Gheorghe, cetăţean universal

-         Să vorbim despre emanciparea lui Gheorghe, acest brand naţional.

-         „Emanciparea lui Gheorghe”? Sună ca şi când mi-ai fi dat un sutien...

-         Pe de o parte avem brand-ul vechi, tradiţional, popular: Gheorghe. Pe de altă parte avem astăzi un Gheorghe care se ia de guler cu Adrian, cu Miron şi cu alţi inşi importanţi.

-         Asta e emancipare? Adică un artist care n-are de-a face cu ăştia nu e emancipat? Depinde din ce parte priveşti. Eu nu m-am schimbat, fac ce-am făcut dintotdeauna.

-         Nu e o rafinare jurnalistică faptul că înainte îţi permiteai şi o Laura Andreşan şi-acuma te vezi doar cu politicieni?

-         Asta mă îngrijorează pe mine... E un format, la urma urmei. Ce sunt eu pe piaţă? Un performer, nu ştiu cuvântul în română. Şi-atunci lucrezi în funcţie de proiectele pe care le ai la dispoziţie, pe care ţi le oferă piaţa. Eu mă simt cel mai confortabil în momentul în care amestec politicieni, curve şi artişti. Atunci mă simt eu cel mai bine.

-         Şi acum de ce piaţa ar cere doar atât? Doar politicieni.

-         Pentru că eu nu pot să fac ce făcea Teo. Nu am abilitatea, n-am darul de a face asta. Probabil eu n-aş fi avut nici o emisiune, astăzi, la ProTv. Că n-aş fi ştiut unde să mă aşez. Şi nici la Antena 1. Nu simt că aş fi putut să fac una dintre emisiunile de acolo. Nici că mi-ar fi plăcut să fac vreuna. Astea sînt două formate care îmi plac. Mă simt bine în ele. Vremurile s-au sofisticat. Publicul nu se mai recunoaşte , în totalitate, într-o televiziune generalistă. Mai sînt oameni care rămân pe dinafară, cei care zic: „Bă, nu e nimic de văzut la televizor.” Ăştia se uită la Discovery. Ei, Realitatea Tv a pătruns pe nişa respectivă şi-atunci eu am speculat această oportunitate. Pînă la urmă eu am făcut, toată viaţa, numai ce-am vrut. Lucrez de plăcere.

-         La un moment dat talk-show-ul înţepenise. Care e amprenta ta?

-         Talk-show-ul a murit! A fost ucis de indivizii care l-au făcut, pentru că în meseria asta părinţii îşi ucid copiii. Dacă spui talk-show în România, spui Tucă. Dar Tucă nu mai poate. Pentru că aşezatul la masă şi statul de vorbă pur şi simplu, fără nici un clue în plus, s-a tocit, s-a terminat. Acuma sîntem într-o perioadă de rafinare. Cine sînt player-ii? E Radu Moraru, care s-a poziţionat peste Tucă şi i-a preluat pe cei care încă ar mai consuma aşa ceva. Dar el a introdus şi elemente de tabloid. Aşa au început să apară Laure Andreşane, silicoane şi altele. Turcescu preia discuţia înaltă, strict jurnalistică, numai că o duce mai mult înspre hard-talk, un gen mult mai dens şi mai organizat. Inchizitorial. Din punct de vedere strict formal, Turcescu e aproape de Gheorghe. Şi-acuma, surpriză: Dan Diaconescu! E cel mai interesant, cel mai bizar, cel mai neaşteptat dintre toţi. E cel care contrazice toate celelalte talk-show-uri.

-         Adevărat, contrazice ideea de talk-show. Dan Diaconescu trebuie privit ca un fenomen.

-         Sigur. Vorbitul fără oprire dar şi neîntreruperea interlocutorului, divagaţiile nesfârşite, tăcerea de şoricel, continuu neprivind în cameră... Astăzi, din punctul de vedere strict al performanţei, Dan Diaconescu e cel mai bun. El s-a dus direct pe tabloid; mai întâi l-a amuşinat şi acuma s-a dedicat tabloidului. Acum a început să crească, într-adevăr, carnea pe el. Uită-te la felul în care a pus în scenă dramoleta din Primăverii: are toate elementele, şi de jurnalism, şi de primă pagină, şi de pseudo-campanie. Ei, eu nu sînt în gaşca asta, pentru că eu nu fac talk-show. Am o ştire pentru tine e entertainment, e un format clar. La Politică, frate! eu nu sînt interesat să-mi demolez adversarul. Am făcut astaani de zile. Mi-e foarte uşor să distrug un om. Pe oricine. Sînt nişte trucuri. Un prieten îmi spunea: „Ştii ce le faci ăstora? Le dai viaţă!”. Asta e esenţa emisiunii Politică, frate! Uite, de exemplu, Mitrea: ăsta are dezavantajul percepţieiş mustaţa aia, mâini cât juma’ de masă. Da’ în live felul în care s-a purtat a demonstrat graţie. Ce paradox: Mitrea, graţios!

-         Pentru că eşti perceput ca un dur, interlocutorii se dezvăluie fragili. Vulnerabili. Dar îşi poate permite un politician să fie uman la televizor?

-         Sigur. Hey, you are human too! O să ajungem să-i votăm uninominal. Eu am început să simt asta. O să şi-o fure! Mie-mi place foarte mult campania ăstora de la Realitatea, cu necuvîntătorii: mi se pare genială! Atît: „bă, vezi că eşti în pielea goală!” Trebuie să ştii că tot ce se vede la Realitatea sînt ideile lor. Eu n-am niciun aport, nicăieri.

-         La mentalul colectiv crezi că ai vreun aport?

-         Ee, aicea mă seduci... Mi-e greu să spun care cred că este locul meu în mentalul colectiv, pentru că mi-e frică de hybris. Da, mi-e frică de tragedia greacă. Dar cred că am un loc în mentalul colectiv.

-         Tocmai i-ai spus lui Mitrea că Geoană nu are charismă şi-ar fi bine să ţi-l trimită ţie, să-l înveţi. Care e pedagogia charismei?

-         Sigur, nu pot să-i dau charismă: „Ia un pahar şi bea şi tu”, da’ pot să-l învăţ nişte trucuri de bun simţ, nu minciună, nu furt. La noi în şcoală nu se face retorică. Din cauza asta ăştia ies handicapaţi. Uită-te la un politician care se apropie de un microfon: sînt 5 metri pînă la el! În timpu’ ăla se vede cît de prost e! Se vede că-i gol! E o pauză în care se contraface.

-         Pe Elena Udrea ai avut-o? Sau ţi-ai dori s-o ai?

-         Da, mi-aş dori s-o am pe Elena Udrea! În live! Cine dracu’ e Elena Udrea? De fapt, întrebarea, în subsidiar, la Politică, frate!, este „Cine eşti?”. Întorcându-ne la  graţie, aici e şmecheria: să văd dacă ăia ştiu să-şi relaxeze atît de mult mentalul şi să profite de salteaua aia. Eu nu le dau în gură decît dacă mă provoacă.

-         Ce număr ai la pantof?

-         39-40. Ha, ha, ha, small dick...

-         În ce culoare îţi place să îmbraci o femeie?

-         Ei, eu dezbrac o femeie! Dacă mă uit la o femeie, o văd în pielea goală. Sînt un porc misogin. Mă uit la femei şi ... cranţ! Nu la toate. Pe unele le-mbrac, le pun pufoaică. O femeie într-o rochie roşie simplă e o Femeie! Roşul e pasiune, vibraţie, ţi se pune pata, e sînge. Sau poate să fie negru... e moarte: e eros- thanatos. Începe să sune ca-n manele: „Femeia te omoarăăă, femeia îţi dă viaţăăă!” Am zis că o să pun odată la 13-14 numai manele.

-         Ăsta da experiment. Un spectacol de muzică şi text.

-         Ha, ha, ha! Şi o să citesc la radio, de 1 decembrie, Povestea pulii, de Ion Creangă. Opera nostră, naţională. Cum să n-o ştie românii, cum să nu fie redată societăţii?

-         Cristi (fotoreporterul): Ce părere ai despre ceea ce s-a petrecut în Franţa acum?

-         Am o părere lungă şi complexă, care nu poate fi terminată în trei cuvinte. Asta e Europa: un experiment multicultural ratat. Voi credeţi că Europa e o mare şmecherie? Nu, frate! Eu sînt cetăţean universal. Cred că-n ţara asta avem cetăţeni ai planetei, europeni şi provinciali. Europa nu e o aspiraţie ultimă. Pentru mine aspiraţia ultimă e planeta!

-         Pe care dintre călătoriile de care te-ai bucurat o poţi considera iniţiatică, hotărîtoare?

-         Africa. Aici a început umanitatea. Transvaal: aici au fost descoperite seminţele umanităţii. Pământul e roşu, un roşu mineral, un roşu-fier. Sienna arsă. Nu creşte nimic. Nimic! Numai nişte tufişuri janghinoase  şi tot ce e acolo îţi face rău. Bă, nu e nimeni prieten cu tine: tufişu’ te-nţeapă, musca te mănîncă, crocodilu’ te porecleşte, leu’ te-njură, maimuţele te fut în cur! Toţi sînt răi cu tine şi te mănîncă.

-         Nici oamenii nu sînt animale simpatice?

