Pictura bisericii a fost realizată în frescă de soţii Crişan, fără nici o legătură de rudenie cu părintele Vasile Crişan… După munci de lămurire, după trudă investită atât în ridicarea bisericii, cât şi a caselor de copii şi de bătrâni, în fine, mănăstirea a fost sfinţită  la 26 octombrie 2002 de către Î. P. S. Andrei al Alba Iuliei şi P.S. Visarion Răşinăreanul, împreună cu un important sobor de preoţi. Mănăstirea avea sub oblăduirea ei, atunci, ca şi acum, o casă de copii şi una de bătrâni, înfăptuire a strădaniei Arhimandritului Vasile, pe atunci Preotul Vasile Crişan. În casa de copii „Sf. Veronica” există un paraclis, o capelă destinată exclusiv copiilor, locaş unic în România. Imaginea copiilor aplecaţi aici în rugăciune şi repetând întreaga slujbă fără greş este încărcată de emoţie.

Pentru maica Marta, ca şi pentru toate maicile trăitoare aici, la mănăstirea Dumbrava, ziua începe cam de la ora 5. Întâi primenirea, apoi rugăciunea  de dimineaţă. Mai apoi, fuga la văcuţele care aşteaptă să fie mulse, adăpate, hrănite. Maica Marta aleargă repede de la văcuţe la calul suferind din ajun: locul în care e ţintuită potcoava e acum o carne vie, dar maica Marta ştie că, cu voia Domnului, căluţul se va face bine. Vin la rând găinile, adăpostite de cu seară de ploaie în coteţ. Maica Marta e tânără, frumoasă (cu siguranţă, n-ar îngădui asemenea aprecieri, pentru că nu suntem altcumva decât „cum ne-a lăsat Domnul”). În sfârşit, ochiul nostru de mirean nu poate să nu observe frumuseţea delicată, coborâtă din icoane, a maicii econome Minodora sau a maicii Marta, agerimea dar şi sensibilitatea maicii Mina, vocea deosebită a maicii Magdalena sau a sorei Elisabeta… Dar aici, în obştea lui Dumnezeu, personalităţile se topesc în ascultare. Aceasta e regula.

Prin grădina plină de culoare şi prospeţime oricând se găseşte o mână pricepută care să cureţe, să plivească, să lege, să ude florile. Strălucirea grădinii (mereu scăldată în plin soare) este completată de cântecul unui papagal peruş, scos uneori la aer printre ghivecele cu muşcate. Maicile se amuză atunci când îl aud potrivindu-şi trilul după dangătul clopotului sau după soneria unui ceas deşteptător. De fapt, maicile se amuză destul de des, au o veselie limpede, născută din curăţia sufletului şi din bucuria fiecărei clipe înţeleasă ca dar al lui Dumnezeu. Şi cum altfel ar fi când au aici, aproape de mănăstire, o casă plină de copii dornici de joacă, al căror zâmbet (dar şi succese şcolare) le arată că rugăciunile lor sunt auzite, împlinite? Şi-ar mai fi aici şi alte motive de bucurie: bătrânele care stau senine la soare, mulţumite de un apus liniştit, porumbeii adunaţi într-o casă rotundă, numai a lor, căprioarele iubite de copii şi viceversa, tinerii păuni care-şi înfoaie cozile oferind un spectacol chiar în faţa casei de bătrâni, dar şi picturile care împodobesc Stăreţia, vitraliile din interiorul mănăstirii, ba chiar băncuţele pe care te poţi odihni în voie (ţinând cont că aici, ca pretutindeni, toată voia este a Domnului…)

