Cu banii sub lupă: Florin Călinescu

În ciuda unor aparenţe deja depăşite (acestui actor i s-a dus buhul cum că-l interesează banii şi agaţă tot felul de oportunităţi), Florin Călinescu a prins gustul afacerilor de mic. După propriile-i mărturisiri, încă de la 8 ani se pricepea să vândă gumă de mestecat şi ţigări prin Timişoara, deprinzând astfel, fireşte, cea mai joasă cultură de business, cea a străzii. Băieţelul de atunci atât de bine a învăţat regulile acestui mic joc, încât nici mai târziu, când deja ştia că ceea ce făcea se numea speculă şi că mulţi ajungeau la puşcărie pentru asta, nu s-a lăsat. Fiind student la actorie, nu ezita să cumpere deodorante din Bucureşti sau blugi ori cojoace de la Orăştie, pe care le vindea convenabil în locul lui de baştină, Timişoara. Se prea poate ca abilitatea de a-şi vinde bine marfa să-i fi folosit în tehnica actoriei în care s-a perfecţionat mai apoi. Talentul său speculativ i-a adus succesul de mai târziu. Cu siguranţă s-a îndreptat spre actorie văzând aici şi o afacere de speculat, aducătoare de bani. (Dexteritatea sa de a aduce bani ProTv-ului folosindu-se doar de mânuţele alea două demonstrează acest lucru). Aşadar, e greu de crezut că Florin Călinescu vede în business doar un joc, şi că nu-l interesează banii. Cu cine se joacă, în fond?
Fără îndoială, Florin Călinescu a avut mare noroc la bani. Deşi acesta e un accesoriu de care nu se bucurau prea mulţi actori români, el caştiga, înainte de 1989, 14 000 de lei pe lună graţie serialului de propagandă comunistă “Lumini şi umbre”. Nu ne putem gândi la un compromis pentru bani în acea vreme, Călinescu fiind prea tânăr iar personajul lui un ins plăcut. Pe lângă faptul că a acumulat un bun capital care i-a folosit imediat după revoluţie, în acea perioadă s-a mai petrecut un un lucru de mare folos pentru drumul său ulterior. Aici l-a cunoscut pe Adrian Sârbu, asistent de regie pe parcusul filmărilor serialului. “Il trimiteam să-mi cumpere ţigări şi şuncă şi muştar….”, declară acum Călinescu, arogându-şi astfel un anumit ascendent faţă de Sârbu (“Eu eram vedetă de la 20 de ani, el nu…”) . Singura întâietate, de altfel, pentru că  imediat după revoluţie Sârbu a fost mai rapid, a urcat repede şi şi-a umplut buzunarele de bani, ajutându-l şi pe Călinescu în acest sens. Prietenia dintre cei doi i-a adus actorului oportunitatea imensă de a modera, produce şi excela în câteva emisiuni ale MediaPro, într-un timp în care piaţa era destul de goală şi stilul vulgărel şi mercantil prindea de minune. Calităţile de actor ale lui Călinescu, îmbinate cu cele de mic afacerist, i-au adus, din nou, suficient capital cât să-şi poată începe propriile lui afaceri. Comunicând uşor, cu umor şi cu ironia-n vârful limbii, Călinescu a devenit o vedetă absolută a ProTV-ului, promovat întruna şi, ceea ce face mândria actorului, fiind lăsat absolut liber, lucru de nevisat, probabil, de celelalte vedete Pro. “Nimeni nu-i nebun să-l manipuleze pe cel mai profitabil dintre angajaţi. Eu am fost un cal nărăvaş care am fost lăsat de capul meu să facă ceea ce trebuie pentru companie, adică să aducă bani”, declara în alt interviu, de curând, Florin Călinescu. Are o mare capacitate de muncă, acest taur strângător, îndreptat încet dar sigur către cele materiale, deşi el susţine, evident, contrariul: “sunt un artist… utopic… îmi place jocul… banii n-au importanţă pentru mine…”
Jocul de-a afacerea a continuat la Teatrul Mic, atunci când a preluat conducerea teatrului. Şi iubit, şi hulit, Călinescu a avut ambiţia să schimbe, şi a schimbat. A plătit meşteri şi faianţă din buzunarul lui şi a dat o faţă nouă teatrului. A dat o faţă nouă şi repertoriului, culminând, la începutul acestui an, cu versiunea personală a spectacolului “Război cu Troia nu se face”, de Jean Girodoux.  Aici a avut parte de numeroase critici, pentru că Florin Călinescu rămâne consecvent stilului său popular promovat în “Chestiunea Zilei” sau în alte show-uri pentru vulg, transformând rafinamentul umorului savuros-intelectual al lui Giraudoux într-o hârjoneală făcută şi re-fuck-ută pe principii grobiene balcanice. Unii actori au reacţionat şi au propus demiterea lui Călinescu din funcţie. În replică, el demonstrează că doar astfel poporul vine la teatru. Bineînţeles, nu vine pentru a se înălţa spiritual  (cum cred unii), ci pentru a aduce banii atât de necesari plăţii salariilor actorilor şi a celor trebuincioase, un deziderat firesc pentru un manager, fie el şi de teatru (mic).
Acest concept corect managerial i-a adus lui Călinescu, mai târziu, succesul în alte afaceri. Faptul că vin oamenii la el, propunându-i spre vânzare diverse (imobile, terenuri, afaceri, crame, intreprinderi, obiecte de valoare….) demonstrează un imens capital de încredere, câştigat în ani de zile de succes mediatic.
Dar dincolo de oricare alte preocupări, cea mai des invocată în conversaţia cu Florin Călinescu rămâne prietenia. În numele prieteniei, Călinescu demarează afaceri (are prieteni buni care ştiu să se ocupe…), munceşte şi aduce succesul aşteptat de alţii, fără să ceară mai mulţi bani vreodată (Sârbu), îşi pune numele în joc pentru a apăra în Tribunal personaje controversate (vezi Tender). Recunoaşte că s-ar putea ca unii prieteni să-l trădeze. Dinspre partea lui, însă, niciodată! Şi mai susţine că absolut niciodată şi cu nici un chip nu a avut de câştigat (material) de pe urma susţinerii vreunui prieten acuzat de corupţie. Cu prietenii a început afacerea cu fabrica de blugi şi tot sfătuindu-se cu prietenii a hotărât să cumpere afacerea Prooptica, în decembrie 2000, atunci când întreprinderea a fost oferită spre privatizare. Tot din acelaşi motiv (prietenii ştiu de ce) i-a adus la conducerea întreprinderii, el rămânând patronul care se interesează din când în când de cifra de afaceri şi de alte proiecte nouă. Fratele său, Călin Călinescu, a devenit directorul economic şi mâna sa dreaptă.
Atunci când şi-a chemat pentru prima oară angajaţii în curtea din str. Gheorghe Petraşcu nr. 67, cu toţii erau siguri că soarta le este pecetluită. Că vor fi daţi afară şi că intreprinderea va fi desfiinţată, urmând ca aici să se petreacă lucrul la care Călinescu se pricepea cel mai bine: o televiziune. Spre surprinderea lor, n-a fost aşa. Ba mai mult, priceput la popor şi la nevoile lui, Călinescu le-a câştigat încrederea oferindu-le câte o jumătate de miel şi o primă de Paşte. Le-a spus oamenilor (cei mai mulţi implicaţi în cercetare) că-şi vor vedea în continuare de munca lor şi că aşteaptă de la ei să-şi dea toată măsura. Evident, strategia a fost schimbată (sau, în sfârşit, a fost adoptată o strategie care să aducă succes). “Cam trei ani a durat până ne-am redresat. Era treabă multă şi datorii de plătit. Florin a scos din buzunar, s-a implicat în mod deosebit.”, povesteşte fratele său, Călin.
Principala schimbare de optică a fost preocuparea pentru piaţă. Cum înainte aici se făcea doar cerecetare, intreprinderea fiind, de fapt, un apendice al IOR, primul pas a fost să se treacă la producţia efectivă de echipamente optice. “Înainte firma nici nu avea departament de marketing, nu intenţionau să vândă. În scurt timp am început să fabricăm produse, să vindem, să testăm, să omologăm. Mai apoi, cand ne-am făcut vizibili pe piaţă, am adoptat alt plan strategic, cu ţintă până în 2020: acum nu vrem doar să vindem produse, ci şi să oferim soluţii pentru probleme specifice.”, declară directorul general Prooptica, Marinică Mârzu.
Călinescu a avut, aici, meritul de a fi înţeles ce afacere a cumpărat: în primul rând aici se aflau, condesate într-o clădire neîncălzită, câteva zeci de minţi luminate. Ghidaţi cum trebuie, aceşti oameni puteau aduce profitul nesperat înainte de revoluţie. El însuşi, Călinescu, fusese o personalitate interesantă, exploatată eficient de Sârbu în ProTv. Randamentul nu a întârziat să apară. În primul an, cifra de afaceri a crescut de la 200.000 de euro la 800 000  (anul trecut au fost 7.500.000 euro). Salariaţii au devenit din ce în ce mai mulţumiţi, până într-atât încât sindicatul s-a desfiinţat de la sine, nemaiavând obiect de activitate. Acum contractul colectiv de muncă se negociază cu reprezentanţii salariaţilor.
Atunci când i s-a propus (în decembrie 2000) prin prietenii săi, prieteni la rândul lor cu Călinescu, să fie managerul acestei în treprinderi, dl. Marinică Mârzu, doctor în optoelectrică din 1997, nu a stat mult pe gânduri. “Cunoşteam potenţialul acestei afaceri de mare viitor, îmi plăcea domeniul foarte mult. Mi s-a părut că e o oportunitate serioasă, aşa că am renunţat la postul din Academia Tehnică Militară, unde aveam toate şansele să îmbătrânesc până să ajung să fiu avansat. Oricum, tot cu armata am început să colaborăm, aceasta fiind acum clientul nostru principal”. Atunci când şi-a luat postul în primire, dl. Mârzu îl cunoştea pe Călinescu doar de la televizor. Mărturiseşte că n-a fost surprins să-l vadă aici, în calitate de patron. Pur şi simplu a luat situaţia ca atare şi a încercat să colaboreze cât mai bine cu noua lui conducere. L-a impresionat, însă, vizionarismul de care dădea dovadă Călinescu, încă de la început. “A început să se priceapă şi de multe ori participă la discuţii importante cu partenerii străini. Ştie tot ce facem şi de multe ori, având o viziune proaspătă, oferă nişte idei interesante, libere de constrângerile obişnuinţelor noastre. Câteodată e surprinzător de creativ!”
Pe cât e de creativ, pe atât e de conservator în unele privinţe. De pildă Călinescu a declarat, de la bun început, că Prooptica este un business închis la credite. Gospodar chibzuit, Călinescu nu a vrut să rişte absolut deloc, concentrându-se mai întâi pe plata datoriilor de care era încărcată întreprinderea, şi la bancă, şi la asigurări. Şi nici mai apoi, când, poate, un împrumut ar fi fost binevenit şi ar fi dat un impuls spre dezvoltare, patronul nu a agreat ideea. Aşadar s-au dezvoltat singuri, încet, cu răbdare. Un traiect, de altfel, specific zodiei sale. Iată că nu e nevoie de şcoli financiare înalte pentru a conduce o afacere de succes. Marele atu al lui Călinescu, pe care şi-l arogă cu mândrie, este acela că se pricepe la oameni şi are un mare dar în a comunica pe înţeles. (Nu putem să nu obvservăm că ştie să-şi urmărească propriul său interes, oricât ar părea comunicarea de firească.)  Un lucru rar, patronul Prooptica îşi cunoaşte toţi angajaţii. A purtat discuţii cu toţi, mai ales la început, ca să-i motiveze, să-i menţină preocupaţi şi eficienţi. Nimeni nu a fost dat afară de aici, iată alt principiu de la care Călinescu nu a abdicat. A făcut reformă pe gustul oamenilor, de aceea mulţi îi sunt recunoscători. A nu se înţelege că personalul a rămas acelaşi, din voia lor au mai plecat oameni, au fost atraşi alţii, tineri şi pricepuţi în domenii care nu existaseră până atunci în firmă, dar necesare unei înalte tehnologii: specialişti în IT, comunicaţii, în optoelectronică. Specialiştii (cu toţii sunt acum cam 100 de angajaţi) au produs sisteme performante pentru armata română, dar participă şi la proiectele de anvergură europeană şi mondială de cercetare, cu mult înaintea integrării noastre europene. Ceea ce moşeşte Florin Călinescu aici este, iată, o intreprindere de mare performanţă. “Toate dotările româneşti ale armatei, MAI-ului, în domeniul aparaturii optoelectronice, vine de la noi! Avem 20 de produse omologate, producţia noastră. Sunt produse care merg de ani de zile în Irak, Afganistan, sunt sisteme complexe de observare a ţintelor. Armata română este dotată la standardele şi peste standardele NATO, din punctul de vedere al aparaturii optoelectronice!” se mândreşte dl. Mârzu, directorul general.
Acum când războiul este din ce în ce mai ameninţător, după ce am avut chiar şi noi câţiva morţi în Afganistan, ordinele sunt clare: nu mai iese nimeni afară cu capul din transportor! Aşadar, instrumentele optice, de observaţie şi ochire trebuie să suplinească prezenţa fizică şi să ofere şi protecţia necesară. Armata română are ochi buni, acum, datorită încăpăţânării lui Florin Călinescu de a conduce o afacere. Fără îndoială, el însuşi un bun ţintaş: ocheşte şi ţinteşte public, emoţii, bani, iar acum umileşte şi terorişti prin aparatura sa performantă.


