Andrei Gheorghe: „Eu am surprins deseori CNA-ul practicând fascismul cultural în România”

-         Vreau să vorbim despre libertatea de expresie. Pentru că tocmai s-a sărbătorit.

-         Cu mine?! Ha, Ha!

-         Să vedem. E ceva de sărbătorit?

-         Da. E de sărbătorit. Nu puteam să facem interviul ăsta dacă nu eram în anul ăsta în România, după 1989. Tu nu puteai să lucrezi la Flacăra. Îţi dai seama că tu lucrezi la Flacăra, nu?

-         Eh… Da’ Flacăra exista şi înainte de ’89, din 1911…

-         Sigur. Dar n-ai mai fi făcut jurnalism. Îţi trebuia dosar, recomandare… Practic, tragem o linie. E de la negru la alb. Tranziţie de la 0 la 1. Indiscutabil, avem libertate acum. Ceea ce e încântător. E cinic să spui că e mai importantă libertatea decât mâncarea.

-         Problema asta se pune de când lumea.

-         Da, citeam o cercetare pe piaţa rusă, ex-sovietică, în care ăia se declarau de acord cu limitarea libertăţilor de expresie, în favoarea unei vieţi mai bune. O chestie vagă. E şocant. S-a dus prea departe democraţia, ăştia nu se mai opresc. Plus acuzaţiile astea tembele, că televiziunea sau presa ar fi vinovate.

-         E limitată în vreun fel televiziunea acum?

-         Eu cred că tocmai am trecut printr-un moment incredibil, despre care puţină lume ştie sau bănuieşte, nici măcar oamenii din presă. Eu cred că momentul cel mai important de  după ’89 a fost acum. Şi mai cred că eram cât pe ce să nu mai avem nici un pic de libertate în presă. Într-adevăr, înainte cu câteva luni de zile se pusese o pătură, prin care puţină lume mai putea să mai răzbată. A fost aproape o convenţie.

-         Momentul, concret, care e?

-         Alegerile. Vorbesc serios. PSD-ul a avut obsesia asta, aproape dementă, de a controla presa. O obsesie păguboasă, la toate nivelurile. E deja imposibil: presa nu mai poate fi controlată peste tot. Genul ăsta de întreprindere este sortit eşecului, din start.

-         După o emisiune electorală era să fii concediat. Ceva nu i-a plăcut lui Năstase.

-         Astea sunt exact comportamentele de care ziceam.

-         Te loveşte mai tare lipsa libertăţii de expresie sau prostia unora?

-         E tot aia. Autoritatea de a face reguli ajunge pe mâna unor indivizi care n-ar trebui să aibă acces la anumite resurse. Vezi CNA-ul. Voi sunteţi în presa scrisă. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, slavă Domnului că nu vine nici un deştept să vă spună.

-         Şi-n presa scrisă sunt deştepţi.

-         Bine, deştepţii voştri, din redacţie. Noi îi avem pe ei. Eu am surprins deseori CNA-ul practicând fascismul cultural în România. Sub imperiul bunei intenţii, sub sloganul “Noi vrem să fie bine pentru public!” Mă tem de chestiile astea, este îngrozitor să vină cineva şi să spună ce trebuie să fie bine pentru public. Idioţeniile astea, să ajungi, tu, CNA, să spui că Paraziţii nu sunt buni de ascultat? Piesele astea se pot asculta, astelalte, nu! Sau cum e isteria asta imbecilă cu Prima, cum se numeşte emisiunea? Trădaţi în dragoste. O copie după un program Reality Tv… Nu e nimic rău. E un format. Cum a fost şi Big Brother, cum a fost şi Lanţul slăbiciunilor… Şi talk-show-urile, şi sitcom-urile, toate sunt formate. Se apucă ei acuma, vezi Doamne, să refacă moralitatea României.

-         Pe televizor se reface moralitatea României?

-         Nu, evident că nu! Oamenii sunt speriaţi, trişti, fomişti, mănâncă mâncare proastă pentru că asta îşi permit. Consumă în draci gunoaie pentru că asta le e la îndemână. Apetenţa pentru cultură înaltă sau pentru o expresie extrem de rafinată nu există. Oamenii încă n-au terminat de mâncat gunoiul, junk-ul.

-         Şi la televizor tot gunoaie înghiţim.

-         În mare parte, da. Dar asta nu e rău. Se alege neghina de secară. Întotdeauna mă tem de individul care decide ce anume să vezi tu. Uită-te: am 9 televizoare în faţă. Mă uit la care vreau eu. Ei emit, dar eu decid: la asta vreau să mă uit! E dreptul meu, dacă eu vreau să mănânc marmeladă, e dreptul meu inalienabil să mănânc marmeladă. Dacă eu doresc să ascult manele, e dreptul meu să ascult manele. Nici un stat, nici o organizaţie nu îmi poate impune altceva. Este aberant să înceapă să ţi se spună: “Ascultă muzica asta, că e bună! Uită-te la programul ăsta, că e bun!”

-         Există, totuşi, o mică parte dintre români care nu se uită la televizor. Ei nu sunt constituiţi ca public.

-         Felicitări, care sunt ăia? Chiar, care sunt ăia?

-         Uite, Agopian. Zice că el nu se uită deloc la televizor. Sau Artanu. Are oroare.

-         Îl felicit pe Agopian că nu se uită la televizor. Dar nu e semnificativ. Foarte bine. Copilului meu eu nu i-am pus televizor în cameră. Da’ ce e asta? Ţara este într-o mare criză de moralitate datorită televiziunii? Sau pentru că oamenii sunt tâmpiţi, idioţi, animale? Ce vrei să spui, că ştirile de la ora 5 sunt inventate? Toată fabula asta, cu România profundă şi cu oamenii minunaţi de la ţară, vezi “nemurirea s-a născut la sat”? Du-te la sat, să vezi: sunt înapoiaţi, sunt primitivi, sunt murdari, se află-n anul 2005 şi se cacă tot în fundu’ curţii, au o mentalitate nu suburbană, nu rurală, ci deseori atavică. Şi toţi umblă cu povestea asta, cum că poporul e minunat, da-l strică televiziunea. Nu e deloc adevărat. Ai două poveşti: ăia care fac şi ăia care se uită. Ăia care fac vor două lucruri în viaţă: vor să facă audienţă sau vor să exprime ceva. Cei care vor să exprime ceva trebuie să se lămurească din start cu ideea asta: eu vreau să spun ceva şi o să trăiesc cu consecinţele a ceea ce voi face. Ştiu că o să fiu ascultat de 10, de 100 de oameni, dar nu de un milion. Uite, Realitatea nu e o televiziune care vrea să fie privită de majoritatea publicului. Şi-a asumat povestea asta. Şi-a definit ţinta. Şi-atunci încearcă să se aşeze în acel sector căruia vrea să-i spună ceva. În ultimă instanţă şi ăsta e tot un business. Pentru că nimeni nu aduce bani de-acasă. Bani de-acasă se aduc numai la TVR.

-         Chiar dacă momentul greu a trecut, se mai cere, totuşi, libertate de exprimare. Dar avem, într-adevăr, ceva de exprimat?

