Muzici şi frământări în cuibuşorul Green

Green Hours e grădina underground-ului românesc. Sau un leagan pentru doritorii de mainstream, dacă nu cumva aici ambiţia e ca underground-ul să rămână neştirbit underground. Mare fiind grădina şi plină de succes, seara trecută s-a mai înregistrat unul: trupa de jazz Iordache & Co a concertat, întâmplător, pentru o trupă de olandezi veniţi cu afaceri prin Bucureşti. Încă o dată, spiritul green a triumfat: party-ul olandez (prevăzut cu mâncăruri şi băuturi) a fost încununat de acordurile saxofonului lui Iordache în cel mai cordial chip european. Schimbul cultural a fost realizat cu succes.

În revista 7 Seri anunţul  e derutant: pe 24 august, la orele 20.00, în club Green Hours concertează Iordache & Co, muzică uşoară.  Muzică uşoară la Green Hours? Sau ce poate fi uşor în clubul ăsta greu de rodul experimentului de orice fel, mai ales pe tărâm teatral, punctat de delicii jazzistice săptămânale? Cu siguranţă, aici ar trebui să înţelegem altfel mesajul: Iordache & Co vor uşura muzica de anumite înţelesuri formale, vor lăsa-o să curgă nestingherit spre mesele rezervate din vreme. Chiar şi spre masa lungă, din mijloc, pregătită pentru ospăţ, ocupată de feţe albe, cărnoase, îndestulate: nişte olandezi de afaceri care-au ales să sărbătorească aici nu-ştiu-ce realizare. Întrebăm de Voicu (Rădescu, tătânele fenomenului green) şi auzim că vine târziu, spre miezul nopţii, că are de prezentat altundeva nu-ştiu-ce spectacol. De la o masă alăturată ni se prezintă duduia Diana (un zâmbet luminos), o cunoscătoare a locului. De trei ani, zice, vine aici seară de seară, sperând să fie considerată de-a casei. Aici comunitatea e pretenţioasă, vor numai artă bună, tânără. În cuibuşorul green, dacă intri, eşti fericit. Şi eşti stimulat întru creaţie pe termen lung. Uite, vara asta au iniţiat un concurs pentru tinerii regizori din provincie care vor fi şi ajutaţi să se producă. La teatrul Luni a pus spectacol după spectacol Peca Ştefan, dramaturgul tânar şi prolific care pune nesfiit sublimul generaţiei sale pe ritmuri fuck. Acu, pe scenă, Iordache îşi ia saxofonu’ şi dă drumu’ la jazz serios, alături de colegii lui, Sorin Romanescu, Eugen Nuţescu, Nuţu Pascu şi Tavi Scurtu. Iordache se arcuieşte peste saxofon şi din împreunare ies sunete ample joase, sacadate, senzuale. Uneori Iordache îşi aruncă un ochi spre câte-un coleg, semn că acesta îşi poate începe solo-ul. Buni instrumentişti, mai târziu vom alfla de la Iordache însuşi: „băieţii sunt unii dintre cei mai mişto muzicieni de jazz de la noi, care chiar mă complexează prin prezenţa lor, că-s mai mişto decât mine. Băieţii cântă fix ce vor în grupul ăsta. Ei sunt creativi în orice moment, altfel n-aş cânta cu ei.” În pas de jazz tânăra Diana se plimbă printre mese şi ne aruncă-n treacăt: „Masa aia din mijloc, cu olandezi, e bizară. Da’ Iordache e saxofonist bun. Fără şcoală, da-i bun!” Olandezii sporovăiesc şi-şi fac poze. Uneori aplaudă, ba chiar, după o prelucrare excelentă a Bolero-ului de Ravel, se ridică în picioare şi fluieră, adică mai vor. După bis Iordache e cuprins de nostalgia locului: „La Green cânt de 1000 de ani. De când a luat fiinţă clubul acesta sunt unul dintre stâlpii lui, sunt un fel de element de decor pe-aici. E un loc drăguţ şi prietenos. Dacă se face cultură aici? Păi uite, tocmai am terminat… de făcut cultură. De însămânţat. Să nu sune prea pretenţios, dar chiar am impresia că se face. Sunt şi chestiile astea de teatru care se-ntâmplă lunea şi marţea, care au fost ideea lui Voicu şi văd că vorbeşte lumea despre ele, sunt invitaţi la festivaluri internaţionale… Promovare? Eu mă piş pe uşă şi scrie-n B-24-Fun… Nu-i aşa mare promovare, dar pentru cât de mare-i locul e suficient, ce să zic.”

Ceasul bate miezul nopţii, dar chiar şi dac-am fi purtat ochelarii măsura 4 ½ ai lui Iordache, tot l-am fi zărit venind pe Voicu, căci el e o personalitate deosebită, neobosită. Eh, din păcate acum se declară chiar obosit, nedornic de a mai sta de poveşti. Şi-i supărat de ultima ispravă parlamentară: tocmai s-a hotărât că sediul din Calea Victoriei 120 a trecut în proprietatea ong-ului „fantomă” Fundaţia Naţională pentru Tineret. Mult timp s-au produs aici şi au învăţat tinerii bucureşteni şi nu numai. În amintirea bucuriei artei plămădite aici, sperăm ca locul să nu-şi schimbe proprietarul. Ori dacă da, atunci să nu-şi schimbe năravul!

în Gândul