pentru Torneo Businessman's

Un recuperator feminin: Marie-Rose Mociorniţă

Bunicul. Industria. Principiile. România: recuperările. 

Atunci când a venit în România, în 1997, pentru a se ocupa de revendicările familiei, Marie Rose Mociorniţă nu bănuia că va dura 10 ani până va obţine primul succes: primăria din Predeal, o moştenire de familie. Treptat, drumul pe care a păşit în România s-a transformat într-o misiune, iar misiunea într-un job. Şi-a făcut un ideal din a repara o nedreptate istorică, a învăţat toate chichiţele avocăţeşti cu privire la Legea 10, s-a războit cu delăsarea şi neprofesionalismul funcţionarilor de tranziţie, a sprijinit două fundaţii umanitare, a refuzat orice funcţie politică şi a păstrat, în tot acest timp, o filosofie interesantă de viaţă: „Eu trăiesc pentru că vreau să fiu cât mai om posibil! Eu pot să am foarte multe planuri de viitor, dar viaţa mea a fost foarte ciudată. Întotdeauna când eram sigură de un drum, foarte repede drumul meu s-a schimbat. Şi am acceptat destinul ăsta. Este inutil, acum, să-mi fac planuri. Eu sunt acum aici pentru că trebuie să fiu aici. Am ajuns la capătul acestui proiect de recuperări, a durat 10 ani din viaţa mea. Acum îmi mai dau 2 ani ca să închei cu totul subiectul ăsta, şi după aceea nu ştiu ce-o să mai fac.”
 

Silueta zveltă, vădind demnitatea aristocrată a spiritului, vocea caldă, mieroasă, dar cu uşoare accente autoritare atunci când e cazul. Aşa arată această personalitate pe care n-o interesează imaginea, nu alergă după celebritate, nu-şi propune vreo politică de PR, şi totuşi i se întâmplă toate acestea. Involuntar? Delicateţea se îmbină perfect aici cu ambiţia. Feminitatea poate să fi fost de bun augur pentru Marie Rose Mociorniţă, deşi a avut mult de furcă la început. “Au fost oameni care mi-au spus că n-am dreptul, pentru că sunt femeie. Şi atunci chiar că m-am supărat. Tocmai pentru că sunt femeie a trebuit să răzbat!” Chiar dacă nu a fost un proiect clar, la început, acest drum pentru recuperarea bunurilor familiei Mociorniţă şi-a creat făgaş numai şi numai datorită cerbiciei acestei femei care, spre mândria ei, dar şi spre nenorocul nostru de jurnalişti, şi-a drămuit ca la carte informaţia despre bunurile ce se cer a fi recuperate.