-         În măsura în care avem ceva în sufletul nostru sau nu. Uită-te la piese şi la trupe. Sunt trupe care nu vor nimic altceva decât “Stau la soare cu bucile goale!”, sau sunt trupe care au o emoţie în ele şi doresc să rupă un lanţ al cauzalităţii, să sfâşie un sistem, să spună o poveste. Avem Andree şi Paraziţii. Avem Vama Veche şi Impact. Mie, de exemplu, îmi place Impact, au scos o piesă excelentă, Babe. E foarte mişto, mă face să dansez, să mă simt bine. E clar că nu vrea să-mi spună nimic. Da’ mă face să dau în cap? Îmi produce o emoţie negativă? Nu! Nu poţi să trăieşti citind Nietzsche şi Heidegger toată ziua, e chiar contraproductiv. Trebuie să ieşi pe stradă, trebuie să ai şi o iubită, trebuie să mergi cu maşina. Ştii cum e chestia asta cu libertatea? Despre libertate vorbesc jurnaliştii. Nu publicul. Publicul n-are nici o problemă cu libertatea. Publicul percepe în alte moduri, care sunt foarte diferite de ceea ce avem noi în cap. Şi iarăşi e interesant că ăştia care vorbesc despre libertate deseori propagă nişte imbecilităţi îngrozitoare. Aveam o discuţie cu nişte tineri jurnalişti şi i-am întrebat: eu sunt patron, am o firmă foarte mare, îţi dau publicitate. Am făcut cu tine un contract de un milion de dolari. Peste două luni de zile tu mă iei la rangă pe mine, da? Eu îmi retrag contractul, banii. Sunt banii mei şi anulez contractul de publicitate cu tine. E corect? Mi se răspunde: “E corect. Sunt banii tăi, faci ce vrei cu ei.” Iată un răspuns idiot, venit din partea unor jurnalişti. Cum să fie corect, când eu am un contract cu tine? Ai cifre de audienţă mai mici? Nu. Ţi-ai respectat contractul tău cu mine, îmi furnizezi acei cititori? Da. Cu ce drept îmi retrag eu contractul financiar? Iată un şantaj. Ăsta e clar un şantaj de presă în România, care funcţionează. Sau trusturile, care se dezvoltă şi încep să devină proprietare de suflete. Ştii că n-ai voie, dacă eşti la Prima să te duci la Antenă. N-ai voie, dacă eşti la Antenă, să te duci la Pro. Şi tot aşa. Cum adică, măi? Am un contract: eu îţi dau, tu îmi dai. Dar restul vieţii mele al cui e?

-         Tu eşti din capul locului liber? Nu ai nevoie să ţi se ofere?

-         Evident. Ce, tu eşti stăpânul meu şi-n timpul nopţii, şi-n timpul zilei?! Ţi se spune: sunt contracte de marketing, de exclusivitate… Alo! Există o Constituţie! Aia bate toate contractele din România. Mie nimeni nu poate să-mi interzică. Sigur, ai politici de grup, ai fidelităţi, ai obligaţii, dar astea nu se duc dracului în aşa fel încât tu să-ţi tâmpeşti viaţa şi să ajungi să aparţii.

-         Ştiu că ai avut o iniţiativă, acum ceva vreme, de a te oferi să prestezi în slujba comunităţii o oră pe săptămână. Mai e valabil?

-         A rămas valabil. Răspunsul n-a existat. Hi, hi, poate că n-are nevoie comunitatea de mine! Era o idee: am vrut să fac o campanie. Ce nu dăm noi? În orice caz, nici unul dintre noi nu vrea să dea bani. Asta nu ne place. N-avem suficient de mulţi bani ca să avem lejeritatea actului. Să putem să împărţim. Dar ce avem cu toţii şi ne prisoseşte? Timp. Ce ştiu eu să fac? Eu sunt tâmplar. Pe lună, eu vă dau patru ore de tâmplărie. Folosiţi-le. Aveţi bănci de reparat, aveţi uşi de bătut în cuie… Sau sunt şofer, sau sunt zugrav… În cazul meu ce pot să dau? Marketing, advertising…

-         Şi nu te-a vrut nimeni?

-         Nu. Toată povestea asta cu societatea civilă şi cu ONG-urile încă nu e formată. Genul ăsta de ofertă trebuie să fie inclusă într-un sistem. Trebuie să ai deja infrastructura şi să ştii ce poţi să faci cu oamenii ăştia. Nu poţi să spui, ca în cazul sinistraţilor, “Daţi-mi haine!” Şi pe urmă să te trezeşti cu depozite de haine. Uită-te ce se întâmplă în Indonezia acum. Citeam că sute de containere zac în diferite aeroporturi, pentru că nu au logistica de a transporta corect şi de a împărţi toate aceste ajutoare.

-         Ai avea plăcerea să faci un gest umanitar?

-         Cum să nu? Am şi făcut aşa ceva. Am fost preşedintele unei fundaţii non-profit, umanitare, în Constanţa, trei ani de zile. Ne-am ocupat cu foarte mare succes de ajutoare, copii bolnavi de SIDA. Am cunoscut nişte oameni remarcabili, cu care am lucrat atunci. Într-o perioadă mai amărâtă ca acum. Ştii perioada aia, când se fura din ajutoare? Demenţa aia?

-         Acum nu mai ai aceeaşi deschidere?

-         Ba da.

-         Probabil ai şi resurse mai mari…

-         Şi timp mai puţin. Mult mai puţin. Întâmplător chiar am puţin timp.

-         Ţi s-a pus vreodată pumnu-n gură?

-         Da. Şi-am făcut mai rău. N-o să-ţi spun cine mi-a făcut-o. Pentru că, dacă am ales în acel moment să nu fie public, nu am de ce să spun acuma. De asemenea, dacă mi-am negociat în acel moment libertatea, mi-am negociat-o în cadrul unei structuri. Şi am luptat pentru libertatea mea şi mi-am apărat-o. Mi-am câştigat-o. Şi ar fi unfair să încep să povestesc lucruri despre oameni cu care am avut relaţii.

-         Atunci? Să vorbim despre o emisiune nouă?  Un nou secret?

-         Să nu vorbim acum. Nu e un secret. Am lucrat la ceva. Am tot vrut să lansez o emisiune nouă. Mai întâi am zis că va fi în toamna asta, după aia, lasă că lansez în ianuarie, că n-am timp. Am trecut şi de ianuarie şi-am crezut că va fi în primăvară. Acuma zic c-o s-o lansez în toamnă. N-am vreme. Da’ aş vrea. Până una-alta eu sunt om de radio. Mă întrebau prietenii cum să mă treacă, cică “om de radio” sună nasol. Bine, atunci trece-mă “personalitate media”. Hă, hă, asta fiind o furăciune din engleză, ştii, media personality. Dar făcând radio îmi anulez, îmi mănânc dorinţa de exhibiţie. Aşa că sunt relativ liniştit. Cât timp am radio nu înnebunesc după scenă şi arenă.

-         Dar şi în scris te exhibi foarte bine. Poate mai bine decât oral.