Măicuţele au, fiecare, poveşti de viaţă interesante, pe care nu le vom pomeni aici. Dar au şi îndatoriri semnificative pe care şi le împlinesc cu conştiiciozitate: maica Teodora şi sora Silvia se ocupă de bătrâne, maica Dumitra e asistenta copiilor, Maica Macrina lucrează grădina de legume, maica Marta are în grijă animalele şi cimitirul din spatele casei de bătrâni, maica Mina organizează activităţile iar maica economă Minodora coordonează întreaga administraţie. Unele au venit de foarte tinere aici (maica Marta şi maica economă Minodora) şi îşi petrec tinereţea în ascultarea glasului Domnului. Maica Antuza este cea mai bătrână şi delicată, maica Irina este talentată şi sensibilă, maica Dumitra ştie să glumească cu copiii… Acum trăiesc, în mănăstire, 24 de măicuţe, deşi gândul Arhimandritului Vasile a fost de la bun început ca acestea să ajungă la 33, numărul anilor mântuitorului. În cele 3 slujbe principale de peste zi maicile participă deplin. Extrem de emoţionante, cîntările ridicate de glasuri de femei aduc o stare aparte, de tulburătoare delicateţe. Uneori se  aude aici şi glasul profund al părintelui Constantin, un slujitor devotat al mănăstirii. Alteori slujeşte părintele Arhimandrit Vasile. Întregitor, glasul părintelui acoperă rugăciunile maicilor într-o închinare vibrantă, răscolitoare. Întotdeauna îi pomeneşte pe cei care au ajutat la ridicarea mănăstirii  şi întotdeauna se roagă pentru binele tuturor celor care fac parte din obştea pe care o are în grijă. Odată-şi ridică părintele braţele-n sus, chemând: „Doamne! Binecuvântează-ne şi ne miluieşte!” şi deodată parcă cerurile se deschid. Şi plâng. Pentru că ruga părintelui Vasile are putere mare, atingând uşor tăria Cerului, dar şi inimile credincioşilor aşezaţi cu smerenie în genunchi, cu ochii plecaţi, revărsaţi în lacrimi. Ruga părintelui a fost ascultată şi mănăstirea a crescut văzând cu ochii, adunând acum, pe lângă chilii şi biserică, Stăreţia frumos pictată, şi o casă de copii şi una de bătrâni. Eforturile părintelui Arhimandrit Vasile nu se opresc aici. Tocmai a fost ridicată o nouă clădire, destinată mamelor cu copii. Dna Amalia Crâşmaru, directoarea Casei de copii, ne mărturiseşte: „Casa cea nouă are 10 dormitoare pentru mamă şi copil aflaţi în dificultate, sală de studiu, de pregătire a temelor, cabinet medical, bucătărie, dormitoare separate pentru copiii mai mari şi o sală de clasă pentru copii cu nevoi speciale, toate la nivelul standardelor europene. Avem şi alte proiecte: părintele ar dori un parc peste drum. Cu alei, cu bănci, cu loc de joacă, cu hinte, mai ales că vor fi şi copii micuţi în casa nouă. Şi apoi se mai face o biserică. Şi chilii. De la casa de bătrâni mai sus. O biserică mult mai mare decât cea de acum. Că nu prea încape lumea, cîtă vine. »

Aici, în Casa de Copii Sf. Veronica, sunt acum 32 de copii, de la 1 an la 18 ani. După leat, unii merg la şcoală şi grădiniţă în sat, la Dumbrava, alţii în Unirea iar cei mai mari la Turda. Copiii sunt foarte ageri, au o maturitate născută din nevoia de a se descurca singuri, dar şi zburdălnicii greu de temperat de cele cîteva îngrijitoare. Marea pasiune a băieţeilor este, aici, fotbalul, dar nici fetiţele nu se dau în lături de la o partidă pe stadionul de dimensiuni reale amenajat chiar pentru ei către şosea. Stadionul este marca preocupărilor celor mai apropiaţi prieteni ai mănăstirii : fotbaliştii fostului lot naţional de fotbal, condus de Anghel Iordănescu. Copiii sunt fericiţi : ei dau mâna deseori cu Ionuţ Lupescu sau Dorinel Munteanu. Nu numai ei colecţionează semnături pe tricouri, ci şi măicuţele mai cer, jenate, câte un autograf pentru un frate sau nepoţel dornic. De când joacă şi antrenează la Cluj, Dorinel Munteanu se reculege mai des aici, la mănăstire. « Pentru mine acest loc înseamnă foarte mult. Părintele Arhimandrit Vasile mi-a fost mereu aproape şi îi port un respect deosebit. E un lucru rar tot ceea ce a făcut aici, şi mă rog să reuşească în tot ceea ce şi-a propus. », mărturiseşte Dorinel.