-         Oamenii sînt foarte ok. Cred că pe cei mai mişto oameni din lume i-am văzut în Africa. Sînt atît de vii! Şi-am mai descoperit ceva în Africa: habar n-ai ce-i întunericul! Tu ştii ce-i aia întuneric?

-         Să nu mai vezi decît negru în faţa ochilor?

-         Nu, închizi ochii, îţi pui o eşarfă, bagi capu’ într-un butoi şi stingi lumina în lift. Şi nici ăla nu-i întuneric. Nu-ţi vezi mîna, mă! Deschizi lanterna şi lumina se ridică un pic şi hîc, cade. Beznă placentară, primordială! Aşa m-am prins eu de ce negrii au dinţii aşa albi: ca să se vadă pe-ntuneric! Că mai departe de dinţii lor nu vedeai nimic. Îmi povestea mie un prieten, stomatolog, ce dinţi frumoşi au negrii: ce sănătate, ce formă, ce fluoruri, ce rădăcină, ce pulpă!

-         Sînt făcuţi să muşte.

-         Da, şi noi sîntem făcuţi să sugem...

-         Cristi: Ai vrea să pleci din România?

-         Numai după ce mi-aş termina treaba. Numai după ce aş termina de pervertit minţile tinerilor din România: generaţia care a ascultat 13-14. Aş pleca numai după ce ei vor ajunge la putere.     

în Teleghid Cotidianul

Horia Roman Patapievici. Inapoi la argument

-foto: TVR  

 “Omul recent este consecinţa unei întrebuinţări de un  anumit tip a televiziunii.”

“ Avem o problemă de comunicare în spaţiul public pentru că nu ştim să reducem la argument lucrurile care ni se propun. “
“Realizatorii care produc emisiuni de divertisment mă scandalizează prin mediocritatea, vulgaritatea şi ideea joasă pe care şi-o fac despre ce aşteaptă omul de la viaţă! “

 
- De relativ puţină vreme faceţi televiziune. Aţi îmbrăţişat uşor această propunere?
- Cel mai recent este jobul în administraţie pe care-l fac aici, la Institutul Cultural Român. În ce priveşte televiziunea, cînd am primit propunerea de la Beatrice Comănescu, care pe atunci conducea TVR Cultural, mi s-a părut atît de caraghioasă ideea, încît am refuzat-o din start. Pentru că nu mă vedeam deloc în postura de a modera ceva şi nu aveam deloc sentimentul că pot să fac o emisiune de televiziune. Beatrice Comănescu a insistat şi mi-a propus să ne jucăm, să ne imaginăm cum ar fi aşa ceva. Şi aşa am intrat în angrenajul din care a rezultat emisiunea Idei în libertate. Am avut întîlniri cu mai mulţi realzatori şi legătura cea mai bună am avut-o cu Camelia Robe, cu care am făcut emisiunea 3 ani de zile, şi inteligenţei, talentului şi culturii căreia i se datorează succesul emisiunii. Emisiunea a fost încununată cu Marele Premiu al APTR, moment pe care l-am considerat a fi un bun epitaf pentru ea şi am sabordat-o.  
- V-aţi simţit în libertate făcînd emisiunea asta? Televiziunea presupune un stres special, un anumit tip de relaţii între oameni.
- Toate acestea au fost preluate de Camelia Robe. Eu m-am simţit total în libertate. Ideea mea, atunci cînd am făcut Idei în libertate, a fost următoarea: atunci cînd discută despre cultură, oamenii simt nevoia să se îmbăţoşeze niţel, ceva se schimbă în tonul lor, li se alterează privirea, devin oameni importanţi... Ideea mea este că lucrurile importante se discută cu un ton de conversaţie şi că în cultură nu păşeşti cu degetul mic ridicat în sus, aşa cum fac ţoapele cînd îşi beau ceşcuţa de cafea, ci în modul cel mai firesc cu putinţă.  
- De ce cultura ar implica această îmbăţoşare de care vorbiţi ? Care ar fi argumentul celor care se transformă în felul ăsta cînd e vorba de cultură?
- Pentru că a apărut această distincţie cretină, perfect pernicioasă, între cultura înaltă, unde trebuie să apari în straie de gală şi să ai atitudinea de care v-am vorbit, superior îmbăţoşată, şi cultura populară, pe care o consumi oricum, asta e pe stradă… Ori ceea ce numim astăzi cultură înaltă era, la data producerii ei, cultură foarte populară. Shakespeare era un autor foarte popular, Calderon de la Barca era un autor foarte popular, Cervantes era un autor ultrapopular. Succesul lui Cervantes e făcut de public, nu de critici. Prima carte despre Cervantes a apărut la 150 de ani de la apariţia primei ediţii din Don Quijote, 1605. Criticii s-au prins tîrziu că Cervantes e cineva ! Unul dintre relele lumii moderne este ăsta: s-a îndepărtat cultura valoroasă de suportul ei popular. Ceva complet greşit !  
- Televiziunea este o instituţie recentă. Cărei nevoi a omului recent răspunde televiziunea ?
- Omul recent este consecinţa unei întrebuinţări de un anumit tip a televiziunii. Televiziunea, aşa cum îi spune şi numele, este capacitatea de a trimite imagini la distanţă. Deci este un instrument. Atunci cînd acest instrument este folosit pentru a dezvolta din om numai tropismele secvenţiale, pentru a-l transforma într-un pur captator de imagini, fără reflecţiune personală, atunci televiziunea este folosită în chip recent, cum aţi făcut aluzie, şi rezultatul este omul recent. Omul care n-are memorie, care trăieşte numai în prezent, care nu se sinchiseşte de nimic altceva decît de pura satisfacţie a prezentului cu ultima tehnologie la dispoziţie. 
- Stă în puterea omului recent să-şi schimbe acest statut, folosindu-şi şi calitatea de telespectator ?
- Da, poate. Dacă este somat de ceva care să-l smulgă din această inerţie a propriei lui superficialităţi. De exemplu, dacă se îmbolnăveşte. Viaţa nu-i făcută numai din discoteci, e făcută şi din răul pe care ţi-l produce consumul excesiv de alcool sau de droguri în discotecă. Dacă te confrunţi cu chestia asta, cineva te scutură, te restituie unui alt nivel al propriei tale fiinţe decît cel la care te situai înainte. 
- Atunci cărei alte nevoi va răspunde noua dumneavoastră emisiune ?
- Să vă spun care e diferenţa faţă de ce-am făcut pînă acum. Trei ani am vrut să le arăt oamenilor că putem să fim destinşi, bine dispuşi, în conversaţie cu oameni care ne sînt prieteni pentru că le admirăm ideile. Nu vă speriaţi de cultură ! Sînt zei şi aici !, cum spunea Heraclit. L-au surprins nişte oaspeţi veniţi să îl vadă pe marele filosof şi el făcea ceva în bucătărie. Ei au ezitat să intre în bucătărie şi Heraclit le-a spus : « Intraţi, sînt zei şi aici ! » Acum eu vreau să concentrez discuţia pe argumentul unei cărţi sau pe argumentul unei creaţii. Ideea mea este că noi avem o problemă de comunicare în spaţiul public pentru că nu ştim să reducem la argument lucrurile care ni se propun. Dacă dintr-un discurs de politician am fi capabili să scoatem imediat argumentul lui, ne-ar fi mult mai uşor fie să-l aprobăm în cunoştinţă de cauză, fie să-l respingem întemeiat. 
- Asta e o abilitate care se capătă prin exerciţiu.
- Sigur că da, şcoala ar trebui să contribuie la asta. Şi televiziunile ar trebui să contribuie la asta, dar cum ? Făcînd lecţii ? Instituindu-se în pedagog naţional ? Greşit. Nimeni n-are dreptul să dea lecţii nimănui decît dacă acela e doritor să le primească. Ca atare, aş vrea să discut despre cărţi, despre evenimente, într-un fel care să scoată în evidenţă argumentul cărţii, respectiv evenimentului. Nu este o diferenţă spectaculoasă faţă de emisiunea precedentă. Dar încercarea mea este de a face acest lucru. 
- De a concentra într-un gînd simplu şi clar o creaţie întreagă.
- Exact. La sfîrşit, fără ca eu să-l formulez pedagogic, privitorul să rămînă cu ideea că despre asta este vorba acolo. Acum încerc să le spun oamenilor următorul lucru : în cultură, ca şi în viaţa de zi cu zi, sînt situaţii care pot fi reduse la argument. Şi ne descurcăm mai bine, în deciziile noastre, dacă înţelegem care este argumentul situaţiei, lucrării plastice, coregrafiei, discursului politicianului sau cărţii pe care le consumăm. Am avut deja filmare la muzeul Cecilia Crutzescu Storck, care este un loc superb. Str. Vasile Alecsandri, 16, ar fi bine să meargă lumea, să vadă. Şi tot în emisiune mai vreau să introduc ceva. Aş vrea să concep un mic chestionar, pe care să-l aplic fiecăruia dintre invitaţi. Un soi de grilă, care, în mod dezinvolt şi fără constrîngeri, să scoată ceva de la atîtea personalităţi diferite.  
- V-aţi obişnuit repede cu tehnica, cu mijloacele de expresie ale televiziunii. E un joc perisabil...
- Da, dar filosofia prin care eu privesc această perisabilitate este următoarea : în oricare dintre clipele noastre se joacă ceva iremediabil. Ce-am făcut acum nu se mai poate desface în nici un fel. Televiziunea, prin instantaneitatea ei, îţi reaminteşte acest lucru foarte profund : Atenţie ! Toate clipele pe care le trăieşti, le trăieşti o singură dată ! O poţi face cu intensitate, o poţi face dînd dreptate întregului potenţial al clipei, atunci într-un fel eşti mîntuit.  
- Iată un motiv să trăim cu bucurie ce ni se oferă la televizor.
- Da, televiziunea îţi spune lucrul ăsta: nu poţi relua nimic ! Chiar dacă noi trăim într-un regim de montaj, şi aparent putem relua. De fapt nu poţi relua. Eu cu asta m-am obişnuit. Şi aşa am înţeles constrîngerea la care mă supune televiziunea, ca o reamintire a acestui principiu existenţial profund. Atenţie : ceea ce faci, faci o singură dată şi definitiv ! 
- Acesta să fie şi argumentul pentru care emisiunile de cultură sînt drămuite la sînge, sînt 5 minute de cultură...
- Cultura e Cenuşăreasă, de-asta... 
- Deci din cauza aceasta, şi nu din cauza bucuriei existenţiale pe care tocmai aţi exprimat-o.
- Nu, nu, mă tem că din motive comerciale. 
- Şi cum vă împăcaţi cu stringenţa comercialului ?
- Eu sînt un capitalist convins. Ca atare, eu nu am obiecţii în privinţa principiului pieţei, cum au oamenii de stînga. Pentru mine singura luptă este cu exigenţele pe care oamenii le pun atunci cînd intră în piaţa liberă. Să mi se spună mie că omul arată aşa cum arată televiziunile cu divertismentele lor, refuz categoric ! Nu, este o grilă impusă de oameni ignari, mediocri şi foarte limitaţi ! De aceşti realizatori care produc emisiuni de divertisment care mă scandalizează prin mediocritatea, vulgaritatea şi ideea joasă pe care şi-o fac despre ce aşteaptă omul de la viaţă ! 
- Aveţi semne că omul aşteaptă altceva de la viaţă ?
- Orice om aşteaptă altceva. Cum spunea Cehov : la om totul trebuie să fie frumos, şi îmbrăcămintea, şi felul în care se poartă, şi chipul... 
- De aceea purtaţi papillon ? Cultura e un gest înalt.
- Da, orice om poate trăi înalt. Şi această înălţime îi revine de drept, pentru că-i om! Ciao Darwin este o ruşine ! Eu pretind aşa, că nu piaţa cere aceste lucruri ci un grup de realizatori care impun publicului acest nivel. Dacă realizatorii ar oferi altceva, lumea nu va închide televizorul, plictisindu-se. Ci va descoperi fiecare, în sufletul lui, că de fapt asta şi spera să obţină. 
- Atunci cum ar arăta o televiziune pe gustul dumneavoastră?
- Asta mi-e foarte greu să spun, pentru că eu însumi sunt o fiinţă compusă din mai multe, care are tot felul de nevoi. Uneori vreau să fiu mediocru... Adică vreau să mă destind, în sensul clasic al termenului. Dar nu acest aliaj între mediocritate şi vulgaritate, asta nu ! 
- Există destule replici la vulgaritatea televizată. Prin emisiunea dumneavoastră credeţi că veţi aduce un contraargument puternic acestei stări de lucruri ?
- Nu ştiu cît de puternic. Dar în mod clar, orice faci şi nu este vulgar este polemic în raport cu vulgaritatea. Orice faci şi este plăcut fără să fie vulgar. Pentru că cei care promovează acest aliaj între mediocritate şi vulgaritate argumentează aşa: « Hai, dom’ne, că noi vrem să ne destindem, să ne simţim bine ! » Te poţi simţi bine şi fără vulgaritate. Ideea că atunci cînd asculţi Bach nu te distrezi, este greşită ! Cînd asculţi Suitele engleze de Bach te distrezi ! Pentru că sînt frumoase şi sînt pline de divertisment !