-         Hmm, uneori sunt mai violent în scris. Da’ eu sunt un tip foarte oral. Când am început să scriu am avut o foarte mare problemă. Am vorbit cu Mihaiu, care mi-e prieten, şi mi-a zis: “Bă, lansăm B-24-Fun. Fă-mi şi mie un serviciu, pune-ţi mecla acolo.” Una este când spui poveşti la radio sau la televizor. Îl închizi, gata, s-a dus. Aici e naşpa, ăla mai citeşte de trei ori ce-ai scris. Citirea e mult mai rea. Actul cititului e devastator pentru ăla care a scris. E critic. Profund critic. Şi bazat pe argumente. La televizor sau la radio poţi să spui, “Bă, ţi s-a părut. Sau n-ai înţeles tu, fraiere! Sau ai dat drumu’ târziu la emisiune.” Aici are textu’ în faţă şi îl ia. Şi la personalităţi stridente ca mine există dorinţa cititorului de a înţepa: “Ete, bă, Gheorghe…” ştii, să mă prindă. Şi-atunci, cu toată frica asta, i-am zis lui Mihaiu: “Bă, îţi scriu.” Nu ştiu cât dracu’ i-am zis. “Îţi scriu 10 bucăţi la început. Şi dacă după aia mai pot, discutăm.” Că mi-a fost foarte frică de ce se întâmplă. După aia, surprinzător, m-am simţit confortabil. Cred că după primele 10 am început să mă simt bine. Adică pot să scriu în fiecare săptămână. Am ceva de povestit.

-         Spui că eşti strident. Probabil e, de fapt, o bogăţie. Care suport te ţine mai bine? Video sau hârtia?

-         Suportul audio. Acolo sunt cel mai eu. Da’mi place şi hârtia, foarte tare.  Mmm, îmi scriam aseară articolul. Şi când scrii, te gândeşti. Şi eşti foarte încântat când reuşeşti să scrii o poveste. Când îţi iese. M-am gândit eu cum se simte o femeie când îmbătrâneşte. Care sunt damblalele voastre? Ce vă trece vouă prin cap? Care e frica?

-         Da’ un bărbat cum se simte? Frica lui care e?

-         (Abia auzit) Uită-te la mine.

-         Cum?

-         Uită-te la mine. Îşi ia maşină roşie.

-         Te simţi îmbătrânind?

-         Da, sigur. Obosesc mai repede ca înainte, tuşesc, erecţiile sunt mai rare, dorinţa e mai mică… Acum două săptămâni mi-am pierdut libidoul. Nu l-am mai găsit. Băi, l-am căutat acasă, l-am căutat la radio, l-am căutat în maşină, nu era nicăieri. L-am găsit până la urmă: era sub pat.

-         Dac-a durat numai două săptămâni, e bine.

Tibi, fotoreporterul: - E o diferenţă între spontaneitatea pe sticlă şi cea de la radio?

-         Foarte mare. Pe sticlă este prefabricată. 90% pe sticlă este prescris. În jurul tău ai sute de instrumente. Ai camere, ai lumini, faci tăieturi, poţi să fii superhaios, dacă n-ai intrat în montaj, degeaba. Sau dacă eu am spus o poantă şi regizorul nu-mi taie pe faţa care râde în momentul ăla, tu, ăla de acasă, nu ai cheia.

-         Practic, e mult mai greu să fii spontan, adică liber, în televiziune.

-         Da, e mult mai greu. Ca femeile la parada de modă. Serafice. Şi mersul ăla, absolut nenatural. Parcă se rup în două. Tâm-tâm-tâm…

-         E un sistem închis, televiziunea? Aveai ideea (citisem pe site-ul tău), să cauţi 100 de persoane asemănătoare ţie, să vă adunaţi într-un club cu circuit închis. Găseşti uşor inşi cu care să ai afinităţi?

-         Da’ dracu’ ştie ce mai ziceam? Da, găsesc oameni. Slavă Domnului, nu găsesc perfect, nu găsesc egal. Sunt mulţi indivizi în care mă regăsesc, sunt mulţi bărbaţi, multe femei cu care-mi place să vorbesc. Dacă-mi place să vorbesc cu tine înseamnă că undeva am regăsit ceva. Dacă nu, îţi închid telefonul, nu mă mai interesezi.

-         Iarbă-n gură ai mai pus?

-         Nu. De ce, vrei? Ha, ha, ha… Nu, nu mai iau decât coca.

-         Ai trecut pe la toate televiziunile importante, adică trei…

-         Nu, două importante. Realitatea abia acum începe să fie importantă.

-         Care crezi că mai e viitorul tău în televiziune? 

-         Habar n-am. Viitorul  meu în televiziune? În media, în general. Pentru că eu sunt propriul meu S.R.L. Şi la Pro când eram, eram eu. Avea Kipling o carte, mi-a plăcut mie foarte tare când eram mic: The cat that walked by itself. În română sună naşpa. Pisica care merge singură, cu ea însăşi. La Pro n-a putut să-mi spună nimeni, nici Sârbu, că el m-a făcut. Acelaşi lucru la Antenă, şi la fel e şi-acuma. Iar participările mele în televiziuni sunt foarte multe care nu se văd. Show-urile sunt o parte. Îmi place foarte mult şi mă ocup cu plăcere de management, de marketing, de promoţii. În general, îmi place media. Pe bune! Îmi plac ziarele, televiziunile, radiourile.

-         Care e plăcerea aici?

-         Ai avut slujbă? De-aia, să lucrezi dimineaţa, să lucrezi în tură?

-         Nu.

-         Deci n-ai lucrat. Să te trezeşti dimineaţa la cinci şi să pleci cu autobuzul. Vtum-vtum… Cu căpăţâna cât o baniţă şi să ajungi la 7, să semnezi o condică.

-         Asta da, plăcere, să n-ai program fix.

-         Evident. N-ai program fix, întâlneşti oameni noi încontinuu, faci lucruri deosebite, mereu provocări. Uită-te la politicieni: o dată la patru ani de zile îşi citesc rating-urile. La televiziune vin mâine. Văd imediat ce-am făcut ieri. Zvâc! (Sclipire în ochi) Şi vezi punctuleţe. La voi, o dată pe săptămână. Cât am vândut, câţi distribuitori? Cred că revistele sunt cele mai competitive astăzi. Cred că bătaia între reviste e mai dură decât asta între televiziuni. Uită-te câte se lansează, şi cu ce viteză. Şi bătălia e îngrozitoare pentru că se caftesc pe acelaşi segment. De-aia piaţa revistelor este mai dură decât piaţa televiziunilor.

Tibi: - În schimb oferta editorială nu este mare în cazul publicaţiilor scrise,  ca diversitate.

-         Nu, uită-te cum apar. Apar titluri de genul Men’s Health. Că revista asta ce e, un Avantaje, un Cosmo pentru masculi. Până acum nu era nici piaţa pregătită. Şi până când nu s-a creat volumul acesta de bărbaţi doritori să înghită aşa ceva, urbanii, cuvântul ăsta mişto, “metrosexuali”. Hî, hî, hă, sună ca şi cum ai spune poponari, dar mai frumoşi. Până acum n-a putut să apară Men’s Health. De-aia conţinutul e acelaşi, în mare. Se bat pe aceleaşi găşti. Românii nu se fut să fie mai mulţi, din contră, majoritatea se şutesc afară.