La căminul cultural din satul Dumbrava e, astăzi, sărbătoare. E lăsata secului dar şi ziua de naştere a părintelui Arhimandrit Vasile. Incredibil câţi artişti se pot ascunde într-un sat mic. În sala lungă, pe băncuţe s-au aliniat mai mulţi bătrâni în haine de sărbătoare şi un mănunchi de tineri, chicotind. Tinerii sunt, de fapt, copiii satului, care visează mai degrabă la plăcintele şi gogoşile făcute de cu seară de câteva femei vrednice, alese de comitetul asociaţiei Dor de Sat. Asociaţia indică nostalgia după vremuri apuse. Colonelul (în rezervă) Aurel Nicoară explică, între două glume, care le e dezideratul. Nostalgie mare aici, satul e vechi (prima atestare vine din anul 1219) şi dorinţele mari. În 800 de ani nu ştim ce evenimente notabile s-au petrecut, dar cu siguranţă istorie face, acum, părintele Arhimandrit Vasile. Atât de mult îl iubesc sătenii, încât, atunci când părintele a trebuit să renunţe la oficierea slujbei aici, la biserica din sat, din cauza noilor îndatoriri de la mănăstire, ei nici n-au vrut să audă de un înlocuitor. Aşa că acum părintele se împarte între cele două biserici, spre bucuria enoriaşilor.

Pe scena organizată de asociaţia Dor de Sat evoluează tineri rapsozi populari. Cântece şi dansuri, toate se înşiră în aşteptarea părintelui Vasile, pentru care copiii de la mănăstire au pregătit o surpriză. Până atunci, Roman Gheorghe, dumbrăvean trecut prin diverse ansambluri de dans, face o demonstraţie de haidău fecioresc, dusă «pe ponturi». Copiii părintelui îl aşteaptă îmbrăcaţi frumos, în costum popular, iar cei mici par adevărate bijuterii cu danteluţe şi broderii.  În sfârşit, apare părintele, emoţionat la vederea copiilor care nu se sfiesc să-i sară în braţe. De altfel, cât timp ţine spectacolul, Carmen, « febleţea părintelui », îi şade pe genunchi, bucuroasă. La 5 ani, Carmen nu-şi mai aminteşte cum a ajuns demult aici, în Dumbrava. Părinţii erau slugi la un cioban, trăiau la stână. « Tatăl ei a plecat în Spania, unde a murit ars. Ea nici nu ştie. Mama a sunat atunci şi i-a promis un telefon mobil, acum i-am dat noi unul. Ne mai bipăm, că se pricepe. De atunci nici n-a mai sunat-o mama, dar fetiţa nici  nu-ntreabă. Pentru ea Leana e  mamă. », povesteşte dna Amalia, directoarea Casei de Copii. Altă poveste, mai emoţionantă : cel mai mic copil este o fetiţă de 1 an şi 3 luni, a cărei mămică are 15 ani. Sunt din Oradea . «Au trăit în aşa condiţii, că le invadaseră şobolanii. Până şi biberonul copilului a fost mâncat de şobolani. Mama, Simona,  a rămas fără mamă la 11 ani, tatăl s-a recăsătorit, ea a ajuns la o mătuşă, a făcut copilul şi a ţinut-o nu ştiu pe unde. Cînd au venit asistenţii erau, vai, slabe amîndouă, fetiţa (Larisa) avea pneumonie. Nici n-am crezut că supravieţuieşte. Acum şi-a revenit şi e veselă… După ce termină, o mută în casa cea nouă !», spune tot dna Amalia. Aici copiilor li se pregăteşte un nou destin. Dorinţa părintelui este să aibă grijă de ei până când vor ajunge să facă şi facultate. Şi semne bune sunt încă de pe-acum.

