Ţintuind cu Ochiul Magic

Reportajul e o specie rară, grea, costisitoare. Doar TVR are tradiţie, îşi permite şi are succes. Avem reporteri premiaţi în ţară şi peste hotare, reporteri pricepuţi, incisivi, cu ochi exersat pentru oameni, poveşti şi imagini. Cum arată România văzută din reportaj? Obosită, crudă, plînsă, primitivă. Chipurile colţuroase, ochii naivi sau perfizi, mîinile butucănoase, muncite, bolnave. De cealaltă parte, emisiunile sunt pline de  hăhăieli, bîlbîieli politice, lacrimi programate, simulacre de vindecări miraculoase ale trupului şi sufletului. Cîtă  realitate vedem atunci pe televizor? Puţină, cîtă e, se vede bine printr-un “ochi magic”.

Cînd reportaju-i fruncea

Emisiunea a înglobat punctele forte ale altor două emisiuni reuşite din TVR: „Cu ochii’n 4”,  care ţinea mai mult de reportaj şi „În Flagrant”, care aducea îndeobşte anchetă. „Ochiul magic” aduce o viziune nouă, axată pe imagine expresivă, vorbind, adică, de la sine. Găsim aici şi anchete dure ori de interes larg, şi reportaj tulburător ori pitoresc. Dana Robea şi Tiberiu Ştefănescu, realizatorii emisiunii, sunt mulţumiţi de ceea ce le iese din mîini şi, mai ales, de răspunsul publicului. Ar părea, poate, surprinzătoare această satisfacţie, gîndindu-ne, în comparaţie, la interesul cu care este primită o telenovelă. De ce să fii preocupat de problemele reale ale oamenilor, îndurînd drumuri lungi, zădărnicii ale vremii ori tehnicii, chiar ocări, cînd poţi cîştiga mult mai bine încropind două scene serbede de telenovelă? Dana Robea: „Din fericire pentru noi, tocmai audienţa a fost motivaţia noastră principală. Pentru că, din păcate, foarte rar s-a şi rezolvat ceva în urma materialelor. Autorităţile merg în continuare pe principiul “apa trece, pietrele rămân”. Cît despre public, mulţi oameni ne consideră ultima lor speranţă: după ce trimit memorii peste memorii pe la toate instituţiile şi nu se rezolvă nimic, apelează la noi. Mai mult de jumătate dintre ediţii emisiunea a fost lider de piaţă pe cel puţin jumătate din  intervalul nostru orar, dar satisfacţia cea mai mare a fost că de fiecare dată emisiunea se încheie cu un rating semnificativ mai mare decât cel cu care începe. Partea cea mai ciudată este că, în timp ce posturile comerciale se bat în telenovele, filme sau emisiuni de divertisment pe acest spaţiu orar, la concurenţa cu noi pe TVR 2 se difuzează o altă emisune de reportaje, « Omul între soft şi moft », la care lucrează şi unii dintre foştii noştri colegi de emisiune !”

Iată că reportajul se ridică în top. Sigur că avem demult un public substanţial pentru Discovery ori National Geographic, dar unul pentru produse autohtone? Să facem o comparaţie: „Totul este mai spumos aici, însă nivelul la care trebuie să ne adresăm este ceva mai jos decât la BBC, pentru că altfel am face emisiuni doar pentru rude şi vecinii de bloc. De asemenea, modelul BBC, cu relatările seci, în care reporterul nu trage şi concluzii subiective, nu interpretează faptele brute, e digerat mai greu de piaţa media românească deocamdată.”, spune Dana.