 în Teleghid Cotidianul 

Argila, binefacerea pământului

 Grasă. Untoasă. Bună de pus pe rană. Binefăcătoare. Semn al inteligenţei naturii. „Îngerul pământului”. Pământ vindecător. Asta e argila. Înţelepciunea materiei adunată în bulgăraşii aurii a rezolvat problemele multora. Iar cel care a început toată această aventură a celei mai bune argile folosite în România, Mircea Bocan, s-a simţit obligat să-i ajute pe cei în suferinţă. Aşa că-şi trimite an de an emisari în Kazahstan.

Cu har, în armonie

Înainte de toate, dl. Bocan e un familist desăvârşit. E căsătorit de 22 de ani cu Mihaela, de care e nedespărţit. Foarte rar i se întâmplă să plece în călătorie singur, fără soţie şi copii. Dacă, totuşi, i se întâmplă, suferă şi vrea s-ajungă cât mai repede lângă cei dragi. „Pentru mine a fost dificil să merg în Italia într-o vizită de vis, la mănăstiri. Primele zile a fost minunat, după 4 zile nu mai avem aer, trebuia să dau întruna telefoane acasă. Dacă nu aveam familie eram ca o frunză-n vânt.” Copăcelul şi-a adunat frunzele, 5 la număr (3 copii şi doi părinţi) şi trăieşte în mare armonie cu natura, la Alba Iulia. Rădăcinile-şi iau seva din marea credinţă în Dumnezeu. „Fără smerenia inimii nu se poate. Suntem pelerini toţi pe acest pământ.”, spune Mihaela, soţia. Nu sunt numai vorbele unui cunoscător în materie (doamna e profesoară de religie), ci şi ale unui trăitor. Morala creştină este, în familia Bocan, principiu de viaţă. Mulţumită acestei smerenii, copiii sunt înţelepţi, luminoşi, foarte uniţi. „Noi nu mâncăm decât toţi cinci la masă. Dacă vreunul dintre copii întârzie, nimeni nu se aşază la masă până nu suntem toţi. Acum fata cea mare e studentă, ne-am obişnuit greu, luni de zile i-am pus în continuare tacâmul pe masă.”, spune o mamă fericită. Tot mulţumită acestei smerenii întru Dumnezeu a apărut şi argila în viaţa lor. A fost o poveste dureroasă la început, care s-a dovedit a fi revelatoare. Având putere de destin.

Istoria unui produs

„Iarna, în clasa a 6-a, eram la bunici, iar după săniuş am căpătat o amigdalită urâtă. Bunica a avut proasta inspiraţie să fiarbă porumb, boabe, şi mi-a dat să beau zeama fierbinte. Într-adevăr, mi-a trecut amigdalita, dar infecţia a trecut la rinichi. După 3 zile am început să am nişte crize urîte, într-o noapte tata m-a învelit într-o şubă şi m-a dus la spital, eram într-o stare foarte gravă. Infecţie renală. M-au ţinut 2 săptămâni cu injecţii, penicilină. Părea o problemă rezolvată, dar în clasa a XII, când s-a pus problema recrutării, au rămas uluiţi ce hipertensiune aveam, m-au dus la Spitalul Militar din Sibiu, o săptămână m-au ţinut cu mâncare fără sare, credeau că eu mi-am provocat hipertensiunea, să nu fac armată, dar m-au externat tot cu ea. Nici eu nu ştiam de unde e, aveam doar 18 ani. După aceea am aflat că insuficienţa renală era destul de severă.” Migrenele  puternice şi stările de ameţeală ajunseseră să-l sâcâie din ce în ce mai mult pe tânărul Bocan. Ani de zile a încercat tot felul de remedii, degeaba medicii îi spuneau că insuficienţa renală n-are leac. Până într-o zi, când tatăl soţiei i-a adus, mai mult în glumă, cartea „Argila, îngerul pământului” de Jean Valnet. „Vroia să vadă dacă sunt în stare să iau şi pământ.” Şi-a fost! Dar din raţiuni ştiinţifice.  „În facultate aveam un profesor de ape care ne spunea că trebuie să păstrăm apa în vase de argint sau argilă, care au caracter bactericid. Tot el ne spunea că cel mai fantastic filtru natural, care e în simbioză cu natura umană, este argila. Apa de izvor se încarcă energetic prin rădăcini de plante, granit, se filtrează prin pietriş, dar dezinfecţia se face prin argilă. Efectul bactericid ne demonstrează inteligenţa naturii. Noi avem nevoie de nişte microorganisme în zona intestinală, pe care argila le lasă şi omoară numai germenii patogeni, adversari nouă.” 

L-a căutat pe un fost coleg de facultate, Mircea Hava, care mai târziu a devenit primarul oraşului Alba Iulia. Ştia că acesta foloseşte argilă la firma lui de produse refractare. A zâmbit şi el auzind aşa o dorinţă, dar i-a adus o pungă de un leu, plină cu argilă. Cea mai bună din lume! A fost gestul care i-a schimbat viaţa. După 3 săptămâni era vindecat.