În fiecare vineri, la slujba de Sfântul Maslu vin aici cel puţin 7 preoţi de prin împrejurimi sau la invitaţia specială a părintelui. Slujba are mare putere vindecătoare, de aceea mănăstirea e neîncăpătoare cu puhoiul de lume în suferinţă. Pentru că fiecare are, aici, o greutate pe inimă. Şi mulţi au simţit o binefacere după ce au venit la Dumbrava. Dar mai mult decât credincioşii adunaţi din toată ţara, binecuvântările sunt cel mai des căutate de bătrânele care locuiesc tot aici, în curtea mănăstirii. Casa de bătrâni « Sfânta Maria » a luat fiinţă în 2000, iar acum trăiesc aici 20 de suflete din toată ţara. Ca şi în cazul copiilor, finanţarea celor trebuincioase traiului vine, în cea mai mare parte, de la donaţiile oamenilor de bună credinţă care doresc să rămână anonimi. Iar banii sunt folosiţi aici cu mare pricepere, pentru că, iată, astfel s-au schimbat multe vieţi. Bătrânele care stau aici au fost găsite, unele, în mare mizerie şi chin, altele au venit din proprie iniţiativă, pentru că familiile nu mai aveau nevoie de ele. Cu lacrimi în ochi, o bunicuţă povesteşte : « Am o pensie mică, şi când am vinit aici n-aveam bani decât pentru înmormântare. N-am ştiut că aici, unde am vinit, avem cimitir chiar în spatele casei. Of, aşa-s eu, dacă povestesc ceva îmi vine să plâng, nu mă pot reţine! După necazul pe care l-am avut eu în viaţă, aicea e o minune de bine! Ce nu are părintele aici… Porumbei (odată un porumbel a intrat în altar şi a stat acolo toată slujba iar la final, părintele l-a miruit), iepuri, căprioare, găini, raţe, gâşte, şi curci are, di tăte! Şi păuni are, da’ io cred că-s tineri păunii ăştia, că prea cântă frumos. Are di tăte părintele, că se gospodăreşte foarte bine!” Greutatea vârstei e îndulcită aici, pe cât posibil, de priceperea măicuţelor. Maica Teodora şi sora Silvia nu mai prididesc cu îngrijirea bunicilor. Sora Silvia, energică, găseşte putere să le ajute la îmbrăcat de trei ori pe zi, pentru cele trei slujbe spre care le duce, sprijinindu-le pe fiecare. Nemaivorbind de spălat, schimbat, curăţat, pentru că trupul bătrân are mare nevoie de grijă şi înţelegere. Dar sora Silvia nu se dă bătută, pentru că şi-a dorit să se dedice cu totul unei vieţi întru credinţă. Ca şi toate celelalte măicuţe de aici, nimic nu le fericeşte mai mult decât mulţumirea din ochii copiilor sau ai bătrânelor. Iar principiul de viaţă pe care ni-l mărturiseşte părintele Constantin, principiu preluat de la Înalt Presfinţitul Andrei, este acesta: „A trăi în anonimat, împletind credinţa cu fapta.” Tocmai de aceea, nici părinţii, nici maicile, nu şi-au dorit să povestească prea mult. „Faptele noastre vorbesc, noi doar îl slujim pe Domnul”, accentuează părintele Arhimandrit. De aceea, cele puse acum pe hârtie sunt doar un gest de pioasă preţuire. Un fapt mic pentru o lucrare mare.

în revista Flacăra 

Ţintuind cu Ochiul Magic

Reportajul e o specie rară, grea, costisitoare. Doar TVR are tradiţie, îşi permite şi are succes. Avem reporteri premiaţi în ţară şi peste hotare, reporteri pricepuţi, incisivi, cu ochi exersat pentru oameni, poveşti şi imagini. Cum arată România văzută din reportaj? Obosită, crudă, plînsă, primitivă. Chipurile colţuroase, ochii naivi sau perfizi, mîinile butucănoase, muncite, bolnave. De cealaltă parte, emisiunile sunt pline de  hăhăieli, bîlbîieli politice, lacrimi programate, simulacre de vindecări miraculoase ale trupului şi sufletului. Cîtă  realitate vedem atunci pe televizor? Puţină, cîtă e, se vede bine printr-un “ochi magic”.