Cifre: pe 27 iunie, emisiunea „Ochiul Magic” a avut un rating mediu de 8,1 şi un market share de 20,1%, plasîndu-se pe primul loc pe întreaga zi pe toate posturile de televiziune, depăşind Observatorul şi Ştirile PRO TV, care s-au clasat pe locurile 2 si 3. Subiectul era Mînăstirea groazei - cazul de la Tanacu. Pentru o asemenea audienţă, echipa de filmare a îndurat timp de 45 de minute agresiunea verbală şi fizică a sătenilor conduşi de un călugăr, un soi de „locotenent” al fostului preot Daniel. „Condiţia principală pentru a ajunge în top este ca povestea să fie credibilă, alertă, să fie bine spusă şi bine susţinută cu imagini şi sunet.”, accentuează Tiberiu Ştefănescu. „Din experienţa noastră, reportajele care au şi elemente de senzaţional bat anchetele dure, pe subiecte grave. În formatul emisiunii noastre intră maximum un reportaj cu tentă de senzaţional sau ciudat, misterios, cu condiţia ca povestea respectivă să aibă şi implicaţii cît mai largi, nu să fie doar un caz izolat. Dar am evitat pe cît se poate senzaţionalul doar de dragul senzaţionalului şi al audienţei.”

Resurse mici, succese mari

Senzaţional ar fi, totuşi, altceva: deşi e una dintre rarele emisiuni de reportaj, mijloacele tehnice necesare lasă de dorit: „Modul greoi de producţie din TVR (noi nu lucrăm în regim de ştiri) ne face uneori să ajungem prea târziu la „locul faptei” sau dacă ajungem suntem prea slab „echipaţi”: spre exemplu, am mers la inundaţii cu două maşini care s-au oprit în prima baltă. Reporterii noştri au apelat la căruţe şi tractoare, în timp ce echipele de la alte posturi defilau pe lîngă noi cu Jeepuri performante.” Să ne mai gîndim că un reportaj de 20 de minute costă 10-15 milioane de lei, în timp ce un episod de telenovelă nu se poate face fără 6000 de euro... Pentru reporteri, stînjenitoare mai e şi mentalitatea autorităţilor care ascund adevăruri, ba mai şi ameninţă cu tribunalul. Cu toate astea, există succese mari ale emisiunii, îmbinate, desigur, cu paradoxuri. Fiecare guvern cu protejaţii lui. „Reportajul Bojdeuci de milarde a încercat să arate în ce mod directorii Companiei Naţionale a Lignitului Oltenia şi-au făcut vilele: aceştia cumpărau de la ţărani pe mai nimic proprietăţi pe unde urma să ajungă exploatarea minieră, iar mai apoi le revindeau, în calitate de proprietari, Companiei ai cărei directori erau, pentru sume de zeci de ori mai mari, în scopul strămutării. Aproape toţi cei nominalizaţi de noi sînt acum cercetaţi penal, mai puţin unul: fostul Director de Resurse Umane al Companiei, domnul Ionel Manţog, care a fost numit Secretar de Stat (din partea PD) în Guvernul Tăriceanu la Ministerul Economiei şi Comerţului. În subordinea sa este acum întreg mineritul din România! »

Reporterii înzestraţi cu ochi magic au fost deseori premiaţi la concursuri internaţionale. Emisiunea însăşi a fost nominalizată în finalele unor festivaluri internaţionale, semn că cei care au ochi de văzut văd şi înţeleg.  

Dana Robea - face reportaj de cînd a terminat facultatea de Jurnalism.În 2000  a obţinut premiul APTR la secţiunea „ Reportaj de investigaţie „ pentru reportajul „Extaz otrăvit”, iar în 1999 - premiul special pentru „ Reportaj „ al Clubului Român de Presă, pentru un reportaj despre copiii bolnavii de SIDA din Mizil.

Tiberiu Ştefănescu – are experienţă îndelungată, din 1993 se ambiţionează să facă numai reportaj, anchetă, deşi a terminat două facultăţi care n-au nici o legătură cu asta: Aeronave şi Sociologie. În 2003 şi 1999 a primit Marele Premiu pentru reportaj de televiziune al Clubului Român de Presă pentru reportajele „Anatomia unui dezastru” şi „Nişte americani la Pieleşti”.

Cristina Madgearu – a fost încă de la început în echipă şi are şi cea mai mare experienţă. A luat menţiune specială la Festivalul televiziunilor regionale în Europa pentru ancheta „Marfa Vie”, nominalizare la festivalul de la Bar şi Ohrid Macedonia pentru reportajul „ Locul unde mor caii „ , nominalizare la Berlin Prix Europa pentru ancheta „ Accidente de muncă „

Cristina Ţilică – unul dintre cei mai buni reporteri, dar care acum colaborează la o altă emisiune, a luat 2 premii APTR pentru „Destine sub acoperire „ şi „ Pe urmele lui Eliade „  şi un premiu la Clubul român de presă pentru „ Căutare avansată „.