Nepoata unuia dintre primii industriaşi români, Dumitru Mociorniţă, moşteneşte, probabil, din îndrăzneala şi dârzenia acestuia. Născut într-o familie de ţărani din Prahova, Dumitru era nevoit să şadă în spatele clasei la şcoala primară, pentru că sărăcia i se citea pe trup: nu avea nici măcar opinci.  Dar sărăcia a fost compensată de o minte ascuţită şi, fără îndoială, şi de un noroc excepţional. Căci după ce a terminat studiile la Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti şi la Liceul Economic Kretzulescu din Bucureşti, Dumitru a fost remarcat de Ion I.C. Brătianu (se spune că liberalii colindau prin şcoli pentru descoperirea tinerelor talente). Brătianu i-a oferit tânărului Mociorniţă o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti (unde a ieşit primul, spune Marie-Rose), apoi altă bursă la Şcoala Superioară de Industrie din Paris.

Deşi i s-a propus să se stabilească  în Statele Unite, după ce a lucrat un timp pentru o firmă  din Hamburg, Dumitru Mociorniţă a refuzat şi s-a întors acasă, unde s-a căsătorit cu o fiică a industriaşului Grigore Alexandrescu. Un parteneriat de succes, pentru că prin garanţia socrului său a reuşit să obţină, în 1923, un împrumut de 30 de milioane de lei de la Banca Generală. Cu aceşti bani a cumpărat un teren viran la marginea Bucureştiului, unde a clădit fabrica de pielărie şi încălţăminte care i-a adus faima în perioada interbelică. Întreg succesul acestei industrii, despre care auziseră muncitori din Anglia şi Germania care veneau să lucreze aici, se baza, însă, nu numai pe principiile şi tehnicile învăţate de Dumitru la cele mai înalte şcoli, ci mai ales pe un simţ al umanului, dobândit, fără îndoială, în familia sa. „Bunicul meu era foarte evoluat şi spunea că tot business-ul depinde de muncitori, aşa că cei care vor conduce fabrica trebuie să fie conştienţi că aceşti oameni trebuie respectaţi. », spune acum nepoata sa. « El a zis aşa : eu voi construi o industrie organizată, care va avea ramificaţii, permiţând altora să creeze, la rândul lor, industrii : cei care fac cauciucuri, cei care fac şireturi, cei care transportă. Ambiţia lui a fost să creeze o industrie autohtonă, cu cât mai puţine importuri. Branşa lui a fost pielăria. Filosofia acelor oameni era să construiască o industrie autohtonă care să creeze ramificaţii pentru alţii şi în felul ăsta industria uşoară din România să ia amploare. » Fabrica ajunsese, în momentul de apogeu, la 1000 de angajaţi şi era singurul furnizor de pielărie şi încălţăminte pentru armata română. Mociorniţă a fost conştient de importanţa acţiunilor lui, dar şi de marea nevoie pe care o avea România pentru o industrie gândită în aceşti termeni. Mai mult decât atât, a fost conştient că avea să construiască un imperiu, pe care il va fi lăsat, mai târziu, copiilor lui. Pentru asta, şi-a crescut urmaşii în cultul respectului muncii, organizându-le timpul cu mare minuţiozitate : dimineaţa la şcoală, iar după prânz munceau în fabrică, învăţând toate procesele tehnologice prin care trecea pielea.

Acesta a fost şi drumul lui Ion, tatăl lui Marie-Rose, care a ucenicit în fabrică până  în momentul în care a devenit avocat şi tatăl său i-a dat pe mână  conducerea fabricii, la 25 de ani.Aceeaşi apreciere pentru calitatea umană o caracterizează astăzi pe Marie-Rose. „Singura afacere la care m-aş putea gândi acum cu plăcere ar fi una în care aş comunica cu prieteni inteligenţi. Până atunci, sunt o corporaţie de o singură persoană, ăsta-i adevărul!” Sau : « Am locuit 8 ani în Anglia şi văd cum se vede România din afară şi-mi pare rău pentru ţara mea. Pentru că eu îmi iubesc ţara. Şi când zic ţară nu vorbesc despre instituţii, ci despre potenţialul uman, despre generozitate, spiritualitate.” Căci dacă ar fi vorba despre instituţii, Marie-Rose s-a lovit de atâtea greutăţi de când s-a hotărât să locuiască aici, încât, dacă n-ar fi avut atâtea bunuri de recuperat şi o mamă şi un tată de alinat, ar fi fugit demult. Odiseea a început cu dosare pierdute, avocaţi care nu-şi respectau termenele, funcţionari obraznici şi un întreg sistem social  nefuncţional. Unul dintre cele mai mari neajunsuri este, pentru Marie-Rose, problema”experţilor”, pe mâna cărora trebuie să se lase pentru întocmirea de cadastre, pentru un singur act de acest fel fiind nevoie chiar şi de 20 de drumuri. Tocmai din acest motiv nu are încredere deloc în Fondul Proprietatea, unde nu ar îndemna pe nici un roman să se înscrie. Ce dacă asta ar scuti de drumuri nişte oameni bătrâni, care nu-şi doresc decât să-şi încheie viaţa în linişte, după ce li s-a făcut dreptate? “În primul rand că fondul nu e listat. Discutăm despre un copil care nu e conceput. Cât să mai aştepte mama mea la 80 de ani? Nu, moral nu este conceput, pentru că nu s-a făcut cu grija reală a reparaţiunii totale, s-a făcut într-o născocire fantasmagorică a unor oameni, a unor grupuri de interese, care au fost cât de cât demascaţi de presă. Pentru că îndată ce te înscrii acolo nu mai ai nici o cale de atac, ţi-ai închis toate căile de atac. În justiţie, la Strassbourg, orice, s-a terminat..” O ţară instabilă din punct de vedere politic, o bursă fragilă, expertize complicate şi doar câteva firme de experţi… Concluzia? Ar fi bine ca Fondul să dispară... Nu, Marie-Rose n-a participat la spectacolul menit să atragă foştii proprietari. Un spectacol de la care nu s-a dat în lături urmaşul lui Malaxa, care s-a fotografiat cu potenţialii 300 de milione de lei pe care i-ar primi de la fond. Fiecare cu politica lui. Din marea familie a fostilor proprietari, iată, doar câţiva ţin la demnitatea lor. Aşa cum, din familia Mociorniţă (bătrânul a avut 5 copii), doar fiul său, Ion, şi, acum, nepoata sa, a urmat tradiţia neatârnării. „Pare puţin melodramatic, dar ce am văzut eu la bunicul meu, la tatăl meu şi, sper, şi la mine, puterea de supravieţuire a fost tocmai calitatea umană. Pentru că altfel am fi dispărut demult. Povestea asta e o poveste de roman, nu este una convenţională. Ei au fost aruncaţi în închisori, noi am plecat în srăinătate, eu mă întorc aici şi mă bat cu toţi oamenii bizari..."