Cînd reportaju-i fruncea

Emisiunea a înglobat punctele forte ale altor două emisiuni reuşite din TVR: „Cu ochii’n 4”,  care ţinea mai mult de reportaj şi „În Flagrant”, care aducea îndeobşte anchetă. „Ochiul magic” aduce o viziune nouă, axată pe imagine expresivă, vorbind, adică, de la sine. Găsim aici şi anchete dure ori de interes larg, şi reportaj tulburător ori pitoresc. Dana Robea şi Tiberiu Ştefănescu, realizatorii emisiunii, sunt mulţumiţi de ceea ce le iese din mîini şi, mai ales, de răspunsul publicului. Ar părea, poate, surprinzătoare această satisfacţie, gîndindu-ne, în comparaţie, la interesul cu care este primită o telenovelă. De ce să fii preocupat de problemele reale ale oamenilor, îndurînd drumuri lungi, zădărnicii ale vremii ori tehnicii, chiar ocări, cînd poţi cîştiga mult mai bine încropind două scene serbede de telenovelă? Dana Robea: „Din fericire pentru noi, tocmai audienţa a fost motivaţia noastră principală. Pentru că, din păcate, foarte rar s-a şi rezolvat ceva în urma materialelor. Autorităţile merg în continuare pe principiul “apa trece, pietrele rămân”. Cît despre public, mulţi oameni ne consideră ultima lor speranţă: după ce trimit memorii peste memorii pe la toate instituţiile şi nu se rezolvă nimic, apelează la noi. Mai mult de jumătate dintre ediţii emisiunea a fost lider de piaţă pe cel puţin jumătate din  intervalul nostru orar, dar satisfacţia cea mai mare a fost că de fiecare dată emisiunea se încheie cu un rating semnificativ mai mare decât cel cu care începe. Partea cea mai ciudată este că, în timp ce posturile comerciale se bat în telenovele, filme sau emisiuni de divertisment pe acest spaţiu orar, la concurenţa cu noi pe TVR 2 se difuzează o altă emisune de reportaje, « Omul între soft şi moft », la care lucrează şi unii dintre foştii noştri colegi de emisiune !”

Iată că reportajul se ridică în top. Sigur că avem demult un public substanţial pentru Discovery ori National Geographic, dar unul pentru produse autohtone? Să facem o comparaţie: „Totul este mai spumos aici, însă nivelul la care trebuie să ne adresăm este ceva mai jos decât la BBC, pentru că altfel am face emisiuni doar pentru rude şi vecinii de bloc. De asemenea, modelul BBC, cu relatările seci, în care reporterul nu trage şi concluzii subiective, nu interpretează faptele brute, e digerat mai greu de piaţa media românească deocamdată.”, spune Dana.

Cifre: pe 27 iunie, emisiunea „Ochiul Magic” a avut un rating mediu de 8,1 şi un market share de 20,1%, plasîndu-se pe primul loc pe întreaga zi pe toate posturile de televiziune, depăşind Observatorul şi Ştirile PRO TV, care s-au clasat pe locurile 2 si 3. Subiectul era Mînăstirea groazei - cazul de la Tanacu. Pentru o asemenea audienţă, echipa de filmare a îndurat timp de 45 de minute agresiunea verbală şi fizică a sătenilor conduşi de un călugăr, un soi de „locotenent” al fostului preot Daniel. „Condiţia principală pentru a ajunge în top este ca povestea să fie credibilă, alertă, să fie bine spusă şi bine susţinută cu imagini şi sunet.”, accentuează Tiberiu Ştefănescu. „Din experienţa noastră, reportajele care au şi elemente de senzaţional bat anchetele dure, pe subiecte grave. În formatul emisiunii noastre intră maximum un reportaj cu tentă de senzaţional sau ciudat, misterios, cu condiţia ca povestea respectivă să aibă şi implicaţii cît mai largi, nu să fie doar un caz izolat. Dar am evitat pe cît se poate senzaţionalul doar de dragul senzaţionalului şi al audienţei.”