Melania Drăgan şi Ionuţ Cărpătorea se ocupă de mai puţină vreme de reportaj, dar au reuşit să pătrundă de multe ori în locuri unde nici un alt reporter nu mai reuşise, au luat interviuri unor persoane care până atunci refuzaseră orice contact cu presa.

Roxana Sivache este ultima dintre cei veniţi dar s-a integrat foarte repede în echipă, mai ales că ea are experienţă în realizarea reportajelor.

Teleghid Cotidianul

Hoinăreli prin cratiţa românească

Emisiunea în care cuvintele au carne, miez şi sevă din belşug ţine acum o oră întreagă. Plăcerea unui asemenea subiect e foarte veche, dar în România Radu Anton Roman are întîietatea. Un hedonist contagios, realizînd o emisiune de-ţi pocnesc fălcile. Tot în ideea păstrării tradiţiei, cîinele care i se gudură pe lîngă casă se numeşte Iliescu. Noutate: muşcă numai dacă-i mîngîiat.

-       Realizaţi una dintre cele mai vechi emisiuni la Pro Tv. Ca şi vinul, e mai valoroasă pe măsură ce se învecheşte?

-       Facem 6 ani pe 12 mai. După ştiri, este, într-adevăr, emisiunea cea mai longevivă. E bine că e aşa, pentru că, în general, bătrînii sunt lăsaţi în pace. Dincolo de glumă, longevitatea emisiunii se datorează miezului, conţinutului ei. Nu mie, nu celor care o fac, ci subiectului formidabil. Şi pentru mine a fost o plăcere să-l descopăr şi să-l iau la dereticat, la ciopîrţit, la citit, la analizat, la înţeles. Trăim în continuare exaltarea descoperitorului.

-       Cum s-a petrecut întîlnirea asta? Cînd aţi înţeles că v-aţi pricepe să dezghiocaţi un asemenea subiect?

-       Gîndul meu era să fac travel, filme de călătorie. M-am născut şi am fost format în cultura Cousteau. “Lumea tăcerii” este filmul care m-a hrănit, a fost pentru mine ca şi lichidul amniotic, am supt de la ţîţa (iertaţi-mă) lui Cousteau. Am supt un fel de a gîndi şi de a trăi. Probabil că mai e un ştrengar în mine, un adolescent întîrziat, nearticulat încă, dar îmi place să trăiesc aşa, între Tom Sawyer şi Cousteau. Am descoperit România cam  în 25 de ani de călătorie neîntreruptă. Umblam şi mîncam, şi pe unde mergeam mîncam ciudat şi chiar căutam feluri senzaţionale. Era şocant să mănînci turtă de icre negre într-un sat din România. Sunt ardelean, făgărăşan, tîrgoveţ, deci destul de cuminte. Cînd am ajuns să mănînc ciorbă de maţe cu usturoi în vîrful muntelui sau ciorbă de maţe de morun în inima Deltei, am început să-mi pun întrebări. În momentul ăsta gastronomia devine abisală, e un univers în care te rătăceşti uşor. Am ajuns la bucate făcînd, la început, un fel de comentariu amuzant a la Păstorel Teodoreanu, Octavian Stoica şi alţii ca ei. Mi s-a părut atunci interesant să scriu despre bucătăria senzaţională a românilor.

-       Suntem senzaţionali doar în bucătărie? Altfel nu strălucim prin nimic?