Bătăliile au avut, în sfârşit, succes, după 10 ani. Dna Mociorniţă a fost prima din România care a recuperat şi a evacuat o primărie, cea din Predeal. Imobilul a fost ulterior vândut, restaurat şi administrat. Acum se luptă pentru ambasada care a fost ocupată ilegal de ruşi. Şi pentru alte câteva bunuri, pe care, după recuperare, le va împărţi, frăţeşte, cu ceilalţi moştenitori. Chiar dacă dintre toţi doar ea, Marie-Rose, se bate aici, în România, cu morile de vânt.  « Cea mai mare satisfacţie este că am reuşit, şi ca femeie, şi ca om, să pun o cărămidă într-un loc în care era un mare gol în sufletul şi în familia mea. Puţini oameni au privilegiul ăsta într-o viaţă. Gândiţi-vă: să fii copil de exploatator, să te duci la capătul lumii... Familia mea era tot timpul hărţuită. Părinţii mei au reuşit să fie de succes, eu mi-am făcut o meserie, m-am întors aici şi am făcut toate treburile astea... Eu cred că e o provocare foarte interesantă într-o viaţă de om.” Provocarea este cu atât mai mare cu cât drumul se poate afunda în necunoscut. Specialist în PR în Anglia timp de 10 ani, unde organiza evenimente speciale, Marie-Rose Mociorniţă a hotărât, după ce şi-a văzut tatăl obosit, bătrân şi neliniştit făcând nenumărate drumuri spre România, să plece, să rezolve. Nu şi-a imaginat niciodată că va dura atât de mult. Plecând, a lăsat în urmă şi o meserie, o calitate, în fapt, de care nu a vrut să se folosească în România, deşi atunci abia dacă se auzise de campanii de imagine la noi. Cu siguranţă ar fi avut succes, măcar numai dacă luăm drept dovadă „PR-ul intuitiv” pe care şi l-a condus singură. Dar nu asta o interesa. A deprins în Anglia şi Canada tradiţia filantropiei. Aşa încât a sprijinit, la noi, două fundaţii care se ocupă de bolnavii de cancer în fază terminală. Asta până când a înţeles că timpul  ar fi trebuit să curgă şi în favoarea misiunii ei. Aceea de reparaţie morală (dacă nu şi materială) pentru nişte oameni care au muncit din greu şi au fost pedepsiţi pe nedrept. Cât despre bani, fără îndoială că are, iar toată această luptă pentru recuperare îi are ca scop. Dar dna Mociorniţă extinde înţelesul strict material, dând banilor o aură emoţională, morală: “A avea nu înseamnă numai bani. Poate a avea înseamnă a avea inimă. Sau a avea oameni care la un moment dat ţi-au dat o mână de ajutor. Sau a trăi într-o ţară în care oamenii săraci se duc şi fac benevolat, pentru că au ceva în ei de oferit.”  

Michel Onfray. Plăcere învelită în plăcere

Nu este vorba despre libertinaj în sens vulgar. Erotismul solar pe  care îl propune Michel Onfray este unul de esenţă superrafinată, trăgându-şi seva din clara filosofie antică. Un epicureanism moral, zice-se,  o poftă de dragoste nestăvilită de vreun precept creştin. De altfel, filosoful francez se declară un ateu convins, pentru care orice dogmă constrângătoare n-ar face decât să interzică adevărata bucurie de a trăi. Iar toată plăcerea juisării nestingherite va putea fi descifrată alături de Michel Onfray astăzi, de la orele 19,00, la Institutul Francez. El va vorbi pe înţeles despre ceea ce el numeşte "Teoria corpului amoros". Acesta este şi titlul ultimei sale cărţi, apărute la Editura "Grasset". Libertatea bărbatului şi a femeii, lipsită de orice idee de posesie, trebuie să ducă neapărat la dragostea împărtăşită, plină, totală. A te bucura de trupul celuilalt înseamnă a te bucura şi de sufletul aceluia, pentru că, ca şi trupul, şi sufletul este material, gândeşte Onfray. "Erotismul nu are legătură cu sexualiatea, ci cu senzualitatea. Erotismul solar pe care eu îl revendic vorbeşte despre pulsiunile vieţii, despre râs, despre surâs, opunându-se pulsiunilor "nocturne" ale morţii vehiculate de iudeo-creştinism." O adevărată artă a dragostei ni se va propune în această seară la Institul Francez. Cât vom învăţa fiecare dintre noi se va vedea în felul în care ne vom apropia unii de ceilalţi. Prejudecăţile creştine pot fi depăşite, iată, chiar în sensul cristic, acela al ridicării trupului la înălţimea spiritului. Să nu te simţi vinovat de faptul că eşti făcut din carne şi că te bucuri de aceasta, cam asta ne va spune Michel Onfray. Chiar şugubeaţă trebuie să fie dragostea, chiar zglobie trebuie să fie dorinţa. Şi asta fără vreo semnificaţie subterană, absconsă, aşa-zis imorală. Plăcerea radiază lumină, ca şi dragostea. Vom aştepta aşadar, să întâlnim un filosof al vieţii pline, fără îndoială, un gurmand, un meloman şi un iubitor pursânge. Plăcerea lui de viaţă se simte şi în faptul că este foarte activ: la 41 de ani a scris 15 cărţi care au fost traduse în zece limbi. Acum el trăieşte şi predă filosofia în Normandia, şi este preocupat şi de istoria plăcerilor gastronomice ale filosofilor. Cartea sa, "Pântecele filosofilor", tipărită la Editura Nemira, va fi lansată sâmbătă, la orele 16,00, la Salonul Internaţional de carte. Aproape grobian de n-ar fi şi rafinat, aproape cinic de n-ar fi şi pătruns de frumuseţe, Michel Onfray se va oferi astăzi luminos, firesc.

text publicat în Ziarul Financiar

Cu moderaţie: Marian Voicu

foto: TVR

“În România publicul încă aşteaptă sînge pe micul ecran.” 

“Dacă trăim cum trăim acum e şi din cauză că presa română e extrem de violentă.”

-  Te simţeai mai bine la Iaşi?

-  Poţi face reportaj în tihnă, oriunde. Nu neapărat la Iaşi. Acolo lucram pentru TVR Internaţional şi pentru TVR. Poţi face documentar oriunde, nu contează unde ai sediul, unde te duci să semnezi condica. Important e să fii pe teren.

-  E o şcoală foarte bună de reportaj la Iaşi.

-  Este, este, da. Probabil că cei mai mulţi au lucrat la “Opinia studenţească”, unul dintre cele mai bune ziare studenţeşti, care şi acum ia premii în disperare. Ultimul premiu a fost acordat de Clubul Român de Presă, Marele Premiu. Foarte mulţi au trecut pe-acolo: Tatulici, Alina Mungiu, Cristian Mungiu… Probabil că trecerea de la reportajul de presă scrisă la reportajul de televiziune a fost destul de uşoară. Cu toate că sînt limbaje diferite, contează experienţa. Mie mi se pare că sînt meserii diferite, presa scrisă, radioul şi televiziunea şi că nu le poţi face bine pe toate. Ai nevoie de talente diferite. Poţi să fii un excepţional om de televiziune şi să nu poţi să legi trei rînduri. Exemple sînt multe.

-  Talk-show-ul adăsta într-o zonă apropiată divertismentului, de mulţi ani. Tu ai o idee de împrospătare a genului?

-  Cele mai mişto talk-show-uri au fot cele ale CPUN-ului, în anii ’90. Se transmiteau în direct toate şedinţele… După aia a apărut Tucă, de care era nevoie. Într-adevăr, în timp, s-a maturizat genul, s-au maturizat şi telespectatorii. Înainte se uitau în gura personajelor ore în şir. Era nevoie să se umple golul ăsta interior, informaţional. Acum nu mai este atît de urmărită specia asta, pentru că uitîndu-te pe audienţe, rar mai depăşeşte un talk-show 4 puncte de rating. E normal, atîta timp cît eşti la concurenţă cu divertismentul şi cu miniserialele deja româneşti, parcă nevoia a mai scăzut. Nu ştiu cum se poate împrospăta genul. Pînă la urmă poţi construi un brand după ce stai cam doi ani pe sticlă.

-  N-ai avut un concept cu care ai pornit la drum?

-  Am încercat să nu copiez pe nimeni, să fiu eu îmsumi. Să văd dacă-mi iese aşa...

-  Şi acest “eu însumi”, Marian Voicu, cum este?

-  …Moderat. Nu vreau să-mi impun punctul de vedere. M-am uitat şi la alţii mai atent şi am observat că la noi sînt cam două specii de moderatori. Moderatorul justiţiar, moderatorul procuror, cum e Robert, la care lumea  vine ca la spovedanie sau ca la interogatoriu, lipseşte lampa din ochi. Pe Robert îl prinde foarte bine genul ăsta de talk-show. Atunci cînd vrei să vezi un om politic dezbrăcat ca o ceapă, pînă nu mai rămîne nimic, cînd vrei să vezi o anchetă penală sau civilă în direct, te uiţi la Robert. Mai este Moraru, care are un stil mai dezinvolt şi merge pe improvizaţie, merge pe spectacol. Invitaţii care îi plac sînt Laura Andreşan, Gigi Becali, se simte bine în zona asta…

-  Mizează pe show-ul produs de interlocutori, el nu mai are mare lucru de făcut.

