Cosmin Prelipceanu: “Vreau ca Jurnalul să fie un reper”

De curînd Cosmin Prelipceanu a cîştigat concursul pentru ocuparea postului de redactor-prezentator la TVR. Pleacă de la Realitatea TV şi o înlocuieşte pe Dana Războiu la Jurnal. Întotdeauna dornic de schimbare (a resuscitat redacţiile de ştiri ale cîtorva radiouri: Europa FM, Contact şi Total), Cosmin e încîntat de ceea ce urmează să facă la TVR.

- Cu ce gînd ai plecat de la Realitatea Tv? La TVR ai găsit ceea ce îţi doreai?

- Absolut. Pe de-o parte ştiam de la Rodica (Culcer) că se doresc nişte schimbări, pe de altă parte am văzut şi eu la televizor schimbări de politică editorială, de scriitură, nişte lucruri care mi-au arătat că lucrurile chiar se îndreaptă  în direcţia în care se spunea. Nu că n-aş fi avut încredere în Rodica, dar vroiam să văd că ceea ce zice ea ajunge chiar un produs. Pentru că asta este o instituţie despre care nu ştiam absolut nimic şi pe care o suspicionam...

- Adevărat, mai mulţi pleacă de la TVR, ca să se realizeze în altă parte. Tu de ce ai venit ?

- E foarte adevărat, din cauza asta m-au şi întrebat prietenii : « Eşti nebun, te duci la televiziunea publică ?! » Eu sînt convins că lucrurile se pot schimba şi că nici nu e chiar atît de greu, totul e să vrei şi să ai şi cu cine, să ai echipa !

- În ce constă un asemenea concurs ?

- Concursul a avut patru probe : proba video, în care ni s-au pus 3 ştiri în prompter (foarte prost scrise !) pe care a trebuit să le modific din mers, în direct, în studio. Apoi proba practică de scris o ştire, o ştire economică, Mediafax, care se înşira pe două pagini, destul de complicată. De acolo trebuia scoasă o ştire de 30 de secunde, de televiziune. Foarte simplu, asta fac în fiecare zi. A treia probă a fost o probă de cunoştinţe legate de actualitate, patru subiecte care trebuiau dezvoltate pe maximum o pagină, o probă în care trebuia să arăţi că ştii. Ultima probă a fost un interviu cu membrii comisiei, în care am fost întrebat lucruri legate de munca de echipă la redacţia ştiri : sistemul de relaţii între producător, editor, editor general, prezentator.

- Care e practica în TVR ?

- În momentul ăsta, practica în TVR este următoarea : scrie reporterul, scrie editorul, prezentatorul citeşte.

- Tu ce vei face, în replică?

- Tot ce voi spune eu. Editorii îmi sînt prieteni. Mai mult decît faptul că îmi sînt colegi, am lucrat cu ei şi prin alte părţi, îmi sînt şi prieteni. Am încredere în ei pînă în pînzele albe. La Realitatea Tv  eu am lucrat cu încredere absolută în editori pentru că nu aveam timp să scriu. Nu aveam cînd să verific textele. Aici, însă, îmi pot permite să modific textele, şi-o să le modific, cînd va fi cazul.

- Vorbind despre concurs : au fost mulţi concurenţi ? Te-ai bătut pentru loc ?

- Au fost mulţi. Eu nu am simţit concurenţa, nu a fost nici o probă dechisă. Doar cînd ne-ntîlneam pe hol, cu mulţi dintre ei mă şi cunoşteam. N-am simţit nici un fel de tensiune, presiune... Nu a fost o confruntare directă. Eu mă simt, de obicei, foarte bine la examen.

- Ai revigorat, reformulat redacţiile de ştiri ale cîtorva radiouri. Aici ai aceeaşi dorinţă de schimbare ?

- Nu am misiunea asta. Eu sînt doar redactor-prezentator. Bineînţeles că am, deja, opinii despre ceea ce se întîmplă acolo, pe care mi le exprim de cîte ori am ocazia. Şi sînt sigur că oamenii se pot schimba nu numai dacă şeful le impune. E vorba şi despre un alt sistem de lucru. În astea cîteva zile, în care mi-am cunoscut colegii, am devenit extrem de încrezător că va fi foarte simplu să schimbăm lucrurile în sensul Jurnalului. Oamenii sînt foarte profesionşti şi, foarte important şi surprinzător pentru mine, sînt dornici să se schimbe. N-aş fi crezut, într-o instituţie publică...

- Va fi un alt fel de jurnal ? Ce ar trebui schimbat ?

- Să se schimbe puţin felul în care lucrează, felul în care împachetează ceea ce fac ei. Foarte puţin, e vorba numai de nuanţe aici. Pentru că la bază, tuşele groase sînt foarte bune, sînt cele corecte. Sînt oameni de meserie. Acum se lucrează la reglajul fin : să fie mai dinamici, mai deschişi, mai elocvenţi, mai descriptivi. Pentru că au devenit foarte sintetici, probabil pentru că aşa li s-a cerut, nu ştiu. Dar au făcut foarte bine ceea ce li s-a cerut.

- Realitatea Tv are corespondenţi CNN, e o şcoală de jurnalism foarte bună. La TVR poate fi vorba de aşa ceva?

- Şcoală de jurnalism la TVR? Atîta vreme cît oamenii au ocazia să lucreze cu Rodica Culcer, asta este prima şcoală ! Este o şcoală prin care eu am trecut şi pe care o recunosc oricînd. Mare parte din lucrurile pe care le ştiu eu sînt de la Rodica. Al doilea lucru pe care-l poate permite TVR şi chiar se-ntîmplă, şi pe care eu nu l-am întîlnit în cantitatea asta în nici o altă instituţie de presă din România, este formarea profesională din mers, cu consultanţi, cu profesori aduşi din străinătate. Eu nicăieri n-am văzut asta, pînă acum. Aici se-ntîmplă. Chiar acum unii dintre colegii de la ştiri fac tehnică de interviu cu traineri din străinătate, BBC, CNN, etc. Iar Rodica este dispusă şi chitită să mărească extraordinar cursurile astea, să formeze oamenii pe meserie, după standarde internaţionale. Iar TVR permite lucrul ăsta! Pentru că există mecanismele..

- De ce ţi se pare atît de surprinzător faptul că TVR permite lucrul ăsta?

- Nu, nu neapărat TVR . Mi se pare surprinzător pentru că, într-o instituţie media din România, în general, ideea este întotdeauna : « Ai venit, eşti angajatul nostru, pune mîna şi produ!» Aici lumea se mai gîndeşte şi la altceva, iată.

- Cum te-ai gîndit să dinamizezi Jurnalul ?

- Există mai multe surse de dinamism : viteza de reacţie, debitul verbal, există lucruri legate de invitaţi, care vor fi mai mulţi. Există lucruri legate de producţie, cum se vor întîmpla lucrurile în platou, în faţa telespectatorilor, pe care n-o să le dezvălui acum.

- Văd că eşti entuziast.

- Da ! E un lucru nou. Gîndeşte-te la asta : vii într-o instituţie. Se face un decor nou, se gîndeşte un sistem grafic nou, o echipă de oameni, zeci de oameni sînt gata să facă altceva. Faci parte din lumea asta care se schimbă. Profesional, nu ştiu ce m-ar putea încînta mai mult !

- Ce calităţi crezi că trebuie să aibă un redactor prezentator...

- Să fie curios, să vadă lucruri pe care alţii nu le văd... După aia sînt calităţi pe care Dumnezeu ţi le dă sau nu ţi le dă, şi care sînt scrise în cursul de televiziune foarte clar: să ai dicţie, înfăţişare. Nu trebuie să fii frumos...

- De fapt, vroiam să te întreb ce calităţi trebuie să aibă un prezentator ca să devină imaginea postului ?

- Din punctul meu de vedere, să fie un om care să comunice. Un om care să lase senzaţia celor care îl privesc că le spune adevărul. Să fie un bun comunicator. Un om de la care să simtă plăcerea a ceea ce face şi faptul că înţelege ceea ce spune.

- De obicei imaginea unui post este o femeie.

Orice obicei se poate schimba. Există, probabil, această credinţă în România. Iată că şefii de la TVR au considerat că lucrul ăsta se poate schimba.

- Te vezi imaginea postului ?

- În materie de informaţie, mi-ar plăcea să am o prestaţie care să-i facă pe colegii mei din redacţie să se simtă mulţumiţi de felul în care munca lor iese pe post. Asta mi-ar face o plăcere nemaipomenită. Cît despre imaginea postului, nu eu decid lucrul ăsta. Aş pune carul înaintea boilor : nu asta îmi propun. Eu, în momentele în care nu apar pe post, cînd nu spun o ştire, cînd nu vorbesc cu oamenii, mă simt ca peştele pe uscat. Pentru că mie-mi place foarte mult ceea ce fac !

- Dincolo de noul job pe care îl ai acum, cum te vezi evoluînd ? Ce ideal ai ?