-       Avem o bucătărie cu adevărat surprinzătoare, şocantă. Altfel, ăsta e un subiect foarte larg. Adică nu pot să spun cum sunt românii într-un interviu de gazetă. Cîţiva ştiu cum sînt. Dar atît. Întorcîndu-mă însă la povestea cu bucatele, s-a nimerit că editorul, Ion Băncioiu, dascăl de filozofie şi avînd şi funcţia de naş al familiei mele, o funcţie serioasă şi periculoasă, a zis: “Nu, nu aşa se face o carte!” El era un om aşezat, un om de bibliotecă, şi a vrut să facem o carte solidă, serioasă. După rezistenţe, după tot felul de nelinişti puturoase, că mi-era nu-ştiu-cum să m-apuc acuma, la 40-50 de ani ai mei, să-mi storc creierii, pînă la urmă m-am hotărît. Şi doi ani de zile am tot umblat prin cratiţa românească. De data asta meticulos, ca şoarecele de bibliotecă. De atunci, cartea dospeşte şi creşte. Au apărut două ediţii, în ultima spuneam, prosteşte, că s-a terminat, gata, bucătăria românească este un subiect încheiat pentru mine şi pentru noi toţi. Aş! La o lună după apariţia cărţii am început să fiu contrazis sistematic. Cartea asta e fără sfîrşit, iar dacă eu o voi termina, le va fi dat altora să o continue.

“Emisiunea e o bucurie şi o scaldă în limba romană”

-       Există emisiuni gastronomice şi pe alte posturi. Cu toate astea, “Bucătăria lui Radu” e cea mai căutată. Asta pentru că e mai savuros cuvîntul decît gustul bucatelor?

-       Din punctul meu de vedere, m-am urcat pe calul potrivit. Pentru că transport cu mine foarte multă carte românească, memorie românească, voluptate românească, chiar identitate. E cartea unui autor colectiv uriaş, care numără 22 milioane de autori, plus cei trecuţi. Mulţumesc tuturor acestor coautori care mi-au dat prilejul să-i citez. Pentru mine, emisiunea este o mare bucurie şi o scaldă în limba romană. La fel, fiecare casă îşi are rînduiala ei, expresia ei. Te duci într-o casă ţărănească, trebuie să stai la masă, să nu te ridici, să faci cruce peste pîine ca să-ţi tihnească, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu, stăpînul şi gospodina casei cer o anume solemnitate şi sobrietate la masă, înghiontelile, rîsetele şi ciupelile pe sub masă nu sunt premise. La oraş e mai uşurel, mai o sfadă la masă, mai un citit de ziar… Prezentările sunt mai sumare. Ospăţul românesc este înlocuit cu petrecerea.

     

      -   Este genul de subiect din care o să înfulecăm şi   peste un secol.

-       Dacă vrei să jucăm împreună peste secole, cu plăcere. Emisiunea va dura, cu siguranţă, încă mult timp de aici înainte. Pot să spun că Dumnezeu i-a dat un gînd bun Pro TV-ului. Pentru că, pe lîngă emisunile puternice, comerciale, extrem de ofensive de divertisment, programe care te ţin cu sufletul la gură, cu sufletul distracţiei la gură, cu sufletul superficialităţii la gură, s-a gîndit şi a păstrat 6 ani o emisiune de cultură. Emisiunea asta o tai acuma, o reiei peste 20 de ani, o scoţi din pungă, de la naftalină, o pui pe post, ea e document valabil. Noi facem emisiuni care nu mor, nu facem emisuni de gazetărie de televiziune. Asta e marea noastră bucurie.

Conserve de viaţă

-       De curînd emisiunea “s-a lărgit de i-a plesnit fusta pe la cusături”. Care este miza acestei prelungiri pînă la o oră?

-       Tot cultura românească veche. Ne-a interesat să vedem dacă a mai rămas ceva viu la ţară, dar şi la oraş. De la Gusti încoace, cîntăreţul de folclor a devenit interpret. El nu mai cîntă la nuntă sau de dor pe vîrful Muncelului. Acum parcă sînt mai curios ce se întîmplă la capătul firului. Mai cîntă cineva din frunză pe coastă? Toţi avem bunici la ţară, toţi avem, undeva, într-un punct al generaţiei noastre, o opincuţă crăpată. Care se păstrează foarte bine. Mă trezesc jucînd la cîte o muzică, eu, ditamai namila, care m-am născut la oraş, am crescut la oraş, mă trezesc ţopăind, bucuros să mă iau la braţetă cu hora şi cu breaza, cu furnica. Sunt locuri care funcţionează ca şi conserve de viaţă românească.

-       Unele călătorii au valori iniţiatice. Mîncărurile la fel?