-  Da. Tucă a dispărut acum, am auzit tot felul de zvonuri… La Tucă se vede cel mai bine cît contează notorietatea. Am văzut talk-show-uri întregi în care nu scotea o vorbă. Îl mai prindea uneori operatorul, era şi el acolo… Ei, după opt ani de zile se vede cît contează să ai emisiune în fiecare seară.

-  Şi să fii pionier în meserie.

-  Sigur. Şi să ai acces la toţi oamenii politici. Aşa că nu ştiu cu ce se poate veni nou. Nu poţi păcăli telespectatorul confecţionînd cine ştie ce imagine.

-  Între acest inchizitor care e Turcescu şi boss-ul Tucă, tu unde te plasezi? Te satisface un loc moderat, întreţinut cu moderaţie?

-  Sînt moderat în sensul că îmi doresc discuţii din care telespectatorii să rămînă cu ceva.

-  Seriozitate, ăsta e cuvîntul care te caracterizează.

-  E trist, dar adevărat.

-  De ce ar fi trist?

-  În România publicul încă aşteaptă sînge pe micul ecran. Şi e trist că se întîmplă asta. Dar ai de unde să alegi. De-aia cred că era loc şi pentru un talk-show fără focuri de artificii. Dacă Robert are un talk-show 1 la 1 iar Moraru nu se apropie de subiecte ale zonei publice, cum ar fi, de pildă, criza medicamentelor.. Era oarecum de datoria televiziunii publice să atace asemenea subiecte.

-  A fost idea ta acest show sau ai fost pregătit pentru asta?

-  Nu, emisiunea a intrat oarecum forţat, cu două-trei săptămîni înainte de grila de toamnă, cînd Televiziunea Română se despărţise de Horia Alexandrescu. S-a căutat şi s-a găsit titlul “Vorbe despre fapte”, mai în glumă, mai în serios. Am fost suprinşi apoi în noiembrie că sloganul lui Năstase era “Faptele sînt politica mea”. Ba mai tîrziu unii au acuzat că emsiunea ar fi fost pregătită ca să-i servească lui Năstase. Noi înregistraserăm încă din august titlul la OSIM, dar ce a urmat după aceea, tot vîrtejul ăsta politic şi toată încrîncenarea asta pe Televiziunea Română… Se gîndeşte că e televiziunea tuturor, pentru care plătim abonament, deci avem dreptul să dăm cu picioarele în ea.

-  Am văzut că imediat după alegeri ai devenit mai îndrăzneţ în a pune unele probleme.

-  Era evident că la TVR campania electorală a fost extrem de restrictivă. Noi am fost constrînşi de Comisia Parlamentară pentru media şi cultură, din care făceau parte toate partidele parlamentare, să facem campania electorală în limitele legii. Făcute de ei. De aceea dezbaterile au fost rigide, pentru că aşa au vrut parlamentarii să fie. În timp ce ceilalţi şi-au putut permite să le facă exact cum au vrut, avînd un mare avantaj. Arătau în schimb spre TVR, criticîndu-ne. Asta a fost, timp de o lună de zile a trebuit să jucăm după cum ne-au dictat parlamentarii.

-  Ai resimţit un disconfort din cauza asta?

-  Bineînţeles. Culmea era că tocmai ei veneau şi spuneau că facem dezbateri la secundă, fără confruntări unu la unu. Dar tocmai parlamentarii semnaseră aceste protocoale. Probabil că era bine să arăţi spre TVR ca fiind principalul vinovat. De-aia cînd s-a terminat această perioadă de constrîngere, impusă tocmai de ei, a fost o uşurare.

-  Şi după demisia preşedintelui TVR aţi scăpat de o constrîngere în plus sau nu se simte nicio schimbare?

-  Nu, preşedintele a fost un tip OK. Au fost destule emisiuni înainte de campania electorală în care puterea a fost criticată. Numai că nu dă bine ca presa să vorbească despre asta. Au fost emisiuni în care Năstase a fost criticat şi contrazis. Sau au fost emisiuni în care Monica Macovei a venit cu fostul ministru, Cristian Diaconescu şi cu Amariei. Monica Macovei nu a mai fost prezentă într-o astfel de formulă în altă parte, numai la TVR, în emisiunea mea. Nu mi s-a impus niciodată ce întrebări să pun. Cu toate astea se aruncă mereu cu noroi în TVR. Dacă Patapievici face o emisiune extraordinară uităm că ea a fost făcută la TVR. Sau documentarele şi anchetele care sînt făcute numai de TVR… Nici o altă televiziune nu face anchete, pentru că este un gen greu şi costisitor.

-  Am văzut că ai participat la Olimpiadele Comunicării. Ai o strategie în sensul ăsta?

-  Nu îmi propun să fiu într-un fel anume. Cred că lumea simte dacă personajul de televiziune este sincer sau este doar teatral. Să îmbraci în fiecare seară o haină care nu e a ta numai pentru că dă bine, asta nu poate păcăli mult timp. E primul sau al doilea talk-show ca audienţă, concurăm cu Robert. Contează subiectul şi invitatul. Au fost zile cînd am avut toţi acelaşi subiect, dar alţi invitaţi. Atunci se vede că invitatul face audienţa, nu moderatorul.

-  Ai fost în Siberia..

-  Îţi recomand şi ţie. E o cură de sănătate, cel mai curat aer de pe planetă.

-  Aşa s-ar împrospăta şi aerul din media românească?

-  În primul rînd e o experienţă formidabilă să treci graniţa spre est. Am mers 4 ani prin comunităţile româneşti din Ucraina şi Basarabia, după aceea am fost şi-n Macedonia, în locurile unde sînt aromâni şi istroromâni, în Croaţia. Despre aceştia se ştie foarte puţin.

-  Care sînt dificultăţile explorării unui teritoriu aproape virgin, ca acesta?

-  Dacă deschizi o carte de istorie nu găseşti nimic despre românii de peste Bug. Nu găseşti nimic nici în arhive. Şi în momentul în care ajungi acolo şi încep oamenii să-ţi povestească, îţi dai seama că reportajul tău poate folosi istoricilor. Am aflat, de exemplu, de la cei din Herţa, cum s-a trasat graniţa în momentul în care înaintau ruşii. Ruşii vroiau să ajungă la Putna. Era un fapt atît de mărunt… Un ostaş român care n-a vrut să se retragă odată cu ceilalţi a rămas ca să-şi folosească şi ultima grenadă antitanc, pentru că ruşii înaintau cu tancurile. Din spate venea un avion care arunca în permanentţă baloţi de paie. Baloţii ăştia de paie însemnau graniţa, cît de departe se merge. Datorită acestui soldat român tancul s-a oprit şi ultimul balot de paie n-a mai ajuns la Putna, a rămas prin zona Herţa.

-  Un balot de paie a făcut istorie. Demersul tău arată că şi jurnaliştii fac istorie.

-  Absolut. De aceea, mai mult decît toată vorbăria asta de la talk-show-uri, e bine să ai şi un pic de perspectivă istorică. Trebuie să înţelegi dacă ce vorbeştit tu acum în studio mai are vreo importanţă şi relevanţă peste timp. De obicei n-are. Ne consumăm permanent pe o zonă importantă dar perisabilă. De multe ori sînt frivolităţi, ne mîncăm ficaţii şi ne batem pe audienţă, dar toate astea peste şase luni nu mai sînt nici măcar istorie. Nu mai rămîne nimic. Din punctul ăsta de vedere e o meserie în care îţi pierzi timpul dacă nu faci ceva care să rămînă şi altora.

-  Siberia e o zonă greu accesibilă. În acelaşi sens, care ar fi zona de încercare pentru un jurnalist?