- Idealul, în momentul ăsta, este ca Jurnalul să fie un reper şi o alternativă serioasă la jurnalele de ştiri ale televiziunilor importante din România. Un standard. Pe mai departe, timpul lucrează în favoarea mea şi în favoarea tuturor celor care fac această meserie : devii mai experimentat, vîrsta te ajută, e vorba de seriozitate, e vorba de cultura dobîndită. Tot în meseria asta mă văd. Mie-mi place meseria asta şi pot s-o fac de oriunde, în orice ipostază. A propos de statul în platou, lumea se poate aştepta şi la surprize.... Şi nu spun mai multe. Asta veţi vedea la Jurnal.

- În ce relaţii eşti cu Dana Războiu ?

- Foarte bune. Este o colegă extraordinară, pe care abia am cunoscut-o. Tot ce mi-a spus mi-a făcut o deosebită plăcere, lăsîndu-mi credinţa că este o tipă extraordinară!

în Teleghid Cotidianul

Uscat şi Trofin: "Noi nu povestim imagini, le arătăm!"

- Canalul de ştiri are ceva experienţă. Ce s-ar mai putea experimenta într-un canal?

Trofin:- Vrem să-ncepeţi ziua veseli, optimişti dar să şi-nvăţăm cîte ceva împreună. Tot ceea ce ar aduce un plus de spectacol dar şi de utilitate se poate experimenta. Acum am început să preluăm on-line imagini live de pe pîrtii, cu ajutorul colegilor de la Antena 1 Braşov. Dacă reuşim, vom transmite live şi din elicopter. Nu povestim despre imagini, le arătăm! Asta-i, cred eu, esenţa televiziunii.

Uscat:- Orice! Dacă am făcut noi şi aerobic cu femei trecute de prima tinereţe, în direct, în P-ţa Victoriei... Am avut la un moment dat o rubrică de camera ascunsă, pe care o realizam tot în direct. Nu ştiu dacă e o premieră mondială, dar o premieră naţională e cu siguranţă!  Ne-am gîndit, de exemplu, ca în acest sezon să lansăm un concurs de cultură generală pentru oamenii străzii.

- E mare înghesuială în Canalul de ştiri. Cît eclectism poate să ducă o emisiune matinală?

Trofin:- Nu-mi spune mie ce-i aia-nghesuială, că pe vremea lui Ceauşescu mergeam la serviciu cu autobuzul la oră de vîrf! Tocmai am citit contractul, dar nu scrie nimic despre eclectism, aşa că nu pot să răspund. Eu am doar un uşor reumatism la piciorul drept. Şi deviaţie de sept.

Uscat:- “Eclectism “?!? Dacă te referi la îmbinarea mecanică, hibridă a unor puncte de vedere sau concepţii eterogene sau opuse ( DEX . Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1975),  atunci trebuie să recunosc că duce mult !

- Diversitatea se amplifică: aveţi din ce în ce mai mulţi colaboratori. Cum îi ţineţi pe toţi în frîu?

Trofin:- Ştii ce-i aia echipă? Avem nişte oameni de calitate, maturi şi responsabili. Problemele apar cînd cineva descoperă că-i genial şi-l mănîncă-n fund să iasă mereu în faţă. Deocamdată nu e cazul. Din această echipă au mai plecat în trecut oameni de neînlocuit. Şi ştiţi ce uşor i-am înlocuit?

Uscat:- Da’ nu îi ţinem noi în frîu. Dimpotrivă. Treaba noastră e să-i stîrnim, să-i determinăm să dea totul din ei, să vină cu cît mai multe puncte de vedere, să fie volubili, să… …AJUNGE!!!!!! DACĂ NU CERI ACUM PUBLICITATE, TE OMOR! ÎŢI PRĂJESC FICAŢII, ŢI-I MĂNÎNC ŞI PE TINE TE DAU LA MAIDANEZI, AI ÎNŢELES?!!! ( Elena Păun, producător executiv al Canalului de Ştiri şi a tot ceea ce am făcut pînă acum la Antena 1.) Deci frîu’ nu e la noi!!!

- Văd că cele mai multe dintre mesajele de pe forumul emisiunii sînt pentru Roxana sau Eva. Sînt ele mai bune de canal decît voi?

Trofin:- Tu cui i-ai scrie mesaje? Cît de tare îţi stîrnesc eu imaginaţia? Spune-mi şi uimeşte-mă! Dau o bere!

Uscat:- Acuma gîndeşte-te şi tu cum ar suna un mesaj de genul: Trofin, Uscat, dragele mele, sînteţi extrem de bune, m-aş căsători cu fiecare  dintre  voi şi cu amîndouă la un loc. Sînii voştri sînt… etc., etc. Da, Eva şi Roxana sînt BUNE!!

- Cît sînt de bine reprezentate în emisiune personajele cu adevărat underground, specifice oricărui canal?

Trofin:- Noi avem acum şi o rubrică destinată iubitorilor de animale, dar despre rîme, şobolani, cîrtiţe şi hîrciogi nu ne-a cerut încă nimeni relaţii… Dar de ce nu, dacă publicul ar cere?

Uscat:- Gînd la gînd cu bucurie, parcă ţi-am dat un răspuns: m-am gîndit la un concurs de cultură generală pentru oamenii străzii. În rest avem destul de multă politică. Ştii tu vreun subiect mai de canal decît ăsta?!

- Voi doi sînteţi întotdeauna pe acelaşi canal? Nu există şi momente cînd, în privinţa unor aspecte ale emisiunii, o ia fiecare pe canalul lui?

Trofin:- Ba da.

Uscat:- Oho ho, şi încă de cîte ori! Ca să nu mai pierdem vremea să ne convigem reciproc de acurateţea şi justeţea argumentelor fiecăruia, am dezvoltat un sistem de muncă în schimburi (reminiscenţă socialistă: Trofin a apucat să lucreze în fabrică pe vremea lui Ceaşcă). Aşa încît o săptămînă  coordoneza el emisia, o săptămînă eu!

- De ceva vreme adăstaţi în Bucureşti. E aici un vad bun pentru umorul vostru? Nu duceţi dorul canalului din Cluj?

Trofin:- Păi Canalul s-a născut la Bucureşti. La Cluj erau “Ştirile de sîmbăta asta”, care erau altceva. Canalul e un program în direct, cu mare potenţial de adrenalină şi neprevăzut, care te prinde. Mie-mi place umorul care se naşte instantaneu în situaţiile care au loc în direct. Aşa că un posibil slogan ar fi “Gîndeşte iute, da’ vezi ce zici!”.

Uscat:- Ce vad, ce umor?! La Bucureşti sînt BANII, frate. Şi în meseria asta, dacă bani nu e, nimic nu e! Nu mă refer aici doar la onorarii, ci la bani pentru producţie în general! Aşteptăm provincia! (Doamne, ce urăsc cuvîntu’ ăsta…)

- Orice canal are scursurile lui. Indicaţi măcar un aspect “mizer” de care aţi vrea să scăpaţi sau pe care aţi vrea să-l îmbunătăţiţi.

Trofin:- Să-l mutăm după amiaza. Cînd am început armata, în 1981, am crezut că mă voi trezi la ora 5.30 doar timp de 9 luni…

Uscat:- Nu mă provoca la aspecte mizere, că nu mai termin !

- În subteran se construiesc, în taină, surprizele. Voi ce pregătiţi nou pentru  telespectatori?

Trofin:- Mă duc în subteran să mă uit şi-apoi vin să vă spun… adică nu pot, că n-ar mai fi surprize… Pe scurt, răspunsul e da!

Uscat:- Ne dorim, în taină, (ai grijă să nu afle nimeni…) un format de prime time de divertisment, pe care să-l realizăm săptămînal în direct. Simţim nevoia să revenim la poante mai elaborate, la trucajele care ne-au consacrat, la parodii publicitare despre care şi acum sîntem întrebaţi. Ar putea fi o “combinată alpină“ a tot ceea ce am realizat pînă acum, începînd cu Ştirile de Sîmbăta Asta şi terminînd cu Canalul de ştiri !


-   Cînd ieşiţi din Canal, la lumină, pe unde vă duc paşii? Există locuri în Bucureşti pe care le frecventaţi de plăcere?

Trofin:- Bucureştiul are multe locuri foarte frumoase. Mie-mi place enorm să mă plimb şi să observ. Există clădiri vechi în Bucureşti, deosebit de frumoase, şi străzi asemenea. Dar cînd vremea e frumoasă îmi place partea mai puţin expusă a Parcului Herăstrău. E şi un loc unde e interesant seara, unde găseşti multe subiecte care se prezintă pe cluburi, dar nu găseşti loc şi tre’ să stai cu Tzone la pupitru. Dar numai în weekend. 

Uscat:- Cînd ieşim din Canal, la lumină, ne afundăm rapid în beznă. Nu de alta, da’ în clubul unde pune Tzone muzică sînt de toate, numai lumină nu. Chiar vrei să-ţi dau nume? Down Town, Music Club, Terminus, şi mă opresc aici, că ştiu că oricum nu le publici!

- Dar cu gîndul pe unde hălăduiţi? Ce citiţi, ascultaţi, vizionaţi?   

Trofin:- Cu gîndul? Acasă la familie şi la casa mea şi cabana de la munte unde-mi place să merg cu 4X4 din dotare. Văd mai multe ştiri decît poate duce de regulă un om normal, citesc aproape toată presa şi altceva, pe apucate. Şi uneori mă mai apucă dorul de America, pe unde m-am specializat.