-         Tibi: - Părerea mea e că în presa românească e o lipsă de diversitate pe partea editorială, pentru că toţi au cam aceleaşi modele. În televiziune se simte asta, iar tot ce am văzut la televizor, mai mult decât am ascultat la radio, făcut de tine, nu se încadrează în nici un gen. Cred că trebuie să ai un mare curaj, o nebunie, să fii acceptat aşa. Să accepţi un program cu amprenta ta. Pentru că în general se caută amprente gata definite.

-         De regulă faci casting. Uite, eu trăgeam cu coada ochiului acum şi aveam un promo la Băieţi buni. Ce faci, îl ai pe Călinescu. Ce poţi să-l faci? Miliţian, şef de CAP, nu poţi să-l faci pe Călinescu lover boy, nu? Pentru asta sunt buni Bănică, Mircea Radu… E casting. Sau când faci un proiect de televiziune, te gândeşti cine ar da bine în el. Eu fac proiectele mele. Dacă e un format, te gândeşti, de pildă, că ai nevoie de o pupăză blondă. O cauţi şi-o pui pe sticlă. Televiziunile abia acum încep să intre în perioada autentică a producţiilor proprii.

-         Există o perioadă a producţiilor proprii, autentice?! Avem chiar o teamă de a nu fi personali.

-         Acuma ne aflăm la începutul ei. Nu e nici un rău să iei un format. Nu e nici un rău să iei ceva ce s-a făcut în lumea asta. E rău să nu recunoşti. Eu fac radio. Şi fac ceea ce alţii au făcut în alte locuri înaintea mea. Pe urmă, având acces la reviste, am văzut că ce fac eu a mai făcut şi Howard Stern, a mai făcut şi Rush Limbaugh, şi nu ştiu care. Asta înseamnă că suntem, probabil, spirite comune. Dar care sunt marile formate? Citeam acum că un individ (probabil că nu s-a găsit cineva să-i spună despre şcoala formaliştilor ruşi) s-a apucat să clasifice marile teme ale literaturii. Astea-s câteva, mari şi late. Dragoste, moarte, trădare, ură… Ia Biblia şi ai acolo toate formatele. Ai toate talk-show-urile, ai totul acolo! Ai soul, ai telenovelă, ai film poliţist, ai totul, totul! Ai dramă, şi film cu I.T, şi cu extratereştri!  Pune Biblia în sticlă!

Tibi: - Eu zic că nu se mai caută un anume stil. Sunt foarte puţini cei care îl au.

-         (CătreTibi) Tu faci poze? Câte îţi trebuie pentru interviul ăsta, două pe înalt şi una pe lat? Ai vreun model? Înţelegi ce vreau să spun. Te încadrezi în gramatica revistei. Şi pentru Flacăra  o să faci un anume gen de fotografii. Pentru Elle o să faci altceva. Tu, ca profesionist, o să le livrezi acestor oameni ceea ce-ţi cer ei. N-o să te duci, tu, cu fiţele tale. Tu vrei să le dai lor bun pentru ei. Şi tu faci un casting mental.

     Tibi: - Ai perfectă dreptate. Exact aşa judec. Fiecare are amprenta lui şi tu, mai ales, o ai pe a ta. Ori acum eu cred că se caută exact oamenii lipsiţi de această amprentă. 

-         Dacă ai coaie, da! Dacă eşti numai un fitzer care urlă, n-ai cum. Dacă ai ceva de zis, da! Sunt întotdeauna indivizi care rup sistemul. Şi eu, când fac un produs, îl curăţ şi nu mai las pe nimeni să-l strice. O emisiune radio aşa se face! Un post de televiziune aşa se face! Acestea sunt formatele mele, respectaţi-le!

-         Pe când un post personal de televiziune?

-         Nu ştiu, întreabă-l pe Dan Diaconescu. Eu o să-mi fac unul: A.G. Adică Audienţă Generală. Şi nu le dau voie să-mi strice produsele. Da’ poate să vină unu’, şi dacă e puternic, mi le strică… Eu simt că are ceva de făcut, mă enervez, da-l las. E bine.

-         Ai ochi pentru cine are ceva de spus. Ai putea gândi o emisiune de educaţie?

-         Ce tâmpenie e asta, cu educaţia? Da, am ochi foarte buni. Uneori ştiu ce o să fie anul viitor. Ce o să meargă, sau că un anumit tip o să facă treabă. Întotdeauna mă uit după oameni. Şi la televizor, şi în radio, şi în scris. Şi vorbind de educaţie, orice gest e un act educaţional.

-         Jurnaliştii n-au nevoie de educaţie? Ei nu trebuie să înveţe?

-         Jurnaliştii trebuie să se uite în oglindă. Multe lucruri încă n-au fost spuse. Atunci când există un adevăr majoritar, atunci devin suspicios. Suspectez mulţimile, majorităţile. Credinţa mea e că oamenii îşi unesc prostia, atunci când se unesc. Suma oamenilor este suma defectelor lor. Iar calităţile se aglutinează, se aplatizează. Uită-te la Parlament. Unii sunt O.K. Cine este numitorul comun? Mediocritatea. Deodată, toată lumea începe să strige. Trei puşti din Motru fac filme porno. Care este răspunsul public imediat? Exmatriculaţi-i! Caz penal! Măi, fraţilor, nu sunteţi sănătoşi? Avem de-a face cu nişte copii rătăciţi. Nişte puşti cordiţi, la urma urmei, că şi noi am fost pe-acolo! La 15 ani n-aveam în cap decât fricky-fricky! Asta nu-i opinie publică, asta-i haită de nebuni!

-         La televizor se stimulează o anume opinie publică.

-         Nu. Este doar un joc. Cel mai bun lucru pe care poate să-l facă televiziunea este să-ţi dea ştiri, şi să te facă să te simţi bine, să te-amuze. Criza ostaticilor din IraK. Vine preşedintele ţării şi spune, uitându-se în camere: “Sper că nu daţi asta la televizor!” În timp ce ştie că e în direct. Hai, mă, ce facem? S-a unit hoţu’ cu prostu’? Chiar aşa? Mie mi se rupe de ceea ce spune preşedintele ţării. Eu am obligaţia să spun ce ştiu.

-         Uite, tocmai a fost operat Iliescu. Crezi că boala trupului e o expresie a bolii spiritului?

-         Ieri seară vorbeam despre oameni care vor cădea fizic pentru că spiritul lor este viciat. Făceam liste de pe piaţă, cu o prietenă. Atunci când spiritul e de căcat, începe să se vadă. Cu Iliescu e altceva. El este, pur şi simplu, bătrân. Nu se aştepta la aşa ceva şi a suferit ca un câine. E Shakespeare aici. Şi la tribună - guşterii. Cu mâinile la spate. Şi tu, Prostănacus? Şi tu, Tembelus? Şi tu, Arogantus? Eu asta cred că i s-a întâmplat. Să vezi o sală imensă şi să-ţi dai seama, în timp ce vorbeşti, că nu-i iei cu tine.

-         Ai fost umilit vreodată în felul ăsta?

-         Nu. Dar am avut momente de genul ăsta. Sunt foarte grele. Să simţi că nu poţi să-i iei cu tine. Orice ai face. N-au chef. Nu te mai vor. Mori!

-         Tu suferi de ceva?

-         Da. Ce, ţi se pare că sunt nesuferitor? Ha, ha! Sau nesuferit?