Au urmat 10 ani în care dl. Bocan a recomandat argila tuturor celor care aveau nevoie. La un moment dat stocul din care se aproviziona s-a epuizat. Dar dl. Bocan se încăpăţâna să caute, în colţişorul lui, stând în genunchi. Rîcâia cu degetele, suporta sângele care-i ieşea de sub unghii, numai ca să găsească „bulgăraşul bun”. El era „nebunul care mânca pământ”, cum se amuzau muncitorii. Au apărut însă reacţiile cititorilor în Formula AS, oameni vindecaţi de argila frământată de mâinile d-lui Bocan. Solicitările erau din ce în ce mai multe. Bolile, din ce în ce mai variate. Şi mai crunte. Aşa că a trebuit luată o hotărâre. Pentru că aceasta era cea mai bună argilă din lume, a trebuit căutată aceasta, şi nu alta. Argila din Kazahstan, formată undeva aproape de Tibet, probabil pe un fost fund de mare (dovadă urmele de scoici şi algele), acesta e „pământul” cu care s-a vindecat dl. Bocan şi mulţi alţii. Obligat de situaţie, acesta a luat problema în mâinile sale şi a început demersurile pentru a importa argila din Kazahstan. Din 2000 au fost aduse, până acum, în România, 1600 t de argilă brută. Asta înseamnă că 1% dintre români au consumat această argilă. Prea puţini pentru nevoile reale! Ideal ar fi ca toată lumea să o consume în mod curent, măcar o dată pe zi.  Dl. Bocan susţine că acolo, în Kazahstan, cantităţile încă neexploatate sunt uriaşe, aşa că nu ne-am putea gândi că acestea s-ar putea epuiza curând. Pentru sănătatea ei, omenirea întreagă ar avea de câştigat. Dar adevărul e că nimeni nu este interesat să promoveze un produs ieftin şi eficient, care ar înlocui foarte multe mediacmente. O povestioară edificatoare: „Avem un vecin de cabană care este chirurg şi operează cu predilecţie ulcere. Mie mi se pare o glumă operaţia de ulcer, când argila îl vindecă sută la sută. I-am propus medicului să-mi dea 100 de pacienţi şi dacă măcar unul nu se vindecă, îi fac cabana mea cadou. „Ce-s tâmpit, eu iau 1000 de mărci numai de la unu’. Îmi fac nu ştiu câte cabane!”, a replicat chirurgul…”

Argilă cu gânduri bune

Argila adusă de dl. Bocan este specială nu numai din cauza locului de unde aceasta provine (un clarvăzător  de la Institutul de Ecologie Aplicată a văzut acolo o imensă cruce energetică) ci şi datorită gândului bun cu care aceasta este impregnată până când ajunge la cei în suferinţă. Şi nu e lucru de nimic! În comparaţie, un producător de medicamente îşi face treaba imparţial, drămuind nu-ştiu-câte grame de substanţă. În ceea ce priveşte această argilă, ea a fost mai întâi încercată de toată familia Bocan. Mai apoi, când lucrurile au luat amploare, şi dl. Bocan a fost nevoit să părăsească postul de director al unei asociaţii caritabile greco-catolice pentru a se ocupa exclusiv de argilă, toată această întreprindere s-a petrecut numai în curăţenia inimii. Angajaţii care se ocupă de selectarea argilei săvârşesc un anumit ritual în timp ce selectează argila: rostesc rozarul, un florilegiu de rugăciuni închinate Maicii Domnului. Iată cum toate mâinile care ating acest pământ vindecător sunt curate, obişnuite cu gestul rugăciunii. Iar toţi cei care moşesc acest lut binefăcător se roagă neîncetat pentru binele celor care îl consumă.

„Marele doctor al sufletelor şi trupurilor este Dumnezeu. El a pus totul în natură, dar multe lucruri bune medicina modernă le-a pierdut. Eu cred în puterea rugăciunii de vindecare. Mulţumim lui Dumnezeu că nu ne-a schimbat deloc interior treaba asta. O primim ca pe un dar de la Dumnezeu, cu umilinţă. Noi ne considerăm doar nişte administratori. Căci într-o zi o să dăm socoteală ce-am făcut cu acest dar al lui Dumnezeu.”, spune d-na Bocan. Privirea luminoasă, vocea caldă, soţia d-lui Bocan este, precum argila pe care o împarte suferinzilor, bună de pus la rană. Smerenia cu care această familie priveşte întreprinderea la care s-au înhămat, considerându-se simpli intermediari între un dar divin şi cei care ar avea nevoie, este exemplară. Simte dl. Bocan că asta ar fi o misiune? Nici gând. E un lucru firesc, ca şi cum ai bea încrezător, dimineaţa, o cană de argilă: „Mă simt ruşinat, am o cruce foarte uşoară. Eu mă simt responsabil de fiecare în parte, de multe ori mai mult decât trebuie. Nu am o misiune, pur şi simplu aşa a fost să fie.”

Amănunte tehnice: această argilă este adusă în România numai o jumătate de an, în cealaltă jumătate temperaturile coboară sub 35 de grade şi nu se poate lucra. Din 60 de tone, cât conţine un vagon, rămân, în urma selectării manuale, doar 12-15 tone. Apoi urmează uscarea pe nişte tăvi deschise (argila brută este udă), ca să nu existe nici un fel de tratament termic. Buletinul de analiză conţine neapărat şi unul care atestă măsurarea radioactivităţii, care este una normală, ca şi o bucată de pâine. Bogăţia de minerale o recomandă în tot felul de afecţiuni, dar şi ca supliment nutritiv cotidian.

Pământul schimbă vieţi

„Am cunoscut mai demult un fost deţinut politic la Piteşti, care în puşcărie a încercat să se sinucidă, şi-a tăiat gâtul. Nu avea voie, l-au salvat, doar trebuia chinuit până la capăt! Când a ieşit din închisoare avea cam tot ce se putea: ficatul făcut praf, melene, voma sânge, hemoragii, hipertensiune, insuficienţă renală. S-a căsătorit cu o farmacistă care l-a ţinut ca pe un sugar. Nu ştia ce-i aia mîncare. A ajuns în 1997 la Spitalul din Alba Iulia în comă, îi ieşea sînge pe ochi şi pe urechi. Întâmplarea a făcut că m-am întâlnit cu preotul care trebuia să-i dea binecuvântarea înainte de moarte. I-am dat un borcan de 800 g, jumătate argilă, jumătate apă. A turnat-o pe gât, de a doua zi a început să consume argilă. Când ne-am întâlnit cu soţia după un timp, plângea: ei nu fuseseră vreodată la o nuntă de când s-au cunoscut, acum fuseseră, au mâncat, au dansat până la 3 noaptea. Şi în ziua de azi trăieşte omu’, totul e în regulă, are 80 şi ceva de ani.”

Schimbări mari s-au produs nu numai în trupul, dar mai ales în mentalitatea celor care nu credeau că pământul poate înlocui un medicament excelent promovat. Altă poveste: „Mama unui prieten, dermatolog, avea ulcer varicos de 21 de ani. Fata care o îngrijea era de la noi de la biserică. A venit la mine să-mi spună că nu mai poate sta în cameră de miros. Am zis că nu mă duc, că ştiam care era părerea lui. Când el a plecat în Germania, mi-am făcut curaj şi am început cu cataplasme. Când s-a întors rana era deja curată. Acum carnea a crescut perfect pe picior. Medicul a acceptat ca mama lui să folosească în continuare argila, dar s-a jenat să vorbească în congrese despre proprietăţile acesteia.”

„Mama părintelui rector de la biserica romano-catolică din Alba Iulia era internată şi au considerat că nu mai au ce să-i facă, au externat-o , avea sindrom Crown (mai auzisem de o doamnă din Sibiu care se vindecase de acesată boală cu argilă) şi multe alte afecţiuni: ulcer, dischinezie biliară, probleme renale… I-am adus argilă. Avea 9 polipi intestinali. După 3 săptămâni de argilă aceştia dispăruseră complet. Acum lucrează grădina, e sănătoasă.”

Dar istoriile oamenilor vindecaţi cu apa argiloasă sunt notate şi păstrate bine de familia Bocan. Până acum au primit peste 200 000 de scrisori care dovedesc vindecări dintre cele mai surprinzătoare. Cu toate astea, reticenţe mai există: „Nu pot să le spun pur şi simplu oamenilor să nu se opereze de ulcer sau de noduli tiroidieni, că vor scăpa de boală numai cu argilă. Sigur nu mă cred la început! Dar după ce văd că răul a trecut ne sună să ne povestească, să ne mulţumească. Ne bucurăm împreună cu oamenii!”, ne împărtăşeşte dna Mihaela, radiind.

În familia Bocan argila nu a adus numai vindecări ale trupului. Această nevoie a  armoniei cu natura  a conturat un anumit stil de viaţă. Copiii au păpat argilă din biberon, ori de câte ori aveau o problemă. Astfel au fost atât de bine apăraţi de anumite cuceriri ale civilizaţiei, încât abia anul trecut fata cea mare şi-a întrebat părinţii ce sunt acelea antibiotice! De aceea nici unul dintre ei nu pleacă la drum fără o punguţă cu remediul lor universal. Se face multă mişcare aici, dl. Bocan, ager la trup, şi-a învăţat copiii să schieze şi să înoate şi nu scapă nici o ocazie de a coborî pe o pîrtie bună sau de a se bălăci de plăcere. Un oftat de amintire: „A fost o şansă faptul că am putut să le ofer copiilor din cunoştinţele mele în urma necazurilor pe care le-am avut.” Altă amintire: înainte de a ne întâlni, dl. Bocan ne-a destăinuit, la telefon: „Eu sunt un copil mare…” Zâmbim. Doar copiii sunt cei care prind înţelesul esenţial al lumii. Şi-l împărtăşesc cu bucurie…

în revista Flacăra

Lucian Mîndruţă: “Îmi doresc ceva simplu, ca sifonul. Locul unu.”