Uscat:- Asimov, Marc Levy, David Lodge, Psihologie practică, etc.  şi, în general, cam ce ne recomandă Zvetlana Cîrstean, de ascultat ascultăm de neveste şi tot ceea ce ne recomandă Tzone, iar de vizionat ce să zic, e o listă lungă, de la Madagascar pînă la The  Sea Inside, aşa că… 

în Teleghid Cotidianul

Mircea Andreescu face jocul lui Dumnezeu

În spectacolul „Vizitatorul” de Eric-Emmanuel Schmitt, găzduit de Teatrul Nottara, ne întâlnim cu Necunoscutul. Un bătrân plăcut, atotştiutor, care reuşeşte să-l tulbure pe însuşi Freud. Un fior străbate sala: pe scenă e chiar Dumnezeu! Adică Mircea Andreescu, la 66 de ani şi peste 100 de roluri. Pentru acest rol a primit premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de la Braşov.

- Ce înseamnă spiritul teatral în Braşov ? Care este diferenţa faţă de ceea ce se-ntîmplă în Capitală ?

- Diferenţa este aceea că în timp s-a clădit o trupă foarte serioasă, foarte valoroasă la Braşov. Sigur, nu întotdeauna au fost perioade foarte fericite din punct de vedere profesional. Dar în ultimul timp s-au adunat actori mai tineri iar cei în vîrstă şi-au cîştigat demult un nume : Costache Babii, Virginia Marc, Dan Săndulescu.

- E o privire mai proaspătă decît în Bucureşti?

- Avem un director foarte tînăr, Claudiu Goga, cel care semnează şi regia acestui spectacol, Vizitatorul. Nu ştiu dacă privirea este proaspătă, dar este foarte serioasă. Se face un teatru de valoare şi poate cea mai bună dovadă este că Braşovul este mereu prezent în Capitală. Ultima oară am fost în noiembrie, la Festivalul Naţional de Teatru, cu Aşteptîndu-l pe Godot. Tot anul trecut am fost prezenţi la Festivalul de Comedie, cu un spectacol al lui Vişniec, Angajare de clown. Iată alt nume foarte serios. Nu ne prea încurcăm acolo cu bagatele şi cu flecuşteţe.

- Tocmai aţi luat premiul pentru cel mai bun actor la Festivalul de Teatru de la Braşov. Cu siguranţă sînt multe alte roluri pe care le-aţi fi dorit încununate de un premiu.

- A, acuma să nu vă imaginaţi că nu dorm noaptea aşteptînd premiile, decoraţiile festivalelor de teatru sau ale UNITER-ului. Juriile sînt făcute din oameni, nu sînt computere care să judece exact sau nepărtinitor lucrurile. Eu nu stau să aştept premii. În timp, au fost cîteva. Asta înseamnă că e bine ce facem noi la Braşov. În orice caz nu lucrăm pentru premii, ar fi o nenorocire. Dacă stau să mă gîndesc, ni s-a mai întîmplat să nu fim băgaţi în seamă cu nişte lucruri foarte frumoase şi importante şi-atunci de ce să ne batem capul cu astfel de probleme ? Şi să ştiţi un lucru : valoarea unui spectacol nu este dată de un juriu sau mai ştiu eu ce comisie de selecţie. Tot noi, actorii, o dăm. Şi spectatorii. Sîntem profesionişti acolo, nu sîntem o mînă de amatori care lucrează pompieristic pentru premii sau pentru cîntarea nu-ştiu cărui partid, cum se proceda odată.

- E un rol tulburător cel din Vizitatorul. Cum vi l-aţi asumat ?

Cum se procedează de obicei. Citind piesa, discutînd cu regizorul (cu care nu sînt la prima colaborare, am mai avut noi isprăvi împreună) şi stabilind cîteva lucruri importante. Pe urmă, repetînd cu un actor pe care nu trebuie să-l recomand eu, Alexandru Repan, şi ambiţionîndu-ne să demonstrăm cîteva teme ale acestui spectacol care axează pe discuţia asta dintre un ateu, Freud, şi, eventual, Dumnezeu...

- Cine este acest Necunoscut ? Este « eventual  Dumnezeu » ? 

- Poate să fie Dumnezeu. Noi aşa ne-am gîndit. Există o sugestie de ambiguitate pe care o face autorul piesei, dar noi aşa ne-am gîndit, că este chiar Dumnezeu. Una dintre idei este aceea a răspunderii pe care o poartă savanţii vremii de atunci şi a vremilor dintotdeauna, şi a responsabilităţii pe care o poartă chiar Dumnezeu. Cred că acesta este punctul forte al spectacolului.

- Aţi făcut un Dumnezeu de un firesc fantastic.

Eu am de interpretat un persoanj care este pînă la urmă un om. Să nu vă imaginaţi că acuma m-am dus şi m-am recules pe la mănăstiri... Nu, nu trebuie jucat aşa.

- Care este experienţa dumneavoastră în legătură cu acest necunoscut, mister pe care-l recunoaşte fiecare ?

- L-am adoptat ca pe un persoanj care aş putea să fiu eu sau oricare altul. De altfel şi înfăţişarea lui ne duce la ideea că poate fi întîlnit pe stradă. Privind dincolo de înfăţişare şi de îmbrăcăminte,  se pot ascunde tot  felul de minuni în spatele personajelor.

- Ca şi în spatele oamenilor care ne apar pe stardă. Aţi întîlnit necunoscuţi de felul ăsta,care par a veni de altundeva?

- Există la Braşov un personaj care vinde în piaţă, dar se ocupă şi cu literatura. Un personaj pitoresc şi înţelept. Există multe astfel de personaje. Unul ar fi Petre Ţuţea, de pildă. Unii dintre colegii mei îmi povesteau că l-au cunoscut înainte de revoluţie, nu cum l-au văzut cei mai mulţi la televizor. Nu excela prin cine-ştie-ce ţinută vestimentară, dimpotrivă. Pe unii tocmai asta îi deruta. Numai pînă vorbea. Atunci era cu totul altcineva, era o comoară de înţelepciune şi de încărcătură filozofică formidabilă.

- Cum vi se pare textul Vizitatorului ? Dens ? Filozofard ? Comun ?

- E o reţetă vecină cu a teatrului de bulevard franţuzesc. Sigur, o reţetă care asigură succesul. Iată o întîlnire insolită: Freud - Dumnezeu. La o privire mai superficială vei fi tentat să o tragi spre o situaţie comică, ori nu! Mai nou, autorii francezi ştiu să-şi garnisească succesul de public cu diverse cunoştinţe temeinice, în cazul de faţă despre Freud. Mărturisesc că nu l-am citit pe Freud dar sînt destul de uşor înţeles ideile lui şi ceea ce se dezbate în piesă. Autorul face lucrurile lesne de înţeles pentru toată lumea.

- După Dumnezeu ce s-ar mai putea juca ?

- Ei, mai sînt personaje, nu s-au epuizat. Chiar mîine am repetiţie cu dl. Vlad Masaci, piesa se cheamă Copilul în grădină, a lui Shepard.. Este o piesă foarte frumoasă, s-a jucat cîndva şi în Bucureşti, la Bulandra. Este o piesă mai specială. Poate că de-asta e şi frumoasă lumea asta pe care o aducem noi. Nu-i uşoară, ci frumoasă.

- Ce vi se pare a fi special  în viaţa dumneavoastră ? Dincolo de personaje.

- Îi las pe alţii să observe. Am interpretat peste 100 de roluri. Poate că unul din lucrurile care mă caracterizează este răbdarea cu care lucrez.

- Aveţi timp şi de altceva decît de teatru ?

- Mai rar. Anul trecut s-a întîmplat să găsesc înţelegere la Braşov şi să fac două filme. Sînt foarte curios şi nerăbdător, să văd ce-a ieşit. Din toamnă am lucrat la un film al lui Corneliu Porumboiu, care se cheamă A fost sau nu revoluţie în oraşul nostru ?  Regizorul este foarte tînăr, a luat şi un premiu la Festivalul de la Karlovy-Vary, el este unul dintre cei cunoscuţi mai degrabă în străinătate decît în ţară.

- Cum gîndeşte publicul Vizitatorului?

- Aici, la Nottara, sîntem foarte aproape de spectatori şi le putem vedea reacţiile şi putem citi interesul pe care îl au faţă de discuţiile de-aici, de pe scenă. După felul în care aprobă şi participă, pare că nu sînt străini de problemele de aici. Cred că acesta e un spectacol cu oarecare viitor în Bucureşti.

- Credeţi că oamenii sînt gata să dea un nou înţeles lui Dumnezeu ?

- Nu ştiu dacă sînt gata, nu-mi permit să fac astfel de aprecieri. Sigur că fiecare dintre noi îl vedem altfel pe Dumnezeu. Există o idee a spectacolului, care nu este neapărat a lui Schmidt : de obicei îl chemăm, ne place să-l evocăm şi să credem în Dumnezeu pentru că simţim nevoia ca cineva să aibă grijă de noi. Să stea deasupra noastră, să ne simţim ocrotiţi... Cred că această nevoie e valabilă în continuare. E mare nevoie de ocrotire...  Avem nevoie de cineva în care să avem încredere, care să fie capabil să ne protejeze, pentru că vremurile sînt tare spurcate.