-         Care e, acum, marea suferinţă a televiziunii?

-         Nici una. Televiziunea e bine, aşa cum e. E adevărat, nu toate sunt emisiunile la care vreau eu să mă uit. Cu plăcere văd Top Gear, la BBC. Maşini! Îl ştii? Senzaţional. Şi sunt mâncător de ştiri. Sunt privitor de Discovery, care zace, aşa, ca prostu’, printre documentare. Privitor de Hallmark, mor după superproducţiile alea, O mie şi una de nopţi . M-am uitat ca disperatu’ la Şeherezada. Îmi mai plac serialele: Soprano’s, Sex in the city. Şi talk-show-urile. Şi nu mă uit la Surprize, la Iartă-mă, dar asta nu înseamnă că dispreţuiesc emisiunile.

-         Te emoţionezi uşor? Sau deloc?

-         Ba da, mă emoţionez. Cineva poate să plângă la o telenovelă, şi altcineva poate să plângă la Lista lui Schindler.

-         Tu când plângi?

-         Eu plâng la Crouching Tigger, hidden Dragon.

în revista Flacăra

Paulo Coelho în exerciţii de traducere

  

S-a lansat încă o carte  (însoţită de un audiobook în lectura lui Florian Pittiş) semnată de Paulo Coelho:  ultima tradusă la noi, fiind, de fapt, primul roman publicat al autorului. S-a vorbit despre Coelho, trăitorul, cel care, la un moment dat a rupt-o cu lumea, a divorţat şi a pornit să se regăsească, în 1986, într-un pelerinaj parcurs pe un drum medieval ce porneşte din Pirinei şi străbate nordul Spaniei. S-a vorbit, apoi, despre Coelho autorul, cel preocupat de revelarea sinelui, şi care împărtăşeşte, în acest volum, din practicile iniţiatice: exerciţiul seminţei, exerciţiul înmormântării, exerciţiul cruzimii, etc. Cei care au avut dintr-un început contact cu cartea (editori, traducător, realizatori de audiobook) s-au declarat deja practicanţi ai acestor exerciţii benefice. În acelaşi sens, dna Gabriela Banu (traducătoarea volumelor: Alchimistul, a doua ediţie, cea carea adus, cu adevărat, succesul romanului la noi, Zahir şi Jurnalul unui Mag) ne-a împărtăşit din revelaţiile exerciţiului traducerii lui Paulo Coelho

- Aţi călătorit preţ de trei romane prin universul lui Coelho. Ce v-a stimulat s-o faceţi?

- Jurnalul unui mag este o invitaţie la descoperirea de sine. Este un lucru extraordinar, toate exerciţiile acelea despre care s-a vorbit aici există în carte. Personajul principal este aproape silit de împrejurări să realizeze nişte exerciţii spirituale pentru a se perfecţiona, în căutarea unei spade care urmează să se folosească în ritualuri magice. Dar ni se spune întotdeauna că, de fapt, aceste ritualuri magice nu sunt deloc apanajul celor aleşi, al celor puţini ci, dimpotrivă, sunt ritualuri ale celor mulţi  şi simpli. Putem vedea aici că intenţia este de a invita la descoperirea de sine a fiecăruia dintre noi, nu numai a acelora interesaţi de magie, de pildă.

-         Vă întrebam, de fapt, dacă exerciţiul dvs. de traducere a valorat ca şi iniţiatic pentru dumneavoastră.

-         A valorat ca şi iniţiatic, într-adevăr. M-am descoperit pe mine, am descoperit afinităţi cu foarte multe dintre opiniile personajelor lui Coelho şi am descoperit, bineînţeles, că există şi detaşări. Uneori mi-a fost limpede că nu mă regăsesc în ceea ce scrie el. Dar în foarte multe dintre  situaţiile şi ideile cărţilor lui Coelho m-am regăsit cu adevărat.

-         E un exerciţiu greu, cel al traducerii lui Coelho? Pare a fi un limbaj facil.

-         Nu e chiar uşor... Este un limbaj firesc, dar ascunde miezuri adânci şi acelea trebuie puse în limba română în cuvintele potrivite, acelea care să sugereze exact ceea ce a vrut să spună autorul. Altă dificultate ar fi aceea a necesităţii unei munci susţinute.  Când te apuci de o traducere trebuie să fii consecvent cu tine însuţi: ai intrat într-o lume din care n-ai voie să ieşi prea repede.

-         Cuvintele cu sensuri adînci sunt folosite des. Cum evitaţi pericolul demonetizării cuvântului? Criticii lui Coelho îl văd de-a dreptul simplist.

-         Întotdeauna s-a spus aşa ceva. Dar există libertatea de a nu traduce întocmai cuvântul, ci de a reflecta numai ideea. Eu am încercat să mă feresc de repetiţii, de simplisme. Dacă este bine sau rău, urmează să decidă cititorii. Cel puţin în ceea ce priveşte Alchimistul se pare că a fost bine primită intenţia mea de a pune într-o limbă română mai puţin monotonă textul lui Coelho.

-         Se vorbeşte despre tradiţie în Jurnalul unui mag. Se poate vorbi, la români, despre  o tradiţie a căutării sinelui?

-         Eu cred că în orice fel de tradiţie se poate găsi ceea ce îl preocupă pe Coelho, dar trebuie să vă spun că el foloseşte cuvântul tradiţie cu sens magic. Există, într-o anume sectă ocultă din Brazilia, de care se pare că nici el nu a fost străin, anumite ritualuri care ţin de parctici medievale, mai mult sau mai puţin creştine. Ştim că aici este vorba despre viaţa lui reală. Dar nu pot să spun că vreuna dintre cărţile lui ar fi autobiografică, nici vorbă! Pentru că toate au devenit ficţiune!

Şucar, şucar!

Casa lui Tamango din Bălării, satul Valea Plopilor, are peste 100 de ani. Aici au trait toţi ai lui, dar din cei 12 copii  numai Tamango a rămas să aibă grijă de casă. Tot aici s-au născut şi-ai lui, nouă prunci, făcuţi cu o româncă, Aurica. Oricâte suflete s-au perindat pe-aici, casa a rămas ţeapănă. A spoit-o de curând Aurica. Tamango nu se-ocupă. El e artist. Şi mare iubăreţ. Poate de-aia, la 61 de ani, n-are fir de păr alb. Şi după cum spune Aurica, mai cu fereală, e tot verde! „Tamango ştie să iubească. E mai altfel, mai mângâios...” Că nu numai să plesnească din linguri ştiu mâinile lui groase, bătătorite. Dezdemona, prima lui fată, îl moşteneşte. Cică de la el ar fi învăţat să danseze, îndrăcit. Că Tamango are burtă mare, dar la dansul din buric nu-l întrece nimeni. Altă fată, Isaura, se îmbracă în costum „de la turci” (de 100 de dolari) şi face-un dans în curte, pe ritmurile de butoaie şi linguri ale lui ta’su, Tamango, Cocoş şi Blondu’, bărbatul Dezdemonei. Blondu’ tocmai s-a întors din Spania, după un an, pe unde a cântat ţigăneşte, şi i-a mers. I se încurcă printre picioare fetiţa lor, Vanesa, o mogâldeaţă roşcovană. Cât timp a fost plecat, Dezdemona a ţinut cu dinţii să nu se mărite cu altul, c-aşa ar fi vrut părinţii. Dar acum s-au împăcat. De-acuma pot să se strângă cu toţii în curte la puţ, în jurul grătarului, serile, şi să cânte cât îi ţine glasul. Sau aburul. Un soi de duh al muzicii, de spirit întrupat în ritm, de care Tamango e perfect conştient. Suflarea asta personală este, probabil, închisă bine cu cep la alţii, care nu din suflet cântă, ci pentru că e la modă şi se cere. Tamango e adevărat. De nealterat. El nu face compromisuri. El nu cântă manele. Nu face comerţ cu muzica, „rizmu” şi cu „aburul” lui. Fratele lui întru muzică e Louis Armstrong, de care s-a îndrăgostit pe la 16 ani. Şi-acuma, numai dacă-i spune numele, lui Tamnago îi dă lacrima. Şi-ar da şi-o mână, şi-un picior, ba chiar şi un copil pentru Louis Armstrong. Între răpăitul ursarilor şi jazz-ul negru, Tamango s-a aşezat bucuros. Curat, esenţial, el face artă.