Resurse mici, succese mari

Senzaţional ar fi, totuşi, altceva: deşi e una dintre rarele emisiuni de reportaj, mijloacele tehnice necesare lasă de dorit: „Modul greoi de producţie din TVR (noi nu lucrăm în regim de ştiri) ne face uneori să ajungem prea târziu la „locul faptei” sau dacă ajungem suntem prea slab „echipaţi”: spre exemplu, am mers la inundaţii cu două maşini care s-au oprit în prima baltă. Reporterii noştri au apelat la căruţe şi tractoare, în timp ce echipele de la alte posturi defilau pe lîngă noi cu Jeepuri performante.” Să ne mai gîndim că un reportaj de 20 de minute costă 10-15 milioane de lei, în timp ce un episod de telenovelă nu se poate face fără 6000 de euro... Pentru reporteri, stînjenitoare mai e şi mentalitatea autorităţilor care ascund adevăruri, ba mai şi ameninţă cu tribunalul. Cu toate astea, există succese mari ale emisiunii, îmbinate, desigur, cu paradoxuri. Fiecare guvern cu protejaţii lui. „Reportajul Bojdeuci de milarde a încercat să arate în ce mod directorii Companiei Naţionale a Lignitului Oltenia şi-au făcut vilele: aceştia cumpărau de la ţărani pe mai nimic proprietăţi pe unde urma să ajungă exploatarea minieră, iar mai apoi le revindeau, în calitate de proprietari, Companiei ai cărei directori erau, pentru sume de zeci de ori mai mari, în scopul strămutării. Aproape toţi cei nominalizaţi de noi sînt acum cercetaţi penal, mai puţin unul: fostul Director de Resurse Umane al Companiei, domnul Ionel Manţog, care a fost numit Secretar de Stat (din partea PD) în Guvernul Tăriceanu la Ministerul Economiei şi Comerţului. În subordinea sa este acum întreg mineritul din România! »

Reporterii înzestraţi cu ochi magic au fost deseori premiaţi la concursuri internaţionale. Emisiunea însăşi a fost nominalizată în finalele unor festivaluri internaţionale, semn că cei care au ochi de văzut văd şi înţeleg.  

Dana Robea - face reportaj de cînd a terminat facultatea de Jurnalism.În 2000  a obţinut premiul APTR la secţiunea „ Reportaj de investigaţie „ pentru reportajul „Extaz otrăvit”, iar în 1999 - premiul special pentru „ Reportaj „ al Clubului Român de Presă, pentru un reportaj despre copiii bolnavii de SIDA din Mizil.

Tiberiu Ştefănescu – are experienţă îndelungată, din 1993 se ambiţionează să facă numai reportaj, anchetă, deşi a terminat două facultăţi care n-au nici o legătură cu asta: Aeronave şi Sociologie. În 2003 şi 1999 a primit Marele Premiu pentru reportaj de televiziune al Clubului Român de Presă pentru reportajele „Anatomia unui dezastru” şi „Nişte americani la Pieleşti”.

Cristina Madgearu – a fost încă de la început în echipă şi are şi cea mai mare experienţă. A luat menţiune specială la Festivalul televiziunilor regionale în Europa pentru ancheta „Marfa Vie”, nominalizare la festivalul de la Bar şi Ohrid Macedonia pentru reportajul „ Locul unde mor caii „ , nominalizare la Berlin Prix Europa pentru ancheta „ Accidente de muncă „

Cristina Ţilică – unul dintre cei mai buni reporteri, dar care acum colaborează la o altă emisiune, a luat 2 premii APTR pentru „Destine sub acoperire „ şi „ Pe urmele lui Eliade „  şi un premiu la Clubul român de presă pentru „ Căutare avansată „.

Melania Drăgan şi Ionuţ Cărpătorea se ocupă de mai puţină vreme de reportaj, dar au reuşit să pătrundă de multe ori în locuri unde nici un alt reporter nu mai reuşise, au luat interviuri unor persoane care până atunci refuzaseră orice contact cu presa.

Roxana Sivache este ultima dintre cei veniţi dar s-a integrat foarte repede în echipă, mai ales că ea are experienţă în realizarea reportajelor.

Teleghid Cotidianul