- Vă apasă şi pe dumneavoastră ?

- Bineînţeles, toţi le resimţim, şi asta nu de ieri, de-alaltăieri sau de acum zece ani sau de cînd am început să deschid ochii în lume. Am, totuşi, o vîrstă şi am trecut prin cîteva lucruri... Vorba Necunoscutului din piesă: « secolul acesta va fi unul dintre cele mai ciudate din întreaga istorie a lumii ! ». Şi aşa a fost.

- Nepoţelului dumneavoastră ce-i spuneţi, cum îi descrieţi lumea ?

- A, nu discutăm lucruri atît de importante. Neţopelul meu este un băiat isteţ, s-a născut acum aproape patru ani şi e croit după tiparele mai proaspeţilor cetăţeni ai ţării ăsteia. E un tip foarte grăbit. Şi-mi povesteşte el, are el grijă. Deocamdată e pasionat de o bormaşină.

- Vă jucaţi ? În afara scenei ?

- Sigur, cînd avem timp. Mi-ar plăcea să am timp să stau cu el mai mult, să ne jucăm. Din păcate, timpul meu liber e puţin. Cel mai mult mi-l petrec în teatru.

Cărţi timide la televizor

Ministerul Culturii şi Cultelor tocmai a demarat Programul Naţional de Subvenţionare de Carte şi Publicaţii Culturale, la care s-au înscris 50 de reviste şi 75 de edituri. În acest an subvenţiilor li se vor aloca 28 miliarde de lei vechi. Iată o acţiune de mare anvergură şi responsabilitate.  De aceea ne-am propus să analizăm un fenomen rar apărut pe televizorul românesc: emisiunile în care protagoniste sunt cărţile.

Cărţi înghesuite

Prezentările de carte sunt atît de puţine, că se pot număra doar pe degetele de la o singură mînă. E limpede că genul e considerat neproductiv, neinteresant, deloc aducător de audienţă, pentru că cele mai multe dintre televiziuni n-au catadicsit să le introducă în grila lor de programe. Chiar şi cele 5 posturi care au binevoit (TVR 1, TVR Cultural, ProTv, Realitatea Tv şi B1 Tv) au drămuit cît se poate de bine respectivele emisii, încorsetîndu-le exemplar. Chiar dacă unele programe au alură respectabilă (Pro Tv, “Parte de carte” – durata 50 minute; Realitatea Tv, “Un m3 de cultură” - 45 minute; Tvr Cultural, “75 de minute despre…” (cu Ioana Drăgan) - fireşte, 75 minute) totuşi, senzaţia de informaţie scursă cu picătura nu se poate şterge. O dorinţă nejustificată de a corecta o prejudecată, aceea că o emisiune de cultură ar fi, de fapt, inaccesibilă “publicului larg”, face ca realizatorii respectivelor programe să indice cantitatea de cultură pe care sunt gata s-o ofere pe  micul ecran. Ca şi cum acest mic ecran ar fi incapabil să suporte mai mult, i se pregătesc, bine cîntărite, ori numai “Cinci minte de cultură”, ori (pentru un televizor mai încăpător) “Un m3 de cultură”, ba chiar, treacă de la organizatori, “75 de minute despre…” Să înţelegem de aici că o cantitate mai mare ar primejdui calitatea (cartea e un pachet rafinat de informaţii speciale, subtile) sau că, mai bine, referirea la cantitate (un amănunt obişnuit în pieţe sau măcelării)   ar îndulci din preţiozitatea de nedescifrat a calităţii? În lungimi, volume şi timpi măsuraţi, emisiunile de prezentare de carte îşi doresc să facă din gestul cititului un act firesc, plăcut, care să nu-l intimideze nici măcar cu o idee pe fragilul telespectator.

Succese pe spaţii mici

Iată cum îşi descrie demersul Cristian Tabără, unul dintre cei mai buni realizatori de gen, poate şi pentru că nu se poticneşte în cine-ştie-ce farafastlîcuri intelectuale: “Emisiunea vrea să creeze o legătură mult mai clară şi mai dinamică între carte şi viaţă. Am senzaţia că literatura este privită azi ca un exerciţiu nefolositor. Ei bine, eu şi invitaţii vom încerca să demonstrăm că avem nevoie de carte, chiar mai multă nevoie decît ne dăm seama.” La fel, Alex Ştefănescu îşi propune şi reuşeşte, fiind un specialist în domeniu, discuţii spectaculoase, pline de miez. Tocmai de aceea, pentru emisiunea sa de pe Realitatea Tv, “Un m3 de cultură”, dl. Ştefănescu a primit premiul APTR pentru cel mai bun talk-show. Mai e Dan C. Mihăilescu, excelent realizator, savuros, priceput în a condensa, strălucitor, un întreg univers ideatic în tradiţionalele “cinci minute”.

TVR face “Cinci minute de cultură”, un serial de durată, cu propunere clară, de educaţie a tinerilor în spiritul cărţilor. Că e Călinescu sau alt autor din programa şcolară, publicul privitor la scurta zvîcnire culturală pare a fi format din elevi pierduţi pe coclaurile ţării, la fel de pierduţi şi în paginile cărţilor.

Există, însă, şi curiozităţi: singura carte prezentată pe Prima TV este una imensă, o veritabilă bancă de date a performanţelor aiuritoare ale trupului, oferite cu pompă. “Guiness Book” aduce un spectacol care ar face bine, poate, şi spiritului, dacă zona muşchilor plesnitori şi a fălcilor zdrobitoare nu ar fi atît de îngustă.

Nu ne gîndim că mai multe cărţi prezentate la televizor ar induce un veritabil fenomen de culturalizare în masă. Probabil puţini se reped, mai apoi, în librării, să le şi citească. Dar firescul discuţiei despre cărţi ar trebui să se petreacă şi în alte spaţii/emisiuni, decît în cele dedicate cu zgîrcenie lor. Cartea e un partener de suflet. Nu e doar instrumentul care te fereşte de umilinţa de a spăla WC-uri mai tîrziu, “cînd vei fi mare”. După cum auzim, săltat, de la “Paraziţii”, “cărţile educă spiritul.” La noi, în afară de cei declaraţi scriitori/intelectuali, singurul care s-a dat cititor la Tv, cu mîndrie, este Mutu.

Icoane tinere, credinţă adevărată

"Rugăciunea e minune / Scrisă pe deal cu litere / De sufletul curat al Domnului". Aşa spune Maria-Teodora Cosmovici, elevă în clasa a IV-a la Şcoala "Anastasia Popescu - Mama Sica". Textul este expus, alături de alte gânduri şi icoane ale copiilor, la Galeria Catacomba din Calea Victoriei. Un loc al curăţiei şi al gândului înalt este expoziţia "Icoane tinere" ce mai poate fi vizitată până la sfârşitul acestei luni. Aici veţi afla că Fundaţia "Preasfânta Fecioară Maria" a avut iniţiativa primei şcoli creştin-ortodoxe din ultimii zece ani. Aici, după grădiniţă, elevii mai fac patru clase în acelaşi sistem, sub patronajul spiritual al "Mamei Sica" (neuitata doamnă Anastasia Popescu, cea care i-a format şi a pus bazele acestui învăţământ creştin firesc, aproape necramponat de dogmă). Că aceşti copii au libertatea înţelegerii lumii se vede în felul în care ei cred: simplu, ca şi cum ar respira sau mânca. Ei ştiu să se roage aşa fel încât "să fii curat în suflet ca o cană de lapte" (Şerban Cosmin Adrian, cls. a IV-a). Pentru ei, credinţa vine în chip direct, chiar de la Dumnezeu, nemijlocită de înţelegerea sau viziunea altcuiva. Acest meşteşug al împărtăşirii credinţei este destul de rar, şi cei care lucrează pentru şcoala întemeiată de Mona Şerbănescu au fost aleşi dintre cei care sunt ei înşişi dăruiţi Domnului. Icoanele copiilor s-au născut numai din revelaţie, şi nu dintr-un exerciţiu prozaic al creionului pe hârtie. Niciunde mai adevăraţi aceşti Sfinţi Gheorghe, aceste Fecioare Marii sau Iisuşi mici, rezemaţi uşor de gâtul mamelor. Comunicarea frustă cu divinitatea  se arată în pictură clar, necenzurată de precepte artistice, compoziţionale. Imaginile pot fi copiate, dar emoţiile sunt vii, unice. Sunt emoţii pe care copii le vor păstra cu sfinţenie, şi pe care ei le-au semnat cu numele lor de oameni liberi: Carina, Coco, Maria Mică, Serena, Anastasia, Andreea, Denis... Icoanele tinere concurează oricând orice icoană profesionist alcătuită, tocmai pentru că aici grăuntele credinţei izbucneşte chiar din mâna celui care seamănă. Inutil de cercetat cum. În mod normal, numai copiii ar trebui să picteze icoane. Chipurile, gesturile, culorile sunt văzute în modul cel mai concret doar de ei, pentru adulţi rămân abstracţiile şi cerinţa imperioasă de a nu strivi folosindu-se de ele.