Proiectul Shukar Collective a adunat laolaltă muzicieni cunoscuţi (Cristian Stanciu, Dan Handrabur, Vlaicu Golcea, Lucian Stan, Mitoş Micleuşan, DJ Vasile) şi cântăreţi ţigani speciali (Tamango, Napoleon şi Clasic). Împreunarea celor două culturi a adus un succes fantastic. Într-un concert la Bruxelles, Tamango a fost cerut să coboare de pe scenă, în public. Pentru că butoiul în care bătea nu se auzea prea bine, Tamango a luat un butoi mai mare, de gunoi. Nimic nu se pierde, acesta pare a fi şi mesajul performance-ului de standard înalt. Muzica ţiganilor ursari este revăzută şi adăugită, şi asta nu numai dintr-o plăcere la modă. Pentru că şi lor, ţiganilor, le place! Şi dacă le place, plâng.

Vorbele lui Tamango

“Noi suntem ţigani ursari, trăiţi lîngă roata căruţei, săru’ mâna. Tatăl meu lua două linguri şi bătea în roata căruţei, ca să ne dea să mâncăm. Între care, ce să spun, mama mea ghicea, minţea româncele, ca să aibă cu ce să ne cumpere de mâncare. Scuzati-mă, nu ştiu bine pă româneşte, mă căznesc mult. Noi avem un accent invers faţă de români. Tata mare a avut urs, noi suntem ţigani ursari. Eu n-am pomenit urs dar am auzit de la tata mare al meu. Noi am bătut în căldări, ştim cântarea ursului. Da’ cântam fără urs. De mic copil, de la etatea de patru ani am învăţat să cânt. Jucam pă pâine şi pă mămăligă-n sat. Jucăm şi-acuma după ciocan când bate cineva. Un lucru e sigur: noi nu suntem ţigani manolişti. Nu cântăm manele, da’ avem manele, de care n-are niciun nimeni. Da’ nu ne lasă şefu’.

Am fost pasionaţi de muzică. Da’ de fo 2 ani de zile, de când suntem cu domnu’ Paul (Ţanicui, managerul Shukarilor, n.r.), depunem mare efort.  Vine, ne-ajută cu mâncare, cu bomboane pentru copii, mai ne dă nişte bănişori să avem pentru tigaie… Cred că n-o să mai găsim un menager (io nici nu ştiu ce-nseamnă menager) care să fie aşa bun cu noi. Dacă nu era domnu’ Paul astă toamnă, noi nu mîncam porc la familia mea şi la copiii mei. Am fost în Bruxel, în Belgia, şi mi-a spus: “Tamango, n-am în nimenea încredere decât în tine!” Lumea de acolo cunoaşte muzică multă. Mi-a zis să-mi bag minţile în cap, să cânt bine. Ştiu că mă iubeşte, şi io-l iubesc pă dînsu’. Noi îl ascultăm pînă la viaţa de moarte. Sau pînă eu mor. Da’-l rog frumos să vină la moartea mea. Că mai trăiesc numa’ zece ani. Nu vă pare bine, şefu?”

“Mă băieţi, o să cântaţi cu nişte digei”

-       Dincolo de stăpân aveţi, totuşi, o concepţie personală…

-       Ce-i concepţie? Vorbiţi pă româneşte, că nu-nţeleg.

-       Gându’ dumneavoastră la ce stă?

-       La muzică. Sînt ataşat, şi cântăm din tot sufletu’. Eu cînd mă duc într-un spectacol nu cânt pentru nimeni, cânt pentru domnu’ Ţangui. Nu că e de faţă, vă dau cuvîntu’ meu. Şi pentru noi cîntăm, pentru sufletu’ nostru. Nu-mi dau seama ce zice publicu’, că domnu’ Ţangui ne scoate din sală ori înainte, ori rămânem în urmă mult. Că dânsu’ nu vrea să ne plictisească… Ne respectă mult, formidabil. Nu ştie cum să umble cu noi… Mă simt tare fericit atunci cînd cînt. Noi nu cîntăm aiurea, săru-mâna. Cântăm pă ţigăneşte, ce-am păţit noi în viaţă, amărăciunea noastră. Şi totuşi, noi cîntăm, sărumâna, numai pentru noi. Cântăm şi pentru public, aburu’ se duce către public, da’ totuşi, cuvintili e de la noi, cuvintili e proprietatea noastră. S-ar spune aşa, pă ţigăneşte: “Dumnăzeule de sus, ia vorbeşte cu Isus, Poate are leac în plus ca să-mi dea de-o buruiană ca să-mi vindic a mea rană./ Nu e rană de cuţit, de multe ce-am suferit./ Că de amăreală mare singur eu m-aş lua la palme.” Acuma pă ţigăneşte: Carindela da devla moroholea .. moroda morodades… M-am căznit să vorbesc, că nu prea au legături cuvinitli noastre pă româneşte. Daţi-mi voie, sărumâna, să mă esprim. Cântăm şi pă româneşte. Avem cuvinte pă româneşte, de adevărat plînge omu’. Dacă vreţi să facem o probă mică… Şanga şangă tâm, tango tangă tâtâm…

-       Cum v-aţi înţeles cu DJ Vasile? Vă place muzica lor? Ritmul lor?

-       Şefu’ ne-a spus cu o săptămână înainte. Mă băieţi, o să cîntaţi cu nişte digei. N-am ştiut ce înseamnă digei. Şi nu ştim nici acuma bine. Decât că am văzut acuma la un concert. Dar noi intrăm în orice rizm ar fi. Vă dau cuvântul meu, dacă cineva trage cu o armă, mai în lung, cu o mitralieră, trrrr, tîr-tîr, io intru în rizmu’ ei. Că eu aud în felul meu. Aud şi cum creşte iarba.

-       Ce e muzica?

-       Muzica e viaţa mea. Eu m-am culcat cel mai amărât bărbat posibil din lume. La o femeie, la Gratia. Şi cum m-am culcat, exact infernal, infernal. M-am culcat îmbrăcat. Şi dimineaţa i-am cântat…

-       Nu e muzica o mare frumuseţe?