-       Şi prin bucătăria românească e tot o călătorie. Am tăiat ţara în lung şi în lat, în tinereţe. N-a fost oraş în care să nu călcăm, cu prietenii mei. N-a fost vale în care să nu fi intrat, n-a fost loc în care să nu fi ajuns noi, din curiozitate. Emisiunea de la PRO TV cuprinde şi dorinţa mea de a călători. Sunt unul dintre fericiţii care face ceea ce-i place. Sigur, cu trudă. E grozav să poţi spune, la 60 de ani, fac ceea ce-mi place! Mai bine nici că puteam să nimeresc. 

în Teleghid Cotidianul

Tandreţuri nocturne cu Marina Constantinescu

 - Cum a început aventura unui critic de teatru în televiziune?

- Am debutat în 1991, colaborînd la o emisiune la care eu ţineam foarte mult, se numea “Limba noastră”, emisiune făcută de Mihaela Macovei, un profesionist al televiziunii. Era o emisiune foarte utilă, foarte dinamică.

- A fost o colaborare care a mers uşor? Citisem undeva că au fost şi unele poticneli, suferinţe, piedici…

- Au trecut nişte ani. Începutul acestei emisiuni, “Nocturne”, nu a fost uşor pentru mine, poate că aşa e firesc. Există o atitudine uşor ostilă faţă de oamenii care sînt invitaţi, care vin cumva din afara instituţiei, asta nu din cauză că nu ar fi profesionişti în televiziune. Mie mi s-a propus mai întîi să fac o emisiune care se numea “Cabina de montaj”, acum 5 sau 6 ani. Avînd în vedere specializarea mea, de critic de teatru, realizam dialoguri cu mari actori. După aceea am făcut “Nocturna artelor”. Prima perioadă a fost un hibrid, nu era ceea ce vroiam. Apoi am început, chiar cu o mînă de oameni. Se miră foarte mulţi cînd vorbesc despre echipa mea, care este incredibil de restrînsă. Principalul meu colaborator, prieten, şi om cu care concep vizual emisiunea este regizorul Aurel Badea, care a avut curajul să meargă pe propunerea mea de sepia şi alb-negru. Am o asistentă foarte tînără şi foarte conştiincioasă, cum nu sînt foarte mulţi tineri care vor succesul rapid şi cu orice preţ, un om foarte serios, Oana Cucuruzeanu. Am un redactor, producător, şef de producţie, cu o mare experienţă, o instituţie în televiziune, Zoe Bălan. Un scenograf de o mare calitate umană, morală şi profesională, Dana Moraru, care a înţeles de la început ce vreau: să personalizez spaţiul la fiecare ediţie în funcţie de temă sau de invitat.

- Lucru rar, văd că vorbiţi despre echipa dv. numai la superlativ. Alţii se mai şi suportă, de nevoie. Aici chiar vă iubiţi.

- Da, sunt nemaipomeniţi. La montaj avem un poet al imaginii, regizorul de montaj Dănuţ Pintilie. Am avut înţelegerea tuturor că nu se poate lucra decît aşa. Altfel, ar fi numai bifări de acţiune. Asta, de fapt mă macină pe mine cel mai tare: să evit clişeele, modele, cărările bătătorite, oamenii care apar foarte des. Încerc să-i duc pe invitaţi exact în zona aceea în care eu îi cunosc pe ei altfel şi-aş vrea ca şi publicul să-i vadă altfel decît îi ştie. Miza şi pariul meu sînt pe termen lung… O asemenea emisiune nu poate fi gîndită pe termen scurt, şi asta am învăţat de la Iosif Sava, pe care-l evoc şi-l invoc mereu şi de care mi-e foarte dor. Cînd mi-e greu, îmi aduc aminte cît de greu îi era domniei sale, cum se lupta cu şabloane de genul rating-ului, audienţei, “nu avem nevoie de cultură la televiziune!” sau “hai, să spunem că totuşi avem, dar să nu mizăm pe chestia asta!”. Sînt multe televiziuni comerciale, care şi-au clarificat profilul, şi totuşi, o emisiune culturală pe formatul acesteia cred că aici, la TVR îşi are locul cel mai bun. Eu cred că aici e şi lupta.

- Să vorbim despre această criză de timp, o luptă care apare şi la un cotidian, şi la televiziune, şi, iată, la o emisiune culturală paşnică.