în Ziarul Financiar

Excelenţa în doi timpi

Am revăzut o emisiune care i-a alăturat pe actualul şi pe mai tînărul Patapievici. Între ei, vibrant, Iosif Sava. Mixînd cu delicateţe, Mihaela Crăciun. O reluare din seria TVR 50, la care am mai pofti o dată.

Deschizi sipetul cu amintiri şi întreaga viaţă poate căpăta tîlcuri noi. (Unele au chiar putere de destin.) Îl deschizi pe cel cu filmări vechi din Arhiva TVR şi redescoperi, reconstruieşti o vedetă. De astă dată revezi (sau, şi mai plăcut, abia acum  descoperi) prima apariţie televizată a lui Horia Roman Patapievici. Chiar şi dacă l-am privi pe H.R. Patapievici doar ca pe o vedeta de televiziune, am fi plăcut impresionaţi de noutatea timpului trecut. În 1995, atunci cînd a fost invitat în emisiunea lui Iosif Sava, Patapievici avea 38 de ani. Timid, totuşi subtil impetuos, frămîntîndu-şi mîinile cu nerv, răspundea prinzînd avid de explicaţie nada aruncata de Iosif Sava. De cealaltă parte, în studioul TVR de acum, îl vedem aşezat confortabil în ochiul camerei de luat vederi. Alt ritm. După propria-i mărturisire, chiar altă privire interioară. Acum zece ani, dl. Sava îl descosea socratic, aşteptînd sclipirea tînărului promiţător, debutonînd scandalul prin care fusese mai degrabă cunoscut. Acum Mihaela Crăciun se bucură de-atîtea carţi publicate, îl priveşte cu admiraţie, de astă dată ea cu timiditate. Patapievici cel de acum are aceleaşi preocupari esenţiale, exersate cu „sistemă“. Vorbeşte despre descoperirea excelenţei din fiecare, ca o măsură  a înălţimii spiritului. Vorbeşte despre asumarea elitismului în sens grec şi nu în sensul „găştii“ care acaparează un anume tip de putere. Sărind de la un timp la altul, Patapievici observa că „succesul este un monstru“. Nu i s-a lăsat spre devorare. Îl pretuieşte pe Iosif Sava, dar remarcă şi ceea ce găsea neplăcut la el. Cînd acesta îl întrebase, acum 10 ani, de ce vedea Romania „jalnică“, directorul de acum al ICR pronunţase două nume (Ceauşescu şi Gheorghiu Dej), ca fiind vinovate (alături de mai cuprinzătoarele idei, sisteme, societăţi). Probabil se stăpînise să nu spună şi altele. În emisiunea de azi, urmînd acelaşi traiect, oare cum ar fi răspuns? Cu siguranţă, cu acelaşi entuziasm şi aceeaşi muşcătură a gîndului, avînd în vedere un principiu al televiziunii pe care îl enunţase într-un interviu: „Televiziunea, prin instantaneitatea ei, îţi reaminteşte acest lucru foarte profund: toate clipele pe care le trăieşti, le trăieşti o singură dată! O poţi face cu intensitate, o poţi face dînd dreptate întregului potenţial al clipei, atunci, într-un fel, eşti mîntuit“.

în Teleghid Cotidianul

Românii sunt cu un picior în sat şi cu privirea spre cer!

Luciano Maia s-a născut la  Fortaleza, în nord-vestul Braziliei şi acolo locuieşte şi astăzi. El este binecunoscut în cercul traducătorilor străini din literatura română şi, pentru priceperea sa  a primit, la Ipoteşti, alături de alţi traducători, Medalia Comemorativă "150 de ani de la naşterea lui Eminescu."

-         -   Domnule Maia, aici, la Neptun, sunteţi acel foarte bun traducător al poeziei române; în Brazilia sunteţi mai ales scriitor. Cum vă place să vă prezentaţi?

-         Sunt scriitor, am debutat la 18 ani şi de atunci am publicat destule cărţi de poezie, cronici şi chiar ficţiune. Am început să studiez limba română în anii ‘80 şi în câţiva ani am publicat prima traducere, "Luceafărul" de Eminescu, chiar la centenarul morţii poetului. Apoi am mai publicat traduceri din Arghezi, Alecsandri, Goga, Blaga şi, în ultimul timp, mai ales Sorescu. Au mai apărut şi baladele populare româneşti, "Meşterul Manole" şi "Mioriţa", în versiunea brazilană, ca şi o povestire a lui Mihail Sadoveanu, "Căprioara". De curând Editura "Libra" a publicat o ediţie bilingvă a poeziilor eminesciene, conţinând traduceri ale lui Victor Buescu, ale lui Carlos Queiroz şi ale  mele.

-     Sunteţi un mare sentimental, sunt sigură că aţi început să traduceţi pentru că v-a plăcut ce citeaţi...

-         Da, da, la început doar citind.

"Pentru mine România este o lecţie de iubire. Limba română are multe asemănări cu limba mea şi literatura scrisă în această ţară este ceva minunat. Am descoperit că cei mai buni poeţi români au o legătură profundă cu straturile cele mai curate, mai pure ale acestui popor. Românii sunt cu un picior în sat şi cu privirea spre cer! "

Doar la o propusă încordare a auzului se desluşeşte un uşor accent portughez. Altfel, cadenţa, căldura vocii şi plăcerea glumei nu par deloc străine nouă. Ori este vorba despre acea armonie universală care-l farmecă atât de mult pe Luciano Maia? El cântă romanţe şi-i bate prieteneşte pe umăr pe prietenii lui, poeţii români. Tot român, şi el.

-         Şi de ce aţi învăţat limba română?

-         Ha, ha, întrebarea asta mi-o puneţi pentru că nu vorbesc bine?... Am avut prilejul să vin de câteva ori în România, anul acesta este a cincea oară, şi mi-am făcut aici mulţi prieteni, scriitori, poeţi. Şi pot să spun că pentru mine România este o lecţie de iubire, pentru că principala mea preocupare este să am contact cu o literatură care să mă  atragă. Limba română are multe asemănări cu limba mea şi literatura scrisă în această ţară este ceva minunat. Am descoperit că cei mai buni poeţi români au o legătură profundă cu straturile cele mai curate, mai pure ale acestui popor. Eu, aici, sunt la începuturile unei călătorii pe drumul poeziei româneşti şi, pe măsură ce trece timpul, nu numai că o iubesc mai mult, dar o şi înţeleg mai bine.

-         Ce sentiment românesc este mai aproape de sufletul dumneavoastră? Sunteţi brazilian...

-         Este un fel de sentiment plenar, al universalităţii. Românii sunt cu un picior în sat şi cu privirea spre cer! Eu cred foarte mult în strânsa legătură dintre cultura română şi cea braziliană, mai ales din regiunea mea.

-         Aţi studiat şi alte limbi romanice?

-         Practic, eu ştiu toate limbile romanice: portugheza, limba mea, galiţiana, spaniola sau castiliana, catalana, franceza, provensala, italiana, sarda şi româna. Şi nu le-am învăţat în facultate, eu sunt avocat şi am masteratul în literatura braziliană. A doua carte a mea, "Memoria apelor", a fost lansată de curând  la Uniunea Scriitorilor din Bucureşti, aceasta fiind a şasea ediţie.

-         Credeţi că acestă apropiere de limba şi tradiţia română ţine de destin?

-         Uneori cred că da, aşa este. Alteori, îmi place să cred că e doar voinţa şi plăcerea mea la mijloc. Şi, uite, cât am tradus, la un moment dat am vrut să scriu un poem în limba română. Am reuşit doar un catren, care sună aşa: "În fluier dulce de lemn / Cântă codrul doina tristă / Cel mai pătrunzător semn / De dor, care în lume există." Nu e un vers elaborat, ştiu, dar este sinceritate, este ceea ce am înţeles eu din emoţia acesui popor. Cuvintele au taina lor, au puterea lor de a convinge sau de a emoţiona. Dacă nici nu emoţionează, nici nu conving, atunci nu poate fi vorba de un poem . Şi cuvintele au natura lor, nu sunt nici de natură umană, nici minerală sau vegetală. Ele vorbesc despre fiinţa ta, fiinţa mea, tinereţea mea, tinereţea ta, visurile mele, visurile tale, speranţele tale, speranţele mele...

-         De câteva zile v-aud cântând romanţe, mai ales cele pe versurile lui Eminescu, şi aţi avut chiar succes, aici, la Neptun.

-         A, eu ştiu multe romanţe, şi-mi place că mi-am găsit aici prieteni cu care să cânt. Brenda Walker chiar m-a surprins, şi, bineînţeles, Adrian Sahlean care e român şi cântă şi traduce excepţional. Eu cânt romanţe de drag, Îmi place versul românesc, curat, şi uşoara tristeţe care se apropie foarte mult de cântecele noastre.

-         Vi se întâmplă ca la petreceri, cu prietenii,  să cântaţi şi o romanţă?