-  Pentru mine ancheta e cel mai greu gen. Cei care fac anchetă şi investigaţie sînt cei în faţa cărora trebuie să ne scoatem pălăria. Nu întîmplător Watergate-ul a rămas piatra de hotar în jurnalism şi abia acum, după 33 de ani, sursa celor doi  ziarişti a fost dezvăluită, s-a autodezvăluit. În televiziune se face mai greu anchetă, pentru că trebuie să-l fugăreşti pe om cu camera. Am auzit atîtea relatări în Ucraina şi Basarabia încît m-am legat afectiv de oamenii aceia. Pe ei toată vorbăria de la talk-show-uri îi jigneşte, pentru că ţara nu discută şi despre ei. Sînt comunităţi care tînjesc după România, care se simt părăsite de statul român. Am tot înregistrat atîtea mărturii despre Siberia, pînă cînd am hotărît că trebuie să facem un proiect de felul ăsta.

-  După asta s-a întîmplat ceva cu oamenii care aşteptau să se vorbească despre ei? S-a uitat statul român mai bine la ei?

-  Nu, statul e o păpuşă moartă din punctul ăsta de vedere, legată de mîini şi de picioare, care îşi închipuie că nu e bine să ne ocupăm de aşa ceva, ca să nu ne supărăm vecinii. Moldova fiind un stat vecin. Atunci cînd vezi că statul înseamnă nişte funcţionari care aşteaptă să-şi ia diurna şi nu vor să se implice sufleteşte, înţelegi că faci reportajul pentru cei de acolo, nu ca să-i ajuţi cu adevărat. Dar ei se simt bine cînd văd că sînt recuperaţi măcar în felul ăsta, spiritual. Lumea e atît de largă, ajungi într-o zonă ca Siberia, plină de legende şi prejudecăţi… Un pol al frigului, al deportărilor. Acolo “calci pe moaşte”, cum spun localnicii. E un tărîm miraculos, cu un popor proaspăt, cu o memorie plină de sînge. Şi dai acolo de români pierduţi, la a doua generaţie, sau basarabeni care vin să vîndă papuci şi roşii din Chişinău, străbătînd o lume întreagă.

-  Acum nu mai faci reportaj. Te-ai oprit de tot sau doar te odihneşti puţin?

-  Din păcate nu mai fac reportaj. Am mai fost în vacanţe, am fost încă o dată în Albania ca să filmez aromâni.  Aromânii din Moscopol, iarăşi un subiect extraordinar, oraşul de aur al aromânilor din Balcani, care acum 200 şi ceva de ani avea mai mulţi locuitori decît Atena. Apoi a fost distrus de turci. Sînt aromâni care au ajuns în România, la Viena, în Budapesta, au construit şi s-au implicat în istoria ţărilor respective. Dintre aromâni noi îl vedem acum numai pe Becali la televizor, pentru noi el e exponentul de frunte, şi-l numim machidon…

-  Că veni vorba,am înţeles că te uiţi cu plăcere, alături de fetiţa ta, la Stupid dog.

-  Asta a fost acum doi ani. Acum fetiţa mea se uită la filme de dragoste, la “Numai iubirea”. I se dezvoltă instinctul ăsta feminin, simte cu două minute înainte că două personaje se vor săruta… Stupid dog e istorie…

-  Care ţi se pare cel mai stupid lucru în viaţa românească pe care ţi-ai dori să-l oglindeşti sau să-l înfierezi?

- N-aş vrea să înfierez. Nu-mi place genul ăsta de jurnalişti care se bat cu cărămida în piept şi se consideră salvatorii naţiunii. Totul trece prin ei, ei vor rezolva problemele României. Deja presa a devenit un pic paranoică. Presa se laudă pe sine, se judecă pe sine, se condamnă pe sine. Nu mai există nimic altceva decît presa. Nimeni nu mai e nevinovat în faţa presei româneşti.

-  Au făcut implozie.

-  Cred că puţin bun simţ n-ar strica. Pentru că presa reuşeşte, pînă la urmă, să-i şi învrăjbească pe români. Dacă trăim cum trăim acum e şi din cauză că presa română e extrem de violentă. Au introdus suspiciunea permanentă printre români. Nu mai există valori morale certe în momentul de faţă.

-  Sînt cîinoşi jurnaliştii.

-  Da, tare cîinoşi. Ştim noi, nimeni nu e nevinovat! E o atmosferă de intoleranţă care se transmite şi publicului.

-  Sau intoleranţa asta e oglinda publicului?

-  Nu, nu cred că publicul este violent. Nu cred că n-a mai rămas nimic bun în poporul nostru. Nu cred că nu mai avem calităţi, că nu mai avem de ce să ne bucurăm de viaţă. Dacă ziaristul e nemulţumit şi e frustrat continuu, ar trebui să o ţină pentru el.

Sebastian Papaiani: "Noi sîntem o naţie de Păcăliţi sau de Păcălici"

Sebastian Papaiani a făcut peste 60 de filme. Un reper rămîne pelicula Păcală. Acum, la 70 de ani, spectacolele şi rolurile sînt mari, esenţiale : la Odeon, Alchimistul şi Livada de vişini iar la Bulandra Oblomov. Papaiani povesteşte cu haz tot felul de întîmplări de-ale familiei, de-ale teatrului... Oare nu s-a gîndit să scrie o carte ? "Nu vreau să scriu, eu vreau să povestesc o carte ! "

- La un moment dat se pusese problema continuării filmului Păcală.

- Filmul s-a şi terminat, se intitulează Păcală se întoarce. Este un film care are o tentă modernă, contemporană. Cred că în primăvara asta intră pe ecrane. Filmul are o altă formă de tratare, a trecut de la stilul acela al lui Anton Pann, la un Păcală modern. Eu am acolo un rol episodic, un Păcală bătrîn, care nu face nimic altceva decît predă ştafeta fiului său, care duce mai departe hazul şi umorul proverbial.

- Acest Păcală modern nu mai păstrează nimic din atributele vechiului Păcală ?

- Nu. El e cu străinătatea, pe la intrarea în ţară, pe la vamă, cu vameşii... De fapt, doar înainte această satiră îşi avea efectul. Acum ea nu mai există. La noi, aici, nu există decît cauza, efectul dispare.

-  Şi ce i-aţi lăsat moştenire tînărului Păcală ?

- I-am dat toate datele pe care le aveam despre omenire. Din punctul de vedere al unui Păcală ţăran. I-am arătat toată această relaţie a lui Păcală cu lumea.

Barmanul îi aduce lui Papaiani o cafea fără cafea. Apă chioară.

- Băiete, fii sincer, mie ce mi-ai dat ? Ceai ?

- Ha, ha, tocmai aţi fost păcălit....

- Da, da’ eu m-am prins. Şi care e efectul. El are vreo reacţie ? Nici una. Deci Păcală îi dă tînărului un fel de table ale lui Moise, 10 porunci. Nişte citate de viaţă culese din Anton Pann. Moştenirea are caracter imperativ : « Să nu uiţi ! Să ţii minte ! » Totodată este şi o despărţire de profesia de Păcală. Şi strigă bătrînul : « Eu, care sînt Păcală a’ lu’ Păcală, a’ lu’ Păcală... » Că noi sîntem toţi o naţie de Păcală, ori de Păcălici, ori de Păcăliţi.

- A, şi nouă, tuturor, ne lăsaţi moştenire tradiţia păcălirii. Mai e acum poporul român hîtru ?

- La noi acum, funcţionează altceva. Mă uit la Cristian Tudor Popescu, el are un umor negru, el fiind o fire foate veselă, l-am văzut jucînd tenis. Este un pasionat şi tot ce face el este făcut din pasiune şi asta include vrei-nu vrei, un dram de ură. Şi-acum, că mă-ntrebaşi, zic şi eu acum, olteneşte : sigur că noi avem umor, şi de mai multe feluri, pe înţelesul tuturor. Azi dimineaţă ascultam ştirile. Un inteligent de la Poliţia din Iaşi punea întrebarea de ce o fetiţă care a fost violată şi strangulată de un vecin de 16 ani, a stat în subsolul unui bloc timp de 8 luni de zile fără ca Poliţia, care a spus c-a controlat tot, să o găsească. Nu e umor ? Negru, foarte negru.