Prezentînd principalul Observator al Antenei 1, Lucian Mîndruţă pare să nu epuizeze decît un dram din posibilităţile sale. A iniţiat o companie de televiziune, a încercat să organizeze un cartel al producătorilor independenţi iar în Dilema se dovedeşte a fi un excelent observator şi stăpînitor al scrisului.

-         Cînd aţi plecat de la Pro Tv aţi argumentat că prezentarea principalului jurnal de ştiri este visul oricărui jurnalist de televiziune. Ce e atît de atrăgător în munca asta? De ce ar fi ăsta un vis?

-         Un Rolls poate fi un vis, deşi e oarecum un gust îndoielnic. O casă cu turnuleţe din Strehaia a început şi ea prin a fi năzuinţa cuiva. Daţi-mi voie să am şi eu aspiraţii în pas cu vremea: superficiale, dar cu sclipici. Cu paiete – acelea care pansează ego-ul rănit în atîtea complexe de inferioritate (rîde). Dar nu e doar atît, ştirile au adrenalina lor. Directul e cu totul altă chestie decît directoratul. Chiar şi cel al unui ziar respectat şi frumos.

-         Acum, că vi s-a împlinit visul, ce altceva v-aţi mai dori în materie de televiziune? (Întrebare stupidă, dar revelatoare)

-         Întrebare revoltătoare, nu stupidă. Cum să vă zic aşa ceva? Dacă ne citeşte concurenţa şi ne-o ia înainte?..(rîde) Am glumit. Îmi doresc ceva simplu, ca sifonul. Locul unu.

-         Care este principala frustrare a prezentatorului de ştiri? Cum o atenuaţi? Sau cum o rezolvaţi?

-         Că, deşi e înalt, pare scund la televizor. Că, deşi e inteligent, multă lume crede despre el că e un prost. Rezolv problema asta rezolvînd alte probleme, din culegeri de matematică şi fizică, ca să-mi refac moralul. Apropos, ştici ce se întîmplă cu un mobil cu sarcină pozitivă  care parcurge în acelaşi timp un cîmp electric şi unul gravitaţional? Ha, ha! Să fim cinstiţi: prezentatorul n-are frustrări. Cine zice, minte!

-         Aţi avut iniţiativa unei companii de producţie de televiziune. Din punctul dumneavoastră de vedere, care ar fi cel mai interesant tip de producţie acum? Dar cel mai profitabil? Dumneavostră ce aţi produs?

-         Cred că filemele de prezentare de companie sînt interesante. Şi relativ profitabile. Pe piaţa de producţie tv, televiziunile au forţat preţurile în jod, ajutate şi de cetăţenii cu camere digitale care produc acasă emisiuni altminteri onorabile şi pe care le dau cu puţini bani. Nu pot să-i condamn, dar remarc doar că ei n-au, ca noi, costuri cu sediu, maşini, echipament mai scump oleacă, oameni specializaţi (în sensul că unul scrie, altul filmează şi al treilea montează). În privinţa asta , viitorul e al celor foarte flexibili. Am încercat acum doi ani să fac un cartel al producătorilor independenţi, care să stabilizeze piaţa. N-a mers, lumea n-a văzut folosul lui.

-         În Dilema aveţi condei ţepos şi privire limpede. Totuşi vă conformaţi prezentând în Observator ştiri pe care altfel le-aţi ironiza. Ăsta e un compromis?

-         Nu e cea mai simpatică ironie? Sînt unii care îmi scriu la Dilema şi mă întreabă care e Mîndruţă cel adevărat? Răspunsul meu e simplu şi naţional: care e ţara adevărată? Palatele din Primăverii sau blocurile din Berceni? Care sînt veritabilii români reprezentativi: cei din Dacie sau cei din Volvo? N-avem un răspuns la întrebarea asta. Doar o constatare: ţara noastră e plină de contradicţii. Aşa sînt şi eu, o replică în mic a ei. V-am aburit? Sau am fost sincer? Mi-e teamă că nici eu nu ştiu răspunsul...

-         Sînteţi abil... Aţi realizat atîta timp „Profeţii despre trecut” la ProTv. Despre viitor ce ziceţi? Veţi mai realiza o altă emisiune, în afara jobului de prezentator de acum? Sau e suficient atît?

-         Am două proiecte de  care n-aş vrea să vorbesc. Unul e politic, cu un format apropiat de profeţii şi cu un alt personaj interesant. Celălalt e cu maşini. Dar pe de altă parte aveţi un point, ca să zic aşa: jobul de prezentator e suficient de angajant. Chiar dacă nu stai aşa mult la slujbă...

-         Pentru că trăim zile în care se sărbătoreşte libertatea de expresie: există momente în care vă simţiţi constrîns, limitat de anumite reguli ale televiziunii sau de anumite personaje?

-         Încă de la inventarea străzilor oamenii au remarcat că nu mai pot merge pe unde vor ei. În televiziune, ca şi în operă, există convenţii. Să nu-ţi spui părerile pe post e una dintre ele. Pentru asta există invitaţi de opinie, editoriale şi aşa mai departe. Mă simt mai degrabă constrîns de limitările mele: expresia, vocea, bîlbele. Astea sînt constrîngerile de prezentator, pentru că asta e meseria lui: să fie o interafaţă între redacţie şi telespectator.

-         Mai mult decît libertatea de expresie, ce ar avea jurnaliştii de revendicat?

-         Libertatea de a munci mai puţin. Mulţi stau prea mult la slujbă, mai ales cînd au slujbe de la redactori în sus, care nu presupun teren. Nu că ne cere cineva. Asta e meseria, ajungi să trăieşti cu ea ca şi cum ar fi soţia ta. De multe ori realitatea ta ajunge să fie cea a comunicatelor de presă, a ştirilor de agenţie. Nu mai cunoşti lumea reală, că nu mai ai timp s-o vizitezi.

-         Se face la noi televiziune de nivel european? Ce ne lipseşte? Ce ne prisoseşte?

-         Ne lipseşte un gen de public cu următoarele două caracteristici: minte multă şi portofel plin. Avem aceste două calităţi în rândul pubicului, dar foarte rar împreună. În televiziune, mai mult ca în altă parte, se vede rău lipsa unei clase mijlocii, cu cultură şi aspiraţii europene. Evoluăm spre Orient şi spre Mediterana: suprafaţa contează, zgomotul şi ritmul. Europa Centrală, mai meditativă şi mai sofisticată, pare că se îndepărtează de noi, ca popor. Dar cine-s eu să mă plîng? Treaba mea e să-i dau pieţei ce-şi doreşte. Şi nu e niciun pic de tristeţe aici. Pentru acest sentiment eteric trebuia să mă căutaţi prin 1990, în Piaţa Universităţii.

în Teleghid Cotidianul

Fuga dupa Pascal

In vara asta am fost in culisele unui eveniment cultural deosebit: vizita lui Pascal Bruckner la Bucuresti, cu prilejul lansarii in limba romana a ultimei sale carti, "Iubirea fata de aproapele". Descinderea n-a putut fi trecuta cu vederea de Catalin Stefanescu, singurul realizator TV roman care i-a luat scriitorului francez un interviu. S-a pregatit din timp, temeinic, si a ramas incantat de ceea ce i-a iesit.

Malentendu cu fete bronzate frumos

Catalin Stefanescu repeta un text, un gest, o pozitie buna pentru citit de pe prompter. E linistit, impacat, pozitiv, cum il stim. Doamna Silvia Ciurascu, ferma si gratioasa, indreapta lumini, aprinde lumini, deplaseaza camere de filmat, totul, din vorbe. Apoi, asezata scurt pe fotoliu, in hol, ofera un interviu. Tasnire din fotoliu (nu putem sa nu remarcam frumusetea saltului, ca-n dans, o preocupare veche a doamnei Ciurascu). Chestiuni care nu suporta amanare.