- Exact. Noi căutăm mereu oameni de mare valoare. Şi-n  toţi anii aceştia am dovedit că valoare există într-un mod copleşitor. Dar oamenii de valoare sînt fie dezamăgiţi, fie nu iubesc această lume publică.

- Oamenii de valoare pot fi prinşi, cu adevărat, la televizor? În iureşul ăsta, în viteza asta mediatică?

- Pot fi prinşi, dar depinde cine-i prinde. De foarte multe ori am avut nu o mare greutate, dar respectîndu-i foarte tare a trebuit să-mi înving şi-un soi de timiditate şi de umilinţă în a-i convinge să apară timp de o oră.

- Aţi găsit şi modalitatea: de a personaliza decorul, mişcîndu-vă după soare…

- Exact. Dar sînt oameni de mare valoare care nu vor să apară. Nu-i interesează. Şi de ce spun că am gîndit pe termen lung? Pentru că aceste apariţii devin, la un moment dat, document.

- Neîndoielnic. Actul jurnalistic e perisabil. Cum vă împăcaţi cu ideea?

- Toată vara s-au dat în reluare cîte două emisiuni. Le-am privit şi mă bucur că am avut dreptate. Nu am gîndit nici una dintre emisiuni pe un context imediat. O lansare de carte, o expoziţie, o premieră, nu!… Am gîndit totul pe o personalitate sau pe o temă profoundă. Uite, lansează Andrei Pleşu  “Despre îngeri”… Ei, toată lumea îl vînează pe Pleşu să vină să vorbească despre îngeri. Sau s-a lansat “Ochii Beatricei”, de H.R. Patapievici. Toate televiziunile îl caută pe Patapievici. Eu nu am vrut asta. Eu am vrut să construiesc o emisiune care să fie valabilă oricînd, în orice an, în orice timp şi-n orice timpuri.

- Cultura e un loc stabil, continuu.

- Da, eu zic că am reuşit să fac cîteva întîlniri şi confesiuni memorabile. Cu Liiceanu, de pildă, a fost o întîlnire cu totul specială. Asta înseamnă să îi ştii şi foarte bine, să îi iubeşti foarte mult, să îi preţuieşti foarte tare, aşa cum trebuie iubită şi preţuită valoarea. Tot ceea ce  fac este o formă a mea de reverenţă şi de omagiu în faţa valorii. De-aia încerc ca spaţiul să le fie cît mai apropiat, să se simtă bine, aşa încît acea oră faţă în faţă, uneori un dialog ca în transă, să fie un exerciţiu de admiraţie din partea mea şi de sinceritate din partea lor.

- Există cîteva prezenţe feminine, realizatoare de emisiuni de cultură. Să vorbim despre feminitate…

- Eu am vrut ca această emisiune să mă reprezinte şi pe mine, într-un mod subtil, dar complex. Noi nu existăm doar într-o dimensiune, nu sîntem doar foarte zîmbăreţi, foarte veseli sau foarte trişti. Sîntem un amestec de multe lucruri. Eu am şi un spirit ludic pe care puţini îl ştiu, am şi, zic eu, o anumită tandreţe faţă de cei pe care-i preţuiesc. Nu vreau să joc personaje, vreau să fiu eu însămi, atît cît se poate.

- Cultura e o feminină. Cum o definim?

- Cultura e greu de definit aşa. Dar gestul cultural e un gest al valorii. Şi uneori sîntem foarte trişti pentru că nu-l avem.

- Senzorial cum l-am putea vedea? Cu ce ar semăna, ca şi atingere?

- Poate să semene cu o mătase naturală vaporoasă, cu o catifea naturală care cade în falduri grele, concretă şi în acelaşi timp somptuoasă, care te îndeamnă la o privire a voluptăţii. Cultura nu trebuie să fie neapărat ceva greu de pătruns.

- Ar fi dificil să-l obişnuim pe telespectator cu uşurătatea actului de cultură?

- Primesc telefoane, scrisori de la telespectatori, oamenii sînt dornici… Este aşa o greşeală ceea ce se întîmplă, că le dăm atîta maculatură… Oamenii nu sînt o gloată