- Acestora Păcală le mai poate transmite ceva ?

- Sigur că da : Afară ! Afară ! Plecaţi, lăsa-ţi-ne, daţi-vă jos din cîrca noastră. Nişte mincinoşi ! E un umor negru tăciune, ca minele chinezeşti.

- Altui Păcală, un tînăr actor, ce porunci i-aţi lăsa ?

- Păi te mai întîlneşti cu ei? De văzut parcă-i mai văd, îi văd la ştiri, îi văd la buletinele meteo, sînt tineri absolvenţi ai Institutului de Teatru, care s-au lăsat de meserie neîncepînd-o. Ce să le spun eu lor ? Celor cu care mă-nvîrt acolo, la telenovelă, îmi permit să le mai dau sfaturi, că şi eu am primit. Cît trăieşti tot înveţi, măcar înveţi să asculţi dacă nu altceva. Eu am bucuria de a sfătui. Să nu se complice omu’, să nu mai treacă prin ce-am trecut şi eu, să-i dau un prag deja sărit. Pentru tinerii de acum sfatul meu este să facă meseria pe care şi-au propus-o. Meseria de actor se poate uita, ca orice meserie. Ce faci cu mîna şi cu piciorul se uită mai greu. Dar ce faci cu mintea şi cu sufletul se uită repede. Uiţi, chiar dacă ai talent. Iar talentul trebuie şi el hrănit. Pe vremuri am vrut să fac o afacere, chiar după ce am terminat « Un surîs în plină vară », unde vindeam gogoşi, ciuperci şi purcei. Am cunoscut un tip care vindea gogoşi pe Lipscani. Şi el a avut ideea afacerii. Pentru asta eu trebuia să trec pe la primărie, să-mi fac nişte acte, iar primarul a fost tare derutat. I-am spus că vreau să fac ceva frumos, « La Papaiani. Ia gogoaşa, neamule ! », între trei şi patru, momente vesele. Spuneam şi eu trei snoave acolo şi plecam, vindea ăla. Primarul s-a chinuit, îi ieşiseră creierii, cu tot cu circumvoluţiuni. A plecat şi s-a-ntors limpede, deodată, ca o apă stătută, prost mirositoare. Mi-a explicat că statul socialist a băgat în mine nişte bani ca să termin o facultate. Am o treaptă intelectuală superioară, aşa că eu nu pot să prestez munci sub pregătirea mea.

Vezi că poporul român are umor, dar numai atunci cînd vrea. Cînd nu vrea, are bocitori.

- Spuneaţi cîndva că acum nu mai avem textieri, c-ar trebui să fii Mazilu acum ca să faci umor bun.

- Nu mai avem despre ce să scriem. Nu avem texte. Pentru că, dacă vrei să scrii despre o tragedie, vine cineva şi zice : « Nu, nu, pînă la plîns. Nu plînge, c-aici este divertisment ! » Zic : « Şi plînsul este divertisment. La înmormîntări plîngi, uneori, fără să-l cunoşti pe mort, numai ca să te descarci, şi ăsta-i divertisment. »  Şi nu te lasă. Atunci textul ăla îşi pierde din valoare. Acum se fac texte cu tentă politică, care n-au mare haz. Să mă iau eu de Adrian  Năstase acum, care-a zis ceva de două ouă ? Treaba lui.

- Dar de textele telenovelei sînteţi mulţumit ?

- Ea este o telenovelă, un fluviu, şi nu ştiu ce vine pe apa asta. Telenovela este un film de producţie. Nu este un film din care să te inspiri şi să faci spectacol aşa, ca BBC despre Shakespeare. Cine crede şi are pretenţiile astea, să mă ierte acum, dar e mai prost decît credeam. Telenovela îţi arată ceva, nu-ţi dă nici un sfat. Este o cu totul şi cu totul altă profesie. Mă gîndesc la scenarist, producători, interpreţi, este cu totul altceva.

- A avut megasucces, dar şi critici.

- A avut megasucces postul de televiziune. Telenovela nu e făcută pentru critici. Eu nici n-am ştiut că pot, sau că aş avea răbdare să fac asta. Şi uite că am avut.

- Sigur, după un rol ca cel din Oblomov nu s-ar fi spus că aţi avea răbdare să vă coborîţi la o telenovelă.

- Dar nu are legătură. Telenovela nu-ţi cere miezul problemei, ci partea de deasupra ei. Ea-ţi cere şirul povestirii. Tu mănînînci şi te poţi îneca. Regizorul : « Stop ! »  Înecatul nu mai e din telenovelă. « Scuipaţi, v-aţi înecat ! » Subiectul are o cursivitate.  În alte condiţii, dacă m-aş îneca, mi-ar bate partenera de scenă în spate, şi-atunci aş face teatru, sau film, artă...

- Aşadar n-ar fi chiar un gen minor.

- Telenovela ? Nu. Chiar cred că e un gen major şi e tare greu, pentru că trebuie să mulţumeşti o masă de oameni. E ca în revoluţie. Trebuie să-i mulţumeşti pe cei mulţi. Vorbind despre umor : înainte scenele vorbeau despre faptul că nu-ţi merge liftul, că vecinul se ceartă cu nevasta, că ţi s-a-nfundat WC-ul, astea le făcea Mircea Crişan. Se rîdea de se rupea pămîntul. Ce mai zicea Mircea, cum a căzut lustra peste nevastă-sa, cum el privea şi cum avea nevastă-sa două cercuri pe umeri şi cleştarele ale lăsate în jos ca nişte ţîţe... A venit Mircea şi după revoluţie, nu s-a mai rîs la fel, că nu mai e de actualitate. Noi avem acuma alte probleme, de care nu mai poţi să faci haz, pentru că acuma sîntem capitalişti. Acu’ te dă afară din casă dacă n-ai plătit întreţinerea.

- Acum nu mai poate fi păcălit publicul cu glumiţe de doi lei ?

- Nuuu. Lui trebuie să-i spui lucruri serioase. Acum este perioada regelui Lear. La modul cel mai serios.

- Hamlet nu ?

- Din Hamlet e valabilă numai moartea.

- Toate trei spectacolele în care jucaţi acum sînt spectacole mari. Ce v-aţi mai putea dori ?

- Eu mă simt foarte bine aşa. Am rămas la fel ca acum 50 de ani, n-am îmbătrînit. Şi chiar şi acum mă duc cu textul la cabină, cu o oră înainte de a intra în scenă, mai citesc o dată şi intru în scenă cu fiorul pe care-l am aici. Şi cu emoţie, întotdeauna. Pentru că ce e rău e să te bîrfească lumea de indiferenţă. De indiferenţă faţă de profesia ta şi, automat, faţă de spectatori. Profesia asta, ţi-am mai spus, se poate schimba în meserie. Dacă aş avea spectacol dimineaţa, la ora 7, m-aş scula ca un meseriaş, la ora 5. Fără să pun ceasul. Mă duc la serviciu. Că ce fac acolo este profesie, e altceva.

- Sau artă ?

- Dacă vrei, artă. Acuma zic şi eu : să faci o emisiune care se numeşte Genialii, nu merge. Dacă mă gîndesc la Leonardo da Vinci ce fac ? Şi-aşa profesia mea este o iluzie, o minciună frumoasă. Dacă mai folosesc şi adjective din astea, superlative, genialii, măcar să le pună ghilimele...

în Teleghid Cotidianul

Irina Păcurariu: "Afară se adaptează cei educaţi, cei mai puţin sentimentali şi cei care sînt conştienţi că doar evaluînd pragmatic realitatea pot rezista”

- Aţi cunoscut români dornici să-şi schimbe viaţa în alte ţări. Aţi sesizat că ei chiar şi-au schimbat-o? Ce a rămas constant în viaţa lor?