Se-aude ca Bruckner ar fi descins deja. Grupul de tinere jurnaliste freamata si porneste increzator spre noua cladire a TVR, un vrai Carrefour. E foarte cald si ni se ofera apa, o racorire binevenita inaintea intalnirii cu un ins pe care l-am putea banui intotdeauna incins. Gurese, jurnalistele schimba impresii: “Bai, io n-am crezut ca arata asa de bine pentru varsta lui. M-asteptam sa vad un mosulet, cand colo... Se tine bine...” (o fata bronzata frumos, coborata dintr-un jurnal de moda).  “Mosuletul” intra nonsalant, cu sacoul tinut in deget, pe umar. Privire razanta, albastra, peste masa feminina expusa cu interes. “Oh, ce de fete !”, scapa filosoful. Intelege surprins ca e vorba, de fapt, de ziariste... Laudatele zambesc, surad, chicotesc. Se pare ca asta ar fi singurul lucru pe care ar fi vrut sa-l auda. In logica bruckneriana nimic n-ar fi mai profund, mai pe inteles, decat frumusetea si daruirea. Rapid, Pascal a fost asezat pe scaun si pomadat cu sarg. Printre dinti, cat sa nu auda decat dna Ileana Ploscaru Panait, cea care-l insoteste: “Nu ma asteptam la asta. E o neintelegere...” Acest malentendu pluteste in aer fara ca nimeni sa priceapa ceva. S-ar crede ca dl Bruckner e stanjenit de fetele care il invaluie, zambitoare. Desi se organizase o intalnire cu ziaristi, nu se ofera posibilitatea de a pune o intrebare. Adevarul e ca nici damele de fata nu par nerabdatoare sa puna vreuna. Nici n-ar fi timp, minutele gonesc si in studio Catalin Stefanescu citeste intruna din setul lui de intrebari. a ramas imbracat in bluza neagra cu care venise de-acasa si in sandale, dupa ce s-a asigurat ca “nu-i nici un bai”. De cealalta parte, acolo unde Bruckner e aranjat pentru saltul in eter, se propune o poza de grup. Imagine oarecum hazlie, un scriitor mare, pierdut impersonal in valtoarea mediatica romaneasca, asa cum o stim: popotonata si slaba de inger. La moment apare o fata tanara cu buricul gol, care scoate noul volum al lui Bruckner pentru un autograf. Placut surprins, acesta se lasa apoi purtat de o discutie in pasi repezi, pe culoarele TVR. In hol, alt preambul. E luat la un interviu fulger, bilingv: intrebari englezesti cu raspunsuri frantuzesti, conduse de o reporterita proaspat bronzata. Chiar si Catalin Stefanescu ii spune, rapid, pe englezeste, ca formula emisiunii este una de acces usor la cultura, asa ca se asteapta o discutie in termeni simpli, pentru popor. Oaspetele e de acord. Aceeasi privire impasibila, oarecum stearsa. Degeaba dna Panait ii sopteste cateva obiective turistico-artistice (ex. Palatul Mogosoaia) care ar fi bine de vizitat. Dl Bruckner asculta linistit, aproape neparticipativ. Se intereseaza, insa, de publicul care asista la interviu. Nu intelege de ce va fi inconjurat de tineri, liceeni sau oarecum studenti (noi stim ca nici nu sunt vorbitori de limba franceza, lucru care se va si vedea in emisiune, pe ochii nepricepand nimic). Aici e clar nemultumit, dar este, in continuare, aparent de acord. Cand incepe, in fine, emisiunea, devine degajat, chiar luminos. Participa cu placere la discutie, repetand idei, cu siguranta, a suta oara. Spectacolul reuseste: erotism, libertate, adulter, Europa, film, Franta, Romania. De tinut minte: “Idealul iubirii carnale caritabile”, “Stii ca ai fost fericit numai atunci cand fericirea s-a dus”, “Fericirea e intermitenta”, “Nu poti trai intr-o societate libera dandu-te in continuare drept persecutat” sau: “Francezii au batut Europa pe fundul lui Chirac.” Se termina, partenerii de discutie se despart, Catalin Stefanescu radiind, bucuros, Bruckner imperturbabil, adica filosof. La intoarcere, pe aceleasi culoare, ne declara ca i-a placut, ca s-a terminat prea repede, ca ar mai fi vrut. “N-au fost deloc usoare intrebarile. A fost o discutie excitanta. Imi plac discutiile de felul asta, acest mod intelectual de a pune problema... as mai fi stat inca doua ore...” aceeasi alergatura pe culoare, aceleasi franturi de vorbe. Agil (Bruckner are un trup repede miscator, asemeni gandului), ajunge repede la poarta TVR. Mai auzim o vorba: “Vreau s-ajung repede, sa fac un dus.” Ziaristele raman in urma, necercetand. Subiectul a fost epuizat.

Catalin Stefanescu, cealalta fata a unui duplex

In ciuda emotiilor, interviul a mers snur. N-au existat pauze, iar exercitiul de admiratie intreprins de Catalin Stefanescu s-a incheiat cu succes. A fost “o treaba faina”, cum ar spune Catalin.

- L-am auzit pe Pascal Bruckner spunand ca intrebarile au fost foarte incitante... ar mai fi stat inca doua ore la discutii.

- Mie imi pare rau ca nu sunt deloc spontan pe frantuzeste. Sunt ani de exercitiu care lipsesc puternic. Stiam, dar am mai uitat. Una e cand iei interviu unui muzicist si alta cand stai de vorba cu un scriitor si un teoretician de talia asta. Dac-ar fi fost pe englezeste era chiar grozav. Eu, oricum, mi-am facut lectiile cat de bine am putut. am fost incantat pentru ca mie mi-a placut foarte tare partea a doua. Ce face el acolo, in partea a doua a cartii, mi se pare foarte tare.  Depinde si de mana traducatorului.

- Francezii au traditia libertatii in dragoste. Hedonism, dragoste libera...

- Au, e-adevarat. Sunt profund familiarizat.

- Daca pentru Bruckner a fost asa de placuta discutia, pentru tine cum a fost?

- Pentru mine?! Pentru mine a fost provocare, pe bune. Uriasa, am avut emotii mari cu treaba asta. Oricum, imi fac lectiile bine de fiecare data, dar acum chiar mi-am facut lectiile foarte cumsecade, am citit foarte mult. am citit tot ce-a aparut pe romaneste. M-am uitat si pe net si, sincer sa spun, nu ma asteptam sa fie asa de explicit si asa de relaxat cum a fost. Mai mult decat atat, imi pare rau, dar prima data mi-a fost frica.

- S-a simtit o oarecare incordare la inceput.

- Vai de mine, ma gandeam ca o sa fie nevoie sa-mi folosesc setul de intrebari de avarie. Pentru ca sunt de-astia care-ti raspund cu “da” si cu “nu”, cu “bine” si cu “rau”. Mai aveam inca un set de intrebari pregatit, daca raspundea monosilabic. Erau de alta natura intrebarile astea, dar uite ca n-a fost nevoie. Ei, acum imi pare rau ca nu le-am folosit.

- E, intr-adevar, foarte comunicativ. Tot drumul catre televiziune si pe unde a fost dus, a vorbit intruna. Chiar daca ceilalti nu prea comunicau, ori din cauza limbii, ori ca nu stiau ce s-ar cuveni... Dar el incerca...

- E de departe genul de invitat care te-ajuta foarte tare si te-ajuta bine... Genul de invitat la care te odihnesti. Si te bucuri ca, uite, e cineva care zice ce trebuie si tu numai te odihnesti. E foarte fain, serios ca-i foarte fain cu tipi din astia. E usor asemanator cu conditia celor care stau in public. Stai si asisti la spectacolul unui individ care vorbeste.

- E o placere in a gandi impreuna...

- Sigur ca e. E un privilegiu.

- Ca tot e la moda ideea de libertate, de sexualitate strigata peste tot, mai ales pe televizor... Comunicare si placere.

- Uite, cu fericirea si comunicarea mai degraba ma gandisem sa insist, pentru ca povestea cu sexualitatea mi se pare, chiar si la Pascal Bruckner, vanduta usor senzational. O marfa agreabila, altminteri, dar nu neaparat cea mai interesanta, pentru ca multa lume face treaba asta. Insa in partea a doua, in partea cu placerea si fericirea, in partea de filosofie, e absolut seducator! Si e substantial, nu numai seducator... Si scrie foarte bine. Imi plac teoreticienii care scriu bine!


foto: Robert Hanciarec


în revista Flacara

Îngustimea străzii cenuşii

Strada asta urcă rece şi singură, fără ţel, fără felinare, o stradă mişunând de privirile trecătorilor absenţi. Strada este marea părăsită, marea folosită şi abandonată, marea cutreierată în sus şi-n jos cu un dezinteres crescut, chinuitor. Betonată, strada nu-şi vădeşte suferinţa singurătăţii decât prin micile ulceraţii mâncând din coaja asfaltului. Supurate la ploi, descărnate în vară, rănile se adâncesc în timp şi cu fiecare zdruncinătură a matahalelor pline de roţi durerea creşte nesăţios. Gurmand, junghiul atinge fiecare piatră de pavaj, fiecare oscior crescut în roca boantă, fiecare fibră cimentată. Materia primară există prefăcut, încastrată dureros în sistemul sterp al străzilor citadine, în sistemul rutier internaţional arid, născut din logica conexiunilor în unghi drept ori uşor înclinat. Urmând linia de demarcaţie, mediocrul gând se mulează perfect. Patria descărcărilor cerebrale de un cenuşiu frigid e strada. Fără culoare, fără putinţă (doar două sensuri sunt sărăcie curată), energii joase bântuie strada. Aici poţi să gândeşti doar necioplit sau otova, aici dai cu barda ori cu şutul, aici îţi înfigi bocancul în sictir. Întorsătura înflorită de frază ori sublimul gând neptunian nu au ce căuta aici; chiar dacă s-au născut dintr-o săritură galeşă de pe-un picior pe altul, repede îşi iau zborul într-un canal predestinat. Spaţiul brut generează gândul prost că cenuşiul îţi guvernează înaintarea . Două benzi despărţite de o linie albă, sfântă simplitate! Doar încremenirea poate să aducă lipsa asta de loc pentru imaginaţie. Fantezia că strada ar fi nesfârşită, că ea ar fi un teatru pentru toate întâmplările pe care nu le-am putut trăi se poticneşte la fiecare colţ bine conturat. Nemaivorbind de plăcerea neprevăzutului pe care ţi-l aduce îmbinarea asta colţuroasa de itinerarii. Probabilitatea de a întâlni ceva cu adevărat plăcut la un colţ de stradă scade vertiginos. Acolo, de fapt, te poate pocni mai bine vertijul cărămizii bine aruncate. Destinul nu te aşteaptă pe la colţuri, dar dacă şi-a permis fantezia asta fii sigur că acolo te doboară.