-         A, da, de nu ştiu câte ori. Brazilienii sunt întotdeauna încântaţi, îmi cer să cânt iar şi iar. În general, prietenii mei au ajuns să iubească şi ei România.

din Ziarul de Duminică

Substanţa vie, cusută temeinic

Materialitatea lumii este o preocupare artistică primordială, ca şi cea pentru aspectul spiritual al acesteia. Obişnuiţi cu atâtea forme şi substanţe, oamenii cunosc însă şi pasiunea de a crea unele noi. La galeria Simeza, Doina Lucanu Sbârciu compune, cu mijloace filigranate din materii naturale, o întreagă expoziţie de fenotipuri. Pădurea, lanul ori poiana stau agăţate, personaj cu personaj, de pereţii Simezei. Fenotipurile, aducând cu ştiuţii copăcei, urcă rotit pe hârtia făcută manual, din fire textile ori vegetale. Un univers de  hârtiuţe, aţe, sforicele, frunze, încheagă concreteţea unei materii noi, dar nu necunoscute. Acest vegetal, împânzit de nervuri fabricate pulsează de o nouă viaţă, de esenţă clar feminină. Asta se simte doar văzând felul în care Doina Lucanu Sbârciu îşi atinge creaţiile. Chiar în gestul mâinii atingând sticla (în sculpturi combinate) se simte atracţia pe care materia o exercită asupra materiei. Pe lângă fenotipuri, un perete al expoziţiei este plin de desene: simple, uşor scrijelite, având aceeaşi subţirime a liniilor ca şi în creaţiile vegetale.Lumea artistei este una plină de nervuri, de mici canale conducând seve, informaţii, alte substanţe. Un univers împânzit firesc, nu cotropit.

Doina Lucanu Sbârciu s-a născut la 17 martie la Bistriţa şi a absolvit, în 1982, Institutul de Arte Plastice şi Decorative  "Ion Andreescu" din Cluj-Napoca. Tot în 1982 debutează la Quadrienala de Arte Decorative, la Bucureşti. De atunci, a avut numeroase participări la expoziţiile de arte decorative, tapiserie, broderie, sculptură mică, sticlă,grafică, miniaturi textile. Pricepută în atâtea, artista a expus în grup, la Baia mare (Tabăra de creaţie-1987), Bucureşti (Expo Grup trompe L'oeil, 1989, Expo Grup Moda - 1989, "Cartea" - 1995). Pe lângă expoziţia personală de la Centrul Cultural Maghiar din 1995 şi cea din acest an de la Simeza, artista a mai participat şi la expoziţia Internaţională de Miniaturi din Canada - 1989, Festivalul "Process Space", Bulgaria-1995, Expozişia de grup "The Book", Olanda - 1996 şi la Expoziţia de grup de la Veneţia din 1999.  Pentru căutările sale, Doina Lucanu Sbârciu a primit Premiul II la Festivalul "Primăvara studenţească" din 1980 şi Premiul special la Festivalul artei şi creaţiei studenţeşti, în 1981.

Încă o săptămână de aici încolo veţi putea intra în universul fenotipurilor mici, la galeria Simeza, din care veţi ieşi cu vegetalul în carne şi-n oase. Aşa se-mbină materiile.

Ştirile au umor

Mihai Dedu a făcut atletism de performanţă. De caţiva ani se aliniază la start în fiecare dimineaţă, să prezinte ştirile ProTv. Tot performanţă şi aici: programul, produs  de Alex Livadaru şi Daniel Mafteiu, e unul dintre cele mai vizionate dimineaţa. Dedu e un bonom cu drag de telespectatori.

“Am făcut o pasiune nebună din a crea românului o zi cît mai plăcută.”

“Programul ăsta de dimineaţă mi-a dat şi mie bucuria vieţii.

Omul este liber să-şi aleagă ce program doreşte. Doar nu avem 23 milioane de oameni şi un singur televizor!”

-         Sînteţi în ProTv de pe vremea Canal 31. Care este semnul acestei vechimi? Cum aţi evoluat?

-         Am luat în greutate. Şi la propriu, şi la figurat. Cînd faci cu pasiune ceva, n-ai cum să nu acumulezi. Cînd mănînci cu poftă ceva, eşti gurmand şi se mai depune cîte-un pic pe undeva…

-         Dar nu e un surplus stînjenitor din punct de vedere profesional.

-   Dacă ar fi vorba de mîncare, ar fi stînjenitor… Dacă vorbim serios, experienţa acumulată în timp e un lucru cît se poate de bun şi vizibil la televizor.

   -  Care ar fi schimbările care s-au produs, în timp?

-         Diferenţa e crasă. În primul rînd e vorba de stare. Atunci se despica cerul sau se despica pămîntul şi te-nghiţeau amîndouă odată sau pe rînd, vorbind de emoţii. Astăzi nu mai e aşa. Termin emisia de astăzi şi mă gîndesc că mîine trebuie s-o fac mai bine, dar nu mai am emoţii.

-         După atîta experienţă, care ar fi acum înţelesul acestui „mai bine”?

-         Enorm! N-aş vrea să divulg un secret, pot să spun doar atît: degajarea asta de care au început să vorbească mai mulţi, vine din pasiune, vine din dragoste imensă pentru ceea ce fac.

-         Pasiune au şi alţii. Şi n-au acelaşi rezultat.

-         E adevărat. Dar pasiunea poate să fie arzătoare şi arde cît un băţ de chibrit, sau arde o perioadă foarte lungă, cum sunt chibritele pentru focul de grătar.

-         Vorbim despre pasiune într-un fel frumos, metaforic. Dar să vorbim chiar despre pasiunea de a prezenta ştiri.

-         Nu e numai asta. Sunt nişte ingrediente greu de pus în cuvinte. Pe de-o parte există pasiunea de a prezenta ştiri. Au fost şi ştiri de sport, şi ştiri de ora 17.00, şi ştiri de ora 19.00, sau pe postul Acasă. Pe de altă parte, dacă mă gîndesc numai la prezent, la ştirile de dimineaţă, pot să spun că am făcut o pasiune nebună din a crea românului o zi cît mai plăcută. Poate cîteodată pare regizat, dar 99,9% din dialogurile de dimineaţă nu sînt regizate, nu sînt scrise în prompter, iar lucrul acesta cred că aduce noutatea.

-         Libertatea asta este o idee personală sau a fost ideea producătorului, a regizorului?

-         Nici nu ştiu, a venit şi nimeni nu s-a împotrivit. După asta au venit şi celelalte lucruri bune. Noi ne facem meseria. Dacă o facem bine, vedem în sondaje, în rating-uri. Nu o facem bine, tot acolo vedem.

-         Sondajele vă ţin atenţia crescută. Simţiţi concurenţa?

-         Ar fi lipsit de modestie să spunem că nu. Şi-apoi ce e mai frumos? Să te lupţi de unul singur şi să ieşi pe locul doi sau să te lupţi cu toţi ceilalţi şi să fii în frunte? Este o competiţie zilnică şi cine are antrenament şi rezistă, e în top.

-         Pe lîngă această concurenţă profesională există şi o concurenţă pur umană. Nu toţi au aceleaşi calităţi. Care e psihologia prezentatorului de ştiri?

-         Depinde. Gândindu-ne puţin, la ştiri trebuie să fii sobru, trebuie să ai credibilitate. Trebuie să dai consistenţă spuselor. În momentul în care presari aici şi o glumiţă cu Florin (Busuioc), cu Netty, cu Vadim, cu Raluca, mai nou Corina (la sport), devine ceva atipic. Şi eu cred că noi aici am cîştigat. Totuşi, una e să fii sobru la ştirile de la ora 19.00, şi alta dimineaţa. Noi pe asta am mers, pe ceva original. Am vrut să văd dacă dă roade, şi-a dat. Dacă faci o glumă nu înseamnă că eşti neserios. E important să antrenezi telespectatorul în jocul tău.

-         Totuşi, la ştirile serioase sunteţi sobru, fără a fi teatral. La teatru v-aţi gîndit?

-         Am vrut să fac teatru. În 1993, cînd eram la ProFm, am vrut să dau la teatru. Dar m-am mutat aici şi am tot amînat. Nu-i nimic. Programul ăsta de dimineaţă mi-a dat şi mie bucuria vieţii! E un rol plăcut.

-         Că veni vorba de spectacol. Este foarte criticat acest spectacol violent al ştirilor. Ce părere aveţi?

-         E adevărat. Dar ce să facem? Ne întoarcem în urmă cu 15 ani? Am vrut să fim liberi, suntem liberi. Toate televiziunile fac la fel. CNN e peste tot unde se întîmplă o nenorcire. Da, ştiu, CNN nu prezintă toate violurile de pe cuprinsul SUA. Nici n-ar face faţă, la cîte sunt. Vrem să fim informaţi. Un viol nu e o informaţie, dar ne arată realitatea. Ne arată cum şi de ce să ne ferim. De altfel, omul este liber să-şi aleagă ce program doreşte. Doar nu avem 23 de milioane de oameni şi un singur televizor!

în Teleghid Cotidianul

Încrâncenarea traducătorului pe "arătura culturală"

Poetul si traducătorul Ion Milos trăieşte în Suedia din anul 1959. Este român născut în Banatul Sârbesc şi are o activitate culturală impresionantă: 17 volume de poezie originală publicate în limba română, patru în suedeză, patru în sârbă, unul în macedoneană şi unul în engleză; şapte cărţi româneşti, şapte franţuzeşti, nouă sârbeşti, doua croate si opt macedonene talmacite in suedeza; trei carti suedeze traduse in macedoneana, sapte in sarba si doua in limba romana. 