- A rămas dorul de ciorbă şi mămăligă, cheful de cleveteală, uitatul la capra vecinului şi regretul că au plecat. Majoritatea ar fi ales o viaţă chiar mai săracă, alături de rude, pe străzile familiare lor şi sînt puţini cei care s-au aventurat doar de dragul de a schimba; bineînţeles că mă refer la emigraţia tînără din Europa, la navetiştii plecaţi să strîngă bani ca să-şi dea copiii la şcoală sacrificîndu-le, de cele mai multe ori, copilăria. Românii de afară sunt piesa lipsa dintr-un puzzle din ce în ce mai pestriţ, dar fără ei imaginea României ar fi clar incompletă, unii au rămas aceiaşi, fără să fi învăţat să folosească un bancomat (deşi, mai în glumă, mai în serios, subiectul nu ne este străin, cei mai mulţi „clonatori” de cărţi de credit din Marea Britanie sînt români). Alţii au făcut rate, au contractate case, chiar dacă se vor întoarce ştiu că sînt valori pe care au învăţat să le şi obţină, ceea ce în România ramîne apanajul unei minorităţi.

- Este uşor recognoscibil românul stabilit altundeva? Prin ce străluceşte el? Prin ce păcătuieşte?

     - Nu cred, deşi se spune că sîntem serioşi, mai ales în comparaţie cu     alte minorităţi, harnici şi gata să muncim chiar şi în zilele de mare sărbătoare. Cu toate astea sînt enclave clare, şi în Italia şi în Spania, din care localnicii s-au retras ca să-i lase pe ai noştri cu băutele, petrecerile şi gălăgia „tradiţională”. ”Bunele obiceiuri” s-au şi exportat odată cu sutele de mii de români care aveau o astfel de „tradiţie” dar nu putem opera cu generalităţi. Şi departe, ca şi acasă, oamenii nu seamănă unii cu alţii. Cei mai mulţi muncesc 10-12 ore/zi, au cîte 3 slujbe şi n-au niciun chef de zaiafet, abia mai au putere să sune familia să le spună cînd, cîţi şi cu ce trimit banii.

- Rememoraţi o poveste impresionantă a unui român care a reuşit   dincolo. Vi se pare că aceia care au reuşit sînt impresionanţi? Sînt priviţi cu respect de noi, românii din ţară?

- Cei mai mulţi dintre cei care pot spune că au reuşit, că au găsit ceea ce au visat, că îşi fac meseria mai bine şi mult mai performant decît în România sînt specialiştii în computere pe care i-am întîlnit în SUA. Acesta a fost şi scopul deplăsării acolo unde m-am oprit din căutatul celor necăjiţi, chinuiţi de începuturi, ghinionişti. Am întîlnit români foarte bogaţi, specialişti cu faimă la Microsoft sau „jucători” de mare calibru în Silicon Valley, eminenţi la Stanford şi Berkeley sau întreprinzători în Portland unde românii deţin monopolul afacerilor cu aziluri de bătrîni. Greu de ales... la Seattle îmi era imposibil aproape să stabilesc un interviu cu cineva din preajma lui Bill Gates, nu se legau lucrurile şi cineva tot insista să-l cunoaştem pe un anume Cornel, îl invocau drept constructor important, model de reuşită. M-am cam codit, nu ăsta era subiectul, dar am mers să-l vedem. Un om special, a fugit din România ca să nu ajungă chelnerul lui Ceauşescu, l-a salvat un frate plecat care l-a aşteptat la Chicago. O evreică l-a învăţat să facă primele afaceri cu terenuri, apoi a riscat, a împrumutat bani, la limită, şi i-a investit în imobiliare, de zece ani avea şi o firmă de construcţii unde lucrau aproape o sută de români şi... lume mică... era prieten cu boss-ul celui mai important brand din lume, Windows, un tip pe nume Brian Valentine. Modest şi deschis cum doar un om cu adevărat valoros este, l-a sunat, i-a spus de noi şi a doua zi aveam interviul. Obţinut de Cornel!

- Aţi observat un specific al emigrării româneşti? Statistic, mai mulţi bărbaţi decît femei? Mai mulţi tineri decît vîrstnici? Mai mulţi muncitori decît intelectuali? Referindu-ne la tipuri de personalităţi: care se adaptează mai uşor?

- Tineri, şi bărbaţi şi femei, muncitori cu precădere. Se adaptează cei educaţi, cei mai puţin sentimentali şi cei care sînt conştienţi că doar evaluînd pragmatic realitatea pot rezista. Dacă ai plecat să faci bani, nu aştepta nimic altceva, cînd începi să te compari cu restul, să-ţi doreşti mai mult decît poţi obţine, este semn că ţi-ai pierdut orice şansă de adaptare. Cei tineri intră mai uşor în noul sistem şi în cîţiva ani se mişcă firesc în societăţile de împrumut, cu accent încep să vorbească cei care fac eforturi să înveţe prima lor limbă străină şi abia mai ţin minte româna... Poveşti, situaţii, destine care greu pot fi încadrate în clasificări, cred că aş greşi dacă aş încerca să mă opresc spunînd că majoritatea sînt oameni chinuiţi, unii de doruri, alţii de imense frustrări.

      

- În viitoarea emisiune - „Un european ca mine”- ce intenţionaţi să

prezentaţi? Sînt românii europeni sau e jenant să li se pună    întrebarea?

- Este proiectul unui  jurnalist care a exersat timp de 30 de ani în inima Europei. Se numeste Liviu Tofan şi a condus redacţia de ştiri de la Europa Liberă iar mutarea postului în Cehia l-a găsit director adjunct al postului. Experienţa lui vestică îl face să aibă încredere în studiul de caz pe care îl aduce acest program. Vom vedea două personaje, de vîrste apropiate şi cu aceeaşi profesie. Unul o face în România şi celălalt undeva în Uniunea Europeană. Alter ego-ul european poate fi o proiecţie a românului în viitor, sau nu. Meseriile vor fi comune: un şofer de taxi, un mic funcţionar, poliţist, profesor sau medic se va întîlni cu omologul de la distanţă. Va fi un experiment să-i cercetăm, să aflăm cît de diferite le sînt vieţile, speranţele, reuşitele, defectele. Şi ce cred unul despre celălalt.

- V-a bătut vreodată gândul să emigraţi?

- Pînă de curînd nu, ştiam una şi bună... că nimic nu te poate răcori  şi încărca mai tare decît să-ţi vorbeşti limba, însă în ultima vreme voluptăţile traiului într-o lume în care îţi pierzi urma mi se par  de luat în seamă. Semnele alienării sociale se simt acut într-o ţară care, după 16 ani de democraţie, pare să fi dobîndit sechele ale unei  ”mineriade tivită cu termopan  şi  deconspirată strîmb”, dar cu efect de bumerang. Întotdeauna i-am considerat inabili şi victime de vocaţie pe cei care spuneau că România este o ţară în care nu se mai poate face nimic. În ultima vreme am început să mă întreb: am fost eu protejată sau lucrurile au luat-o razna? Nu mă refer aici nici la răsturnările de valori pe care le suportă, reversibil, orice societate, ci la situaţii concrete în care oameni plătiţi din banul public să aplice legea „personalizează” abordarea pînă la sfidare. Cred că spectacolul a devenit foarte trist şi este imposibil să ne jucăm rolurile de spectatori cu detaşare, mai ales ca urmăresc de ceva vreme cum se zbate cineva apropiat mie să salveze o rezervaţie naturală din judetul Neamţ. Toată lumea l-a sfătuit să se oprească, dar, ecologist convins, omul a continuat să lupte avînd de partea sa şi argumentele şi o reputaţie care nu putea fi pusă la îndoială. După dezinformări patentate cu semnături „cumpărate”, articole plătite în presă şi cu complicităţi politice, „ investitorul” specialist în alcool probabil că va avea cîştig de cauză. Ceea ce au spus toţi şi eu m-am păstrat în minoritatea naivă pare real: România nu mai este ţara tuturor posibilităţilor ci doar a celor pentru care s-a dat comanda. Daca vreau să fie pentru totdeauna şi ţara mea? Deocamdată răspunsul, asumat şi trist, este da.

în Gândul