Un traducător de cursă lungă: Adrian Săhlean

Cu mâna pe inimă, recitând versuri de Eminescu, Adrian Săhlean este o apariţie emoţionantă. În felul acesta a cucerit câteva mii de americani, atingându-i, pe limba lor, cu graţia versului eminescian. Cu siguranţă, pentru a mişca oameni dintre care unii, probabil, nici nu ştiu unde se află România pe hartă, a fost nevoie de adevarată măiestrie. Ca orişice mare act artistic, traducerile lui Adrian ţin de vocaţie. A fost nevoie de o anumită experienţă de viaţă, de o anumită experienţă a limbii, de un talent special pentru muzică, pentru ca poeziile lui Eminescu să se întrupeze pe pământ american.

În Romania a cântat, de mic, în corul de copii al RTV, în studenţie a fost membru fondator al grupului Song dar a jucat şi baschet şi tenis în campionatul naţional şi municipal. După absolvirea secţiei de interpreţi (engleză şi spaniolă) a facultăţii de limbi germanice a colaborat la western-ul lui Mircea Veroiu din seria “Ardelenilor”, pe post de consilier lingvistic. După emigrarea în SUA din 1985, au urmat ani grei pentru Adrian, care a fost nevoit să lucreze ca paznic, apoi ca şi profesor, antrenor de tenis, reuşind să-şi plătească astfel îndelungata pregătire de psihanalist, pentru care pregăteşte acum doctoratul.

Toate aceste aventuri ale spiritului şi ale trupului au culminat, în 1992, cu traducerea "Luceafărului" dar şi cu participarea la maratonul din Boston. Un alergător de cursă lungă, un explorator febril al posibilităţilor personale, Adrian Săhlean a reuşit, de plăcere, dar şi din chemare, să reia traiectul emoţional unic al lui Eminescu şi să-l aşeze firesc în vers american. Pentru eforturile sale, el a fost premiat in Romania, în 2000, anul Eminescu, dar foarte puţin sprijinit de Institutul Cultural Român din New York. Dezamăgirea probabil l-a stimulat. Adrian Săhlean continuă să alerge în acelaşi maraton sinuos, depăşind obstacole de organizare, de gândire ori de simţire, lăsând în urmă alergători anchilozaţi, dintre cei care cred că astăzi nu se mai doreşte Eminescu. Dacă poetul nostru naţional a emoţionat în decembrie mii de americani în plină criză, în urma unui turneu întreprins în câteva universităţi de pe coasta de vest, înseamnă că poezia încă mai poate fi un remediu esenţial, cathartic. Nu întâmplător, imediat după discursul de investitură a lui Barack Obama a urmat versul unei poete americane (Elizabeth Alexander). Să luăm şi noi exemplul “ridicării din praf” şi să ne dezvăluim lumii în toată poezia noastră, bine tradusă!

Terrence Montgomery (regizorul producţiei newyorkeze “The Evening Star”, prezentată off-Broadway în 2005 şi 2008): „Traducerile lui Adrian G. Săhlean sunt un cadou imens pentru lumea vorbitorilor de engleză. Aceste poezii minunate aduc o muzică încă necunoscută auzului american, dezvăluindu-ne o cultură puţin cunoscută şi înţeleasă. Un triumf de lumină într-o lume învăluită de întuneric şi violenţă, ce ne reînvie speranţele dincolo de o resemnare disperată.”

- Care este povestea primei traduceri din Eminescu pe care ai săvârşit-o? Din ce raţiuni după prima au urmat şi celelalte?

- În perioada respectivă, prin ’91- ’92, treceam printr-o criză personală care îmi accentua nostalgia emigrării în SUA. În mod semnificativ, în acea perioadă începuseră să îmi apară în vis frânturi din poeţi români, (nu neapărat din Eminescu), în variante englezeşti şi ... pe fond muzical! De pildă, „Tu care eşti pierdută în neagra veşnicie...” (Alecsandri –romanţa pe care mi-o cânta bunica în copilărie), sau „M-am regăsit, ce dor mi-era de mine/ Copilul visător de altădată...” (Vlahuţă – sonet transformat în cânt liric de Constantin Drăghici, la vremea adolescenţei mele). Prima traducere din Eminescu a fost ... Luceafărul, ciudat şi neaşteptat, tot prin ‘dicteu’ aproape de vis, şi tot pe frânturi. În noaptea de Revelion spre ‘92,  asistasem la o ceartă imposibilă între doi soţi care mă invitaseră la ei special ca să nu fiu... singur. M-am retras în camera mea, meditând la relaţiile de dragoste, la suferinţele generate de pierderile de tot felul, de la oameni şi relaţii la locurile dragi din amintire, etc. Aproape adormit, mi-a venit în minte o posibilă variantă în engleză pentru prima strofă a Luceafarului, şi, imediat, pentru strofa finală.

Au urmat şase luni de agonie şi extaz, sculându-mă ades noaptea, cu bucurie maniacă, sa notez vreo soluţie, vreo “găselniţă” - cum spun traducătorii... O stare de trăire intensă pe care n-am mai avut-o niciodată de atunci, cel puţin nu pe o perioadă atât de lungă. După cele şase luni, au mai urmat vreo trei ani de şlefuiri (păi cum altfel, şi Eminescu a tot lucrat la Luceafăr câţiva ani buni!), până să mă hotărăsc să-mi las copilul să-şi ia zborul (The Legend of the Evening Star a apărut la Boston, în volum bilingv, în 1996). Trăind însă în ‘sfera Luceafărului’ şi identificându-mă cu simţirile eminesciene, mi-au apărut formulări “echivalente” şi pentru alte poeme legate tematic, pe care le-am valorificat în primul volum - “Eminescu - Selected Poems”, apărut în România în 2000, anul Eminescu.

Dar traducerea Luceafărului a reprezentat un moment foarte intens de exorcizare a dezrădăcinărilor multiple....  Într-un fel, retrăindu-le şi încercând să le re-creez prin diversele traduceri, n-am mai avut atât de acut sentimentul pierderii…

- Profesia, alături de celelate pasiuni ale tale, sportul şi muzica,  au un gând comun cu Eminescu?

- Preocupările de psihanaliză cuprind de fapt fascinaţia mea legată de capacitatea creatoare a omului şi de motivaţia sa. Deşi am studii de filologie în engleză şi spaniolă, eu mă consider filolog doar în sens foarte  general, de iubitor (filos) de logos. Ca  simplu filolog n-aş fi tradus din Eminescu în România! Fără psihanaliză, nici în America n-aş fi îndrăznit să-l traduc, aşa cum n-aş fi alergat vreodată maratonul din Boston. Nu există nimic mai eficace ca pshihanaliza care să ajute la înţelegerea sistematică a transformărilor subtile şi adaptărilor eului în procesul maturizării. Singurul rival este doar actul creator în sine. Ce altceva este “Oda” lui Eminescu, dacă nu o înţelegere subtilă a psihologiei adâncurilor?

Este o expresie a frământarilor sufletului şi o meditaţie existenţială asupra transformărilor propriului Eu, spusă prin cuvânt, aşa cum Salvador Dali ne vorbeşte prin imagine, în Metamorfozele lui Narcis, despre înţelegeri similare asupra psihicului uman. Dar Eminescu este şi muzică, şi nu în ultimul rând. Iar fără preocupările mele permanente muzicale, cred că nu aş fi ajuns să-l traduc, chiar dincolo de psihanaliză. Nu mi-am pornit eu traducerile prin vise muzicale?

- În România pare că nu se mai caută Eminescu, ba chiar a existat o campanie împotriva perceperii lui ca şi poet naţional. Cum psihanalizezi fenomenul?

- Să nu „psihanalizăm” fenomenul, orice etichetă este de fapt o bagatelizare a psihanalizei. Nu trebuie să fii psihanalist ca să vezi că reacţia e emoţional-infantilă, cum se întâmplă la adolescenţii care sar peste cal când dau de libertate, crezând că îşi afirmă identitatea prin teribilismul extremei. O extremă este şi a-ţi nega părinţii, sau orice forma de autoritate.

Adoptarea lui Eminescu drept chintesenţă a sufletului românesc nu este expresia unei impuneri programatice, ci acceptarea la nivel de naţie şi de etnie a unor caracteristici cu care s-au identificat atât literaţii cât şi oamenii simpli şi neşcoliţi timp de peste un secol. Oriunde în lume întâlneşti români, dacă începi să reciţi versurile de început din Luceafărul, sau Glossa, sau La Steaua, ei îţi pot rosti pe negândite versurile următoare, indiferent de nivelul lor de pregătire. Sau îţi cântă cu nostalgie romanţe pe versuri eminesciene, cu tradiţie mult înaintea comunismului, cântece la fel de importante pentru români precum sunt canzonetele pentru napolitani.

Desigur, există şi mitocanul incult şi prostul fudul care au prins acces la „liberatea de expresie” (am auzit întâmplător la TVR, la vremea respectivă, replica: „Ce mă interesează Eminescu?! Nici el n-a auzit de mine!!!”). A crede că „nu se mai caută Eminescu” e posibil doar dacă te uiţi după el unde nu trebuie. Nu te duci să-l cauţi pe Bach pe stadion. Eminescu „nu s-a căutat” niciodată printre cei pentru care „manelele ie viaţa mea”!