-       Mai mult decât frumuseţea. Muzica e zilili mele. Eu la anii mei  care-i am simt că trăiesc pă lume când cânt. Nevasta mea e româncă şi cu asta am păcălit-o, cu muzica. Am cucerit-o pân cântec, la un bal. Aurica o cheamă. Radu Vasile e numele meu pă buletin. Nimeni nu ştie că mă cheamă Radu Vasile, decît Miliţia. Nu mă ştie toată omenirea. Tamango e porecla mea. Am copii care îi cheamă Ramon, Isaura, Vanesa, nepoata mea. Pă copilu’ lu’ fi-miu din fundu’ grădinii îl cheamă Luis.

-       De la Louis Armstrong?

-       Bine’nţeles, sărumâna… Eu vreau să cânt ca el. Aveam 16 ani, eram în sat, într-o vale adâncă, lîngă o comună, departe. Umblam cu căldări în sat şi între care am auzit o muzică dulce… Cânta Luis Amstrong. La radio.. Pam, pam.. tang, tang, tang, iee, ieee… Nu mai am putut, am început să plâng lângă un gard. Şi am auzit la sfârşit: pentru dumneavoastră a cântat Luis Amstrong. Am băgat la cap şi de-atunci am luat lingurile, că nu deveneam aşa celebru, da’ din cauza lu’ Luis, Dumnezeu să-l odihnească, sărumâna… Nu pot să mă abţiu… Îmi vine să plâng… Am auzit şi români care cântă ca el, nişte băieţi. M-am supărat. Am spus, bă, staţi să v-arăt io cum cântă Luis Amstrong.

-       De unde vine muzica?

-       Muzica se naşte din supărarea noastră. Noi tot ce trăim cântăm. Toate răutăţile. Cântăm din sufletu’ nostru, din aburu’ nostru. Mie-mi vine să plâng când vorbesc de muzică şi de Luis Amstrong. Nu pot să mă abţiu. Am fost amărâţi, am fost orfani şi acuma am văzut şi noi cine e-n lume. Am văzut cum ne respectă lumea. Noi suntem, sărumâna, ca un fel de sălbatici. Aşa ne-am simţit până acum. Am văzut cum au plâns spectatorii în faţa mea şi eu am plâns împreună cu ei.

- Muzica e o formă a dragostei?

- Da, din dragoste dă copii, dă familie. A fi muzician e greu. Trebuie să ai simţu’ muzicii. Uite, Cocoş e crescut de mine şi ştie toată cântarea mea, ştie tot rizmu’ meu. Adică ritmu’.  Chiar dacă râdeţi de noi, nu putem să vorbim bine pă româneşte. Noi suntem nişte oameni crescuţi în felu’ următor: la roata căruţii. Eu am mare simţ faţă de băieţii mei, de digeii ăştia. Trebuie să aibă mare atenţie la rizmu’ cu care să ţin ei după noi. Da’ muzica noastră nu o să se schimbe niciodată. Băieţii ăştia, digeii, învaţă de la noi, nu noi de la băieţi. Dar băieţii s-a adoptat cu noi. Noi am muncit de s-a comodat cu noi. Sunt tare fericit de muzica asta pe care o facem noi. Care fetele mă opresc pe stradă şi-mi cere autograf. Şi vă dau cuvântu’ meu dacă ştiu carte. Ca autograf o să rup o floricică de la mine din grădină, sărumânuţa, şi ţi-o fac cadou.

-       Aţi umblat cam mult prin lume… Nevasta v-a aşteptat acasă. Cum le cuceriţi pe femei?

-       Da, sunt iubăreţ, da’ sunt amărât. Pe femei le emoţionează cel mai mult muzica. Uite: “Mamă, nu te blestema că m-ai născut vinerea/ Şi mi-ai dat soarta prea grea… Că port numele de fată/ Şi sunt tare supărată/ că umblu din poartă-n poartă/ Şi pe cap nepieptănată/ Fără Doamne, fără soartă…” Şi vrei să ştii cum intru cu o fată? Îi zic: “Eşti o fată foarte frumoasă şi vreau să merg cu dumneavoastră să beau o cafea, sau un Uischi, un Cinzano, un Martino, un Florio… Unde vrei mata, să mergem la o iarbă verde.” Dacă dansează frumos şi-mi place, merge cu mine. Nu dansează frumos, nu merge cu mine. Dacă-mi place, io mă verific şi-i dau.

Vorbele Aurichii, românca lui Tamango

“Io sunt româncă, Aurica mă cheamă. Da’ am luat ţigan. Ei, doamnă, aveam 15 ani, eram la şcoală şi m-am întâlnit cu el la un bal, la mine în sat, la Şoldanu. Eu am crezut că Tamango era arab, că era făcut ţiganu, era îmbrăcat, nu era gras ca acuma. Simpatic era Tamango, în alt fel. Şi m-a luat. Pă mine mama mea şi tata-meu nu mă mai primeşte de-atunci. M-am dus cu Dezdemona când era mai mică la mama mea şi mi-a zis să-mi iau puiu’ de ţigan şi să plec de la uşa ei. Am luat-o, am plecat, şi nu m-am mai întors nici până în ziua de astăzi. N-am pierdut nimic, da’ poate că mă mai ajuta şi pă mine. Că ei e bogaţi, nu e ca noi. Am frate locotinent colonel, am frate avocat, da’ nu vorbeşte cu mine. Acuma, după atâţia ani, zice că sunt get-beget ţigancă.

Când l-am văzut prima dată pă Tamango l-am întrebat, mă, tu ce eşti, ţigan sau arab? Mi-a zis: sunt ţigan. Am casă (m-a minţit), am familie… Când m-a dus, m-a dus pă la ţigani. Din casă-n casă am umblat, ca ursu’. Până când ne-am luat o cameră cu chirie. El s-a însurat dă douăzeci de mii de ori după mine, da’ eu l-am aşteptat. C-am făcut-o pe Dezdemona şi n-am mai avut încotro.

Îmi plăcea cum cânta. Vă spun sincer, cînd Tamango intra în discotecă să oprea muzica, să oprea toate. Nu era gras, ca acuma, că acuma e urât rău. Era simpatic rău de tot. Şi dansa…. Şi eu eram frumoasă, sărumâna mult de tot. Purtam fusta până aici. Şi uite că m-a-mbătrânit Tamango, sunt amărâtă cu el. Da’ am bărbat celebru. Să-l vedeţi, aşa, gras cum e, ce mai dansează… Mie nu-mi place când cantă muzică ţigănească, aş vrea să cânte numa’ ca Luis Amstrong.

De-aia Tamango e cel mai sărac din toată lumea. Să vedeţi case mari la alţi ţigani, vile. Că lu’ Tamango i-a plăcut toată viaţa lui să se distreze. Şi să cânte, sărumâna.