- Unde va este, de fapt, locul?

- Cred ca locul meu este acolo unde mi l-am ales. Fiindca eu am aproape de inima mea trei tari: sunt nascut in Iugoslavia din parinti romani, dar am plecat demult, aproape dat afara...

- Cand anume ati plecat?
- Am plecat din Iugoslavia in 1959. Vreme de 15 ani n-am putut sa-mi vizitez parintii, pentru c-am fost declarat dusman al poporului si-al clasei muncitoare, urmare a unui eseu in care m-am rafuit cu politica stalinista din "Cultura si literatura" de pe timpul acela. Am casa parinteasca in Iugoslavia, parintii sunt morti si ma duc de doua ori pe an la mormintele lor, dar nu m-as putea stabili acolo. Fiindca eu sunt bine lansat in Suedia, ca scriitor, ca traducator, si prin forta lucrurilor sunt nevoit sa raman in Suedia. In Romania nu ma simt bine pentru ca nu sunt bine primit. Statul roman n-a facut nimic pentru mine, foarte multe institutii romanesti au facut chiar totul sa ma alunge, sa ma indeparteze de tara limbii mele materne, fiindca pe mine m-a nascut limba romana si eu inca din leagan am trait cu dorul de a veni odata si-odata aici. 

- Cand ati ajuns prima oara in Romania?
- Din cauza razboiului, din cauza conflictului dintre Tito si Stalin, apoi din cauza plecarii mele in lume, in Franta si in Suedia, am sosit aici pentru prima data abia in 1968. Cred ca anul acesta va spune ceva. Cand am ajuns in Romania, am simtit, intr-adevar, o placere imensa, mi s-a parut tara veseliei, nu era o tara de consum, gaseai aici de toate. Veselie ca aceea n-am mai intalnit in alte tari, eram liber, puteam sa dorm oriunde. Ce voiosi erau scriitorii, actorii, artistii pe vremea aia!


Noi suntem vinovati ca nu suntem cunoscuti

- Ati regasit acum acea stare de spirit?
- Nu, acum nu. Atunci satisfactia materiala era prilej de bucurie. Cand am venit in '68, pur si simplu tremuram de fericire ca in sfarsit calc pamantul pe care au calcat idolii mei, Eminescu, Sadoveanu, Arghezi. Vazand cat de putin este cunoscuta cultura romana in Suedia, am vrut sa fac ceva in favoarea ei. Am inceput cu pictura: am organizat o expozitie Constantin Piliuta in Suedia, care a fost foarte bine primita. N-am tinut cont daca romanii sunt din exil sau din tara, am organizat dupa aceea expozitia sculptorului Ion Vlad, care traia la Paris. Romanii sunt romani. Insa politica i-a impartit, i-a facut suspiciosi, chiar dusmani, si din cauza asta am patit-o si eu. Fiindca daca am adus pe cineva din Romania, romanii din exil m-au suspectat ca am relatii cu Romania ceausista, daca am adus pe cineva din exil, romanii de aici m-au suspectat ca am relatii cu dusmanii. Am adus pentru prima oara in Suedia un teatru romanesc, Teatrul de Comedie. Cel mai mare succes l-a avut "Noaptea furtunoasa". Nici atunci n-a iesit insa bine. Au fugit trei actori din trupa, si nu mi s-a mai permis sa traduc piesa. 
 
- Ati fost acuzat chiar tot timpul?
- Europa Libera m-a atacat ca, aducand Teatrul de Comedie, deci pe Caragiale in Suedia, am facut servicii culturii ceausiste. Tot ce-am realizat pe taram cultural s-a interpretat numai politic, si de-o parte, si de alta. ai mi-a mers foarte rau pana in '89. Lumea noastra romaneasca nu tine cont de faptele frumoase, tine cont numai de aderenta politica, de aderenta la gasca, la clan. Nu conteaza sa fii bun patriot...

- Se intampla asta si azi?
- Mai ales acum, mai ales acum. Acum e foarte importanta apartenenta la clanuri - si culturale, si literare, si politice. Acest fapt e foarte dureros, din cauza asta nu ne-am afirmat in lume. Noi suntem vinovati ca suntem necunoscuti. 

M-am nascut strain

- Stam chiar atat de prost?
- Daca vedem cine sunt cei tradusi, ne vom da seama ca s-au lansat in strainatate autorii care au avut pe mana puterea culturala la un moment dat. Cultura la noi se imparte in "Cult" si 'Ura". Te fac cult daca esti din gasca mea, daca nu, te transform in obiect de ura. E groaznic. Suntem barfitori, suntem turnatori. Din cauza asta n-am obtinut nici un premiu Nobel, pentru ca daca au existat propuneri de scriitori valorosi, au venit si barfele impotriva lor si ne-am facut de rusine. Mai mult, ne lipseste sentimentul actului obstesc. Din cauza asta, scriitorii care pleaca in strainatate si-si insusesc la un moment dat limba tarii de adoptie nu fac nimic pentru promovarea culturii romane acolo. Isi fac propria opera si-atat. Mai intai trebuie pregatita aratura culturala.

- Pe cine trebuie sa plivim?
- Pe cei care ne otravesc. Si mai e ceva: nu facem deosebire intre putere, natiune si adevar. Eu am avut nevoie de cultura, de limba romana ca sa ma formez in strainatate. Cand am venit in Romania, nu s-a inteles ca vin la limba mea materna, care are o statura eterna, s-a zis ca am venit la putere. ai puterea m-a repudiat constant. 

- Cum se imbina peisajul suedez din poezia dumneavoastra cu limba romana?.
- Cine citeste versurile mele vede ca este vorba de poezia vietii, a vietii planetare. Pentru ca am trait in mai multe tari, am o experienta aparte. M-am nascut strain si a trebuit intotdeauna sa fiu mai bun de zece ori decat majoritatea poetilor locului. Poezia care se scrie acum in Europa e destul de slaba, pentru ca, neavand experienta vietii, a suferintei, autorii scriu o poezie a cuvintelor, a limbii.

- Sunteti, totusi, un specialist al cuvantului.
- Da, dar nu al cuvantului gol. Pe mine ma intereseaza esenta.


Interviu aparut in Ziarul Financiar

Femei superbe, managerii lui Dracula

Un pahar cu piciorul în chip de dragon îi şerpuieşte în palmă. O mână fină, prelungită de un trup frumos, sculptural, luminat de un chip blond. Aşa, înconjurată de pahare încrustate în bronz sau presărate de pietre preţioase, având alături un sfeşnic aidoma unui blazon străvechi, Ana Coman pare coborâtă din cartea lui Stocker, “Dracula”. Sau din filmul lui Coppola. Sau din cabinetul lui Dracula însuşi, care trebuie privit acum ca un aristocrat rafinat, misterios, în ochii căruia mocnesc flăcările pasiunii. Un univers provocator, pe care Ana Coman l-a studiat un timp si pe care n-a mai vrut să-l părăsească. De drag, dar şi din interes. A pus la care o afacere care revigorează un mit, îmbogăţindu-l cu valori noi. Fără îndoială, urmeză şi îmbogăţirea personală.

Acum câţiva ani Ana Coman, 32 ani, nu ar fi bănuit că va veni un timp când va fi deosebit de legată de lumea contelui Dracula. După ce a lucrat 5 ani în Parchetul General şi 6 ani pentru Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), Ana şi-a dat demisia.  Urmând cursurile Facultăţii de management, marketing, ale Universităţii Româno-Americane, a fost nevoie, la un moment dat, să cerceteze şi să evalueze o firmă de turism care oferea pachete turistice Dracula. Astfel a ajuns să cunoască toate aspectele, avantajele, dar şi dezavantajele comercializării unui brand devenit naţional. Din păcate, cu toată popularitatea brandului, aproape toate produsele care îl promovează sunt ameninţate de kitsch. Cănile, paharele Coca-cola, tricourile pline de sânge, şepcile şi cărţile poştale din care rânjesc colţii de vampir  au fost suficient exploatate şi au adus un profit pe măsură. Dar noua imagine pe care şi-o construieşte România în Europa şi în lume ar putea beneficia de un Dracula mai puţin agresiv, depăşind stadiul de barbarie. Aşa s-a gândit Ana Coman să înnobileze şi să umanizeze conceptul, ţintind, evident, să obţină un profit de care acesta se bucură deja, dacă nu chiar mai mult. O fire iubitoare de frumos şi imaginativă, şi înzestrată cu necesara forţă creatoare, Ana trecuse prin experienţa muncii pentru Parchetul General şi CNSAS, şi acestea medii oarecum barbare şi care s-ar fi cerut umanizate. Dar nu numai atât: se adăugase şi proaspăta experienţă a divorţului, care lasă urme adânci şi greu de şters. Poate doar preocuparea pentru noua afacere şi dragostea pentru băieţelul ei, Robert Corneliu, au ajutat-o să treacă peste asta. Micuţul Robert poartă numele tatălui lui, Robert Coman, fondator al Best Computers, una dintre primele firme de retail IT de la noi.

De la un pionierat la altul

In timpul căsniciei sale cu Robert Coman, Ana a deprins obişnuinţa si gustul afacerilor. Fără îndoială, a fost un beneficiu pentru toată evoluţia sa ulterioară în acest mediu, faptul că a parcurs, alături de el, tot acest traiect al unei afaceri în ascensiune. “Toţi anii împreună am învăţat foarte mult, de aceea nu regret. Am învăţat din experienţa companiei Best Computers, pentru care m-am implicat de la bun început. Au fost alături de noi şi părinţii mei, ne-au ajutat şi ei, la început.” Mioara Custură, prietena şi partenera sa în afacerea Contelui Dracula, îşi aminteşte cu nostalgie acel început plin de entuziasm de la Best Computers, unde era Directorul departamenului de control şi calitate: “Pe Ana am cunoscut-o prin fostul ei soţ, soţul meu fiind directorul lor economic, la Best Computers. Ţin minte că la început venea dl. Coman la noi şi soţul meu îl învăţa cum se calculează factura, TVA-ul, în dormitorul nostru, unde aveam şi biroul… Astfel s-a legat o prietenie frumoasă. Am fost apoi la nunta lor, la botez, am petrecut împreună şi bune şi rele. Până când a intervenit divorţul, care a coincis, oarecum, cu vânzarea companiei către Diverta, în septembrie 2005. Atunci când s-a petrecut ruptura dintre ei am pus în balanţă şi am ales să rămânem lângă Ana. O cunoşteam ca pe o soţie exemplară, care a fost alături de soţul ei întotdeauna. Oricât de târziu venea el acasă, noaptea, ea făcea mâncărică,  se implica zi de zi în treburile casei. Era şi este o mare sufletistă!” Oricum, Robert Coman i-a promis Anei că o va susţine în afacerea personală (ceea ce s-a şi petrecut un scurt timp), pentru care ea deja începuse să întocmească diverse prospectări de piaţă. Pasul din septembrie 2005 a adus transformări nu numai în vieţile personale, ci şi în cele profesioanle ale foştilor manageri Best Computers. Imediat după ce compania a trecut în ograda Diverta, “spiritul Best” s-a alterat. Tot Mioara Custură îşi aminteşte: “ În Best era o atmosferă specială, unică. Eram toţi entuziaşti şi responsabili. La Diverta totul s-a disipat foarte repede, nu mi-a plăcut atmosfera şi lipsa de responsabilitate a unora de acolo. Am stat o perioadă foarte scurtă, doar câteva luni, şi tot timpul eram nostalgică după vechea atmosferă Best…” Cum nimic nu se pierde, nostalgia şi noile provocări le-au îndemnat pe cele două partenere de afaceri să reînvie,  acum, la scară mică, spiritul Best în cadrul noii companii, care se ocupă de Comorile contelui Dracula.

Cu siguranţă, amândoi soţii Coman sunt personalităţi creative, îndrăzneţe, care, iată, reuşesc cu entuziasm să înceapă afaceri ingenioase. Cu toate astea, mai mult decât Best Computers, businessul comorilor contelui Dracula presupune inventivitate. Practic, Ana Coman a regândit o întreagă lume: ea însăşi a desenat, mai inainte ca artiştii plastici cu care lucrează să concretizeze în obiecte reale, paharul cu dragon sau blazonul contelui. Continuă acum să gândească linia de bijuterii şi are deja în minte valurile de lenjerie fină de pat sau intimă. Cu aşa un manager, Dracula se bucura să revină la viaţă, să se infrupte şi el puţin. Din câştiguri…

Aventuri în lumea contelui Dracula

Conceptul, acest Dracula în obiecte de preţ, a căpătat contur destul de greu. Ambiţia de a realiza totul manual, numai si numai în Transilvania, pentru a proba autenticitatea produselor, a adus însă un plus de calitate. Căutând la fabrica de porţelanuri din Alba Iulia (Apullum) pe cineva care să creeze o formă deosebită de cană, Ana Coman l-a descoperit pe cel care urma să devină unul dintre artiştii săi. Ba a mai descoperit şi o turnătorie, pe care a redecorat-o şi modernizat-o. “Artiştii de astăzi sunt puţin prea abstarcţi, eu sunt încă în Renaştere. Am avut noroc, acolo este ancorat şi artistul meu… De altfel, mizez pe o redescoperire a atelierelor meşteşugăreşti din România.” Astfel, nu numai ideea, ci şi modul de producţie este unul rar exploatat. Începuturile au fost legate de 22 000 de euro, pe care i-au adunat cei trei acţionari. De atunci, într-un an şi jumătate, cifra investiţiilor a crescut la 50 000 euro . Acum încep să se vadă rezultatele, după ce comenzile din Grecia şi România au devenit o obişnuinţă. Sunt ţintite, în curând, pieţele din America, Italia, Marea Britanie, Cipru şi Japonia.  “De fapt, tot ceea ce am investesc în acest business. Îmi doresc o turnătorie modernă, evident, în bronz, care este un material greu de lucrat, pretenţios. Vreau să reuşesc ceva ce numai noi putem face. Nu mă gândesc la bani. Îmi doresc să creez un brand pentru Romania, un brand puternic. Din păcate, la noi Dacia este un brand mai puternic decât Dracula. Eu cred, totuşi, că Dracula ar fi mai potrivit. Dracula poate fi şi un personaj negativ, dar şi unul pozitiv. Dracula e nemuritor!”, postulează Ana Coman. Deşi cam de un an de zile produsele contelui Dracula sunt prezente pe site-ul companiei, dar şi în Casa Dracula din Pasul Bârgăului, abia acum clienţii încep să manifeste interes. De altfel, Ana a intuit că va dura destul de mult până când piaţa va asimila un alt Dracula decât cel sângeros, cu care eram obişnuiţi. “Nu vreau să cuceresc tot felul de pieţe, bazându-mă pe faptul că pot schimba concepţiile. Aştept un anumit tip de public, la fel de rafinat ca şi aceste produse.”

Paharele, serviciile de whisky ori biju-urile sunt concepute pe 3 linii: aristocrat, arhaic şi medieval, păstrând fiecare o anumită patină a timpului. În turnătoria de la Alba Iulia Contele şi-a comandat produsele de lux, turnate în aur, argint şi bronz, ori înnobilate cu pietre semipreţioase, aventurin, jasp, onix, ochi de tigru sau murano. Nu ştim ce licori ar sorbi Dracula din paharele susţinute de cozi de dragon, dar aristocraţii din ziua de azi ar şti, cu siguranţa, ce să pună în ele.

De când se ocupa de această afacere, Ana Coman a început să se priceapă la lucruri pentru care înainte nu avea preocupare. Ştie la ce temperaturi se topesc bronzul, fierul şi celelalte metale.  E la curent cu tehnologia cuptoarelor şi studiază ofertele pentru modernizările turnătoriei.  Continuă să deseneze obiecte noi, cu aceeaşi uşurinţă cu care îşi imaginează rochiile personale sau bijuteriile. Tenace şi inventivă, Ana este, fără îndoială, o femeie Dracula. Lucrarea ei nu s-a născut, însă, dintr-o sclipire de canin, ci dintr-una de gând. “Adevărul este că produsele noastre sunt foarte masculine. Mie îmi plac obiectele masive, dure. Sunt de acord cu femeia Dracula. E o femeie foarte puternică, oriunde, oricând. Şi extrem de pasională.” Cam aşa ar arăta femeile de afaceri de astăzi, cam de acolo izvorăşte succesul lor.

Pentru Mioara Custură, asociata Anei, business-ul a venit nu numai pe feeling-ul ei, ci şi pe pregătirea ei profesională. Pentru că Mioara a terminat chiar Facultatea de Metalurgie, din cadrul Politehnicii, în 1990. După 2 ani de lucru în branşă a devenit organizator de evenimente artistice studenţeşti, pentru o firmă de impresariat artistic. După ce a terminat şi Facultatea de Drept, în 2003, a fost cooptată în grupul Best, unde a petrecut cei mai frumoşi şi cei mai satisfăcători ani din punct de vedere profesional. Acum iat-o în biroul luminat de comorile contelui Dracula, ţintind cu ochi ager toate tranzacţiile companiei. “Eu sunt o fiinţă mai realistă decât Ana, care e mai entuziastă. Sunt foarte atentă la organizare, la logistică şi la contracte. Sunt foarte dezamăgită de calitatea umană a afaceriştilor din România, în trecut am avut parte şi de păcăleli. Sunt unii care se pricep să tragă ţepe. Sper să nu avem de-a face…” Deşi ţepele ar fi specialitatea lui Dracula, un mediu de afaceri ţepos nu e de dorit nimănui. Tocmai de aceea Draculesele (cum le numesc cei din Alba Iulia, unde ajung destul de des) sunt cu ochii în patru. Dracula este un partener de business atent, onorabil, îndrăzneţ. De după gulerul alb, scrobit, sau de sub pelerina în falduri grele, Dracula îşi arată acum degetele fine împodobite de inelele Anei  şi soarbe lichidul vital tot din paharele ei grele. Şi  râde superior, cuceritor, când ştie că în turnătoria lui focul se înteţeşte şi în buzunare galbenii sună. De aceea e generos cu doamnele care îl ajută în această anevoioasă dar rafinată încercare.

Torneo Businessman's 2007