- Pentru ce crezi că ai obţinut aceste premii importante? E verbul tău mai nuanţat, simţirea ta mai dulce, în ordine eminesciană, decât a celorlalţi traducători?

- Ştiu şi eu? Poate că într-un fel m-a atins Dumnezeu cu o aripă, dându-mi inspiraţie... Dar e şi multă transpiraţie în spatele „verbului” meu, sau a „vorbei” mele din engleză... Cred însă că experienţa de viaţă şi acumularea înţelegerilor din diversele domenii au avut rolul esenţial. De ce am început să traduc Eminescu „abia” la 42 de ani? Am „norocul” să trăiesc de 25 de ani printre vorbitori nativi, să fi intrat în contact personal – ca terapeut şi ca antrenor – cu mii de persoane (nu e o exgerare!) de toate vârstele, să înţeleg astfel mentalitatea limbii, să pricep anumite subtilităţi pe care nu le poţi învăţa din cărţi şi dicţionare. Este soartă şi noroc în acelaşi timp, timp biologic şi timp/moment potrivit, chronos şi chaeros.

Prin contrast, traducătorii români au avut mai puţină şansă. Leon Leviţki şi Andrei Bantaş, mentorii mei din facultate, traducători uriaşi, au beneficiat de experienţa vârstei şi a studiului filologic adâncit dar n-au avut decât indirect sau doar sporadic, contact cu limba vie. Traducătorilor străini din Eminescu nu le poţi imputa ceva, ei s-au străduit în fond să încerce o redare cât mai corectă de sens - lucrând cu versiuni intermediare pentru că înţelegeau româna cel mult la nivel de dicţionar.

În ceea ce mă priveşte, mi-am adunat gândurile legate de realitatea nu-prea-bine-înţeleasă a traducerilor englezeşti într-o serie de Caiete de atelier pe care le voi publica cândva, dacă va exista interes pentru ele.

O poza de la inaugurarea statuii Eminescu in Windsor, Canada (2007) unde pe placheta s-a inscris prima strofa din "La Steaua" în original şi, dedesubt, traducerea lui Adrian în engleză 

- Cum au primit americanii versul lui Eminescu? S-au oglindit vreunii în poezia lui? Ar mai dori şi altădată?

- Putem să legăm răspunsul de ideea că „nu se mai caută” (Eminescu, Bach, etc.) Este trist să constaţi degradarea interesului pentru un anumit fel de ofertă culturală ca fenomen mondial. Nici americanii nu-s mai breji la nivel general. Însă afirmaţia „nu se mai caută” e îndreptăţită doar când priveşti poezia, arta, muzica, cultura tradiţională din perspectiva unui gestionar de magazin interesat să ofere ceea ce se cumpără mai mult, ce se cere pe piaţă, pentru profit.

Există însă şi „magazine de specialitate”, ca să păstrăm acestă comparaţie simplistă. Am recitat Eminescu acum doi ani la prestigiosul Smithsonian Institute, adică într-un loc în care cei 150 de americani din audienţă veniseră special să audă lucruri despre Brâncuşi şi Eminescu. Spectatorii au ovaţionat după Glossa, şi după Luceafăr cineva mi-a declarat chiar că intrase „într-o transă” şi „spera să nu se mai termine”. Mai există deci locuri în care poezia e bine primită, dar nu trebuie să le cauţi pe stadioane, uitându-te din avion!

The Evening Star (Luceafărul) s-a jucat off-Broadway în 2005 în două seri, spectacol reluat şi anul trecut, în iunie, tot două seri, tot în Manhattan, buricul cultural al Americii. La oferta covârşitoare de spectacole oferite în orice zi în New York, faptul că Eminescu – poet necunoscut dintr-o ţară pe care unii nu ştiu cum să o găsească pe hartă, mai mult, un poet din sec. XIX – poate impresiona o sală întreagă de spectatori, veniţi de bunăvoie şi cu bilet plătit, este uimitor, şi ar trebui să fie relevant pentru o discuţie la români despre „ce se caută”!

Şi-ar mai dori „americanii” astfel de experienţe? Depinde cu cine vorbeşti. Terrence Montgomery (regizorul şi vocea naratorului şi a Demiurgului din producţia newyorkeză cu The Evening Star) pare să fie dintre cei pentru care „se mai caută” şi astfel de lucruri desuete. Din fericire, numărul acestora a crescut în ultimul timp.

În luna decembrie am efectuat un turneu pe coasta de vest cu prezentări-recitaluri Eminescu şi Săpânţa (în 2008 a apărut un album foarte frumos, în colaborare cu fotograful american Petere Kayafas, la care eu am tradus epitafurile), la invitaţia Consulului General din Los Angeles. Eminescu a fost foarte bine primit la universităţile din Phoenix şi Portland, în Sacramento şi San Francisco, precum şi la Centrul International de Studii Est-Europene al Universităţii Berkeley.

- Cum au fost primite în România succesele tale? Ai fost sprijinit să obţii şi altele?

- În general, succesele de aici au fost primite în România cu relativă indiferenţă. Marea excepţie a fost anul Eminescu, când după publicarea Luceafărului la Boston (1996), şi a volumului Selected Poems (2000), am fost invitat la Bucureşti de către Laurenţiu Ulici, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, şi mi s-a acordat „Medalia de aur Eminescu”. Au existat apoi menţionări sporadice în presa românească (de exemplu când Principele Radu a scos din proprie iniţiativă în 2002 un CD în care recita Luceafărul  ”meu”) dar importanta mea iniţiativă de a scoate un pachet multi-media (carte/disc audio), pornită în 2003, propusă pe rând, an de an, Ministerului Culturii, MAE-ului şi ICR-ului, n-a avut nici un ecou.

Poate că de vină a fost şi campania anti-Eminescu... dar e semnificativ că, în 2005, ICR-ul din New York nici măcar nu a venit la premiera lui The Evening Star!

Chiar şi după apariţia volumului/CD  Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love în 2006 (prin eforturi personale considerabile şi într-un tiraj modest) instituţiile româneşti n-au reacţionat altfel, deşi se adunaseră numeroase succese şi validări în SUA şi Canada. ICR-ul – care îmi refuzase vreun ajutor financiar, nu a considerat că volumul/CD merita măcar o invitaţie de lansare în România. Uniunea Scriitorilor a ignorat complet oferta mea de a realiza o prezentare/recital Eminescu în engleză pentru congresul traducătorilor de la Neptun, iar volumul trimis Uniunii în 2007 nu a fost nici măcar luat în considerare pentru vreun premiu, pentru că nu „se dau” premii de traducere decât pentru cele făcute din alte limbi în română!

Dar poate că lucrurile se schimbă. Acum, când prigoana lui Eminescu pare să se mai fi domolit, o iniţiativă lucidă de promovare a culturii româneşti şi-ar putea întoarce privirile şi către patrimoniu, nu doar spre producţiile contemporane. Rămâne de văzut!

- În general, crezi că autorităţile culturale de la noi se implică şi sprijină iniţiativa traducătorilor? Ce crezi că ar trebui şi merită făcut în sensul ăsta?

- Dacă vorbesc despre traducerile din alte limbi în română, cred că traducătorii (literari) nu se bucură în general de respectul pe care îl merită, şi nu sunt recompensaţi suficient pentru munca imposibilă pe care o fac. Când un traducător de literatură în România este plătit cu 3 euro pe pagină iar traducerea unui document notarial, tradus şablon, şi adesea... cu picioarele, este plătit de 2-3 ori mai bine, e greu să mai aibă cineva chiar şi iniţiative.

Pentru traducerile din româna în alte limbi, ICR-ul are de câţiva ani un program promiţător, Cantemir, care e menit să sprijine crearea unui grup de traducători calificaţi pentru o eventuală valorificare a valorilor literaturii româneşti în limbile de mare circulaţie. Programul are însă nevoie de îmbunătăţiri, căci în felul în care este formulat traducători ca mine nu îşi prea pot găsi locul. Consultaţi lista celor care au primit burse ca “traducători profesionişti” sau “traducători în formare” pentru limba engleză şi nu veţi găsi vreun român! Traducerile mele din Eminescu şi impactul pe care l-au avut (în primul rând în comparaţie cu cele realizate de vorbitorii nativi!) ar trebui să ridice ICR-ului măcar un semn de întrebare privind implicarea traducătorilor de origine română, cu experienţă, care trăiesc în străinătate.

Cazul lui Eminescu este valabil pentru orice scriitor mare, clasic sau contemporan:  Eminescu este necunoscut pe plan internaţional (în special in engleză) pentru că nici nu a fost tradus extensiv, nici nu a fost tradus convingător, dar în special pentru că nu a fost promovat sistematic de către ţara lui de baştină. Spre deosebire de Brâncuşi sau Enescu, a caror universalitate s-a impus de la sine celor care „au ochi de văzut şi urechi de auzit”, Eminescu are nevoie de intermedierea traducerilor. În lipsa unei strategii culturale a guvernului care să implice şi să recompenseze eforturile tălmăcitorilor, el va continua să rămână cel mai necunoscut mare poet naţional !

în revista Flacăra