Să vă spun ce-am păţit. Io, când l-am luat pă Tamango, el avea o nevastă la Atene Palas, era dansatoare şi florăreasă. Ce-mi spune el într-o zi? Aurico, te superi dacă vine Verginica la noi? A venit ţiganca barosancă cu o maşină, pe vremea lu’ Ceauşescu. Cu bagaju’ plin de mâncăruri, de îmbrăcăminte, a luat-o şi pă Dezdemona la ea şi am devinit prietenă cu femeia. Azi aşa, mâine aşa, mi-au băgat ţigăncile în cap: “Fă, Aurico! De ce accepţi tu pă Verginica să vie mereu la tine?” “Nu mi-e frică, fă!” Da’ iar s-a apucat Tamango bine de tot: pleca cu săptămânile, cu lunile . După aia s-a potolit. După aia, iar şi iar. Ăsta şi când o merge în baston, tot sufletu’ ăsta îl are. De distracţie. Corpu’ lui cere…

Nu prea se consumă Tamango, io mă consum mai mult, plâng, mă amărăsc… El numa’ la muzică plânge. Dezdemona e ca el. Aialaltă nu. Şi ce dacă suntem săraci? Lasă-i dracului de bani! Sufletu’ e mai important! Tot acolo mergem toţi, în pământ.

Tamango numa’ muzică are în cap, cantă prin casă toată ziua. Io sap în grădină, io spoiesc. Tamango nu face treabă. Tamango nu să sanchiseşte. De-aia e gras. Cântă din gură, din linguri, din chibrit… Îi zic: “Da’ ce-am cu tine, mă, du-te-n corpu’ tău, numa’ muzică şi distracţie…” Dacă-l vezi matale jucând pă Tamango.. şi muzică uşoară, rocuri, de-astea…, nici nu zici că are burtă.

Mănâncă ţiganu’ bine, dă-l încolo… Carne îi place lu’ Tamango. De pasăre. Tamango nu e ca ţiganii ăştia, el ştie să vorbească frumos, nu e ca ăştia, căldărarii… El a fost prin ţări străine, s-a educat… Io n-am vrut niciodată să plec de lângă copiii mei.

Şi cu dragostea, vreţi să ştiţi cum e? Ţiganii iubeşte mai bine decât toţi. Şi Tamango ştie bine… Este mai… nu ştiu cum să vă spun… e mai mângâios… mult mai mângâios… Tamango pă mine mă respectă mult de tot. Ştie că am suferit mult de tot alături de el. Şi mă compătimeşte. Zice: “Haide, Aurico, vino să-ţi pui dinţii! Hai, Auricuţo!” Că el şi i-a pus. “Lasă-mă, îi zic.” El nu-i are cu aur, ce ne trebuie aur? Mă pupă, da’ nu trece minut, mă mai şi ciupeşte… “Tamango, numai prostii ai în cap, îi zic, că ne vede copiii!”

Argumentul, conceptul, scopul managerului

Paul Ţanicui: “Ei sunt sălbatici în sensul bun, însemnând ceva foarte curat, foarte bărbătesc, primitiv. Sălbăticia asta a lor are o zonă de tandreţe extremă. Tamango e conştient de asta. Răzvan Exarhu l-a considerat a fi omul anului. Are o precizie formidabilă în a defini un fenomen sau o stare.

Nu ştiu dacă miza a fost una de business sau de pasiune. Lucrurile se aşează pe parcurs. Business foarte tare nu am făcut până acum, cu toate că au deja un disc apărut. Dacă e să vorbim despre pasiune, în timp, asta se mai temperează.  Dar da, cu ei mi-am pus în valoare pulsiunile artistice. Acum am încercat să ne redefinim, în contextul în care există chiar un curent care zice că e cool să lucrezi cu ţigani. Dar trebuie să fii şi un pic nebun. Acum suntem încă împreună pentru că avem o relaţie pe cât de tensionată şi de dificilă, pe atât de apropiată şi plină de candoare.

Ei au evoluat, oarecum, şi artistic, deşi nimeni şi nimic nu ar putea să-i schimbe.

Dar dacă există cineva care să-i scoată în lume şi care să fie atât de abil încât să le facă contracte bune, ca să aibă porc de Crăciun şi cal când le moare calul, atunci e OK. Asta e o evoluţie.

Cât de mult îşi doresc ei să fie civilizaţi? Simt uneori că i-aş fi pervertit puţin. Dar ăsta e temerea unui artist urban, tâmpit, care sunt eu. E nevoie, totuşi, de o disciplină de muncă. Formula asta de muzicanţi ursari şi muzicanţi urbani zis DJ-i e un performance. E o formulă care adună două lumi. Într-un fel se încearcă civilizarea unor oameni care nu se doresc ever never  a fi civilizaţi. Ei îşi văd de muzica lor, au ritmul lor, întrerup când cred ei de cuviinţă, iar proiectul ăsta le cere să fie atenţi la toate lucrurile astea. Eu am încercat să le redefinesc nu atât muzica, ci statutul lor de muzicanţi. Ei mustesc de talent. În faţa lor, din când în când, trebuie să ne ridicăm şepcile.

 în revista Flacăra

Tehnici în lumea satului

Vineri seara, pe TVR 2, găseşti “D’ale lui Mitică”. Da’ nu-l mai găseşti pe Marian Marin, reporterul cu musteţi răsucite, care punea întrebări chitite pe sub pălărie. După toate schimbările de grilă ale postului pentru noul sezon, lipsa personajului amintit pare una dintre cele nefericite. Pentru că acum emisiunea nu mai are motor.

Săptămîna asta programul a oferit doua filmuleţe cu babe. Babele erau anapoda, filmuleţele aşijderea. (Dacă producătorul acceptă o emisiune cu două batrîne închipuite şi arţăgoase, o emisiune fără clenci social real, înseamnă că acolo e lipsă de subiecte.) Reporteriţele (două: Aurelia Tescaru şi Dana Constantinescu, pe lîngă care şi Titi Palade) nu reuşeau să iasă din stridenţa orgoliului de jurnalist (apus) coborît pînă în praful uliţei. Nu e suficient să-i spui „mamaie“ băbuţei din faţa microfonului şi să te faci că-i iei o scamă de pe umăr. Şi nici nu e de-ajuns să sfredeleşti după un umor tipic, oglindind „prostia“ ţăranului. Pentru că nu despre prostie ar fi fost neapărat vorba aici, ci despre o lume fabuloasă, mustind de nuanţe şi înţelesuri. Evident, un loc ideal pentru un jurnalist cu ochi şi cu simţ special. Îmi aduc aminte că reporterul Marin spunea că „felul în care ţăranii îşi dau în petec nu e decît o expresie a şiretlicului de care sînt capabili. Ei sînt cocheţi în a-şi dezvălui adevăratele gînduri“. Sau că „rostul emisiunii este de a oferi o emoţie intelectuală…“. Doi ani de zile a plăcut spectacolul sfatului lui Marin Marian cu diverşi ţărani pe coclaurile patriei. Interviul avea o dimensiune curtenitoare, sclipirile ironice erau in tonul personajelor. Figurile erau puse astfel în valoare, încît chiar ele erau îndemnate să consimtă şi să creeze spectacolul. O tehnică excelentă, de care cei care se ocupă acum de emisiune par a nu avea habar. Aurelia Tescaru era potrivită, cîndva, în emisiunile cu iz justiţiar, făcute în studio. Dar pentru deşirat gîndurile ţăranilor pînă le-ajungi la suflet îţi trebuie har. De acum îl căutăm în altă parte.

foto: Octavian Tibar

Teleghid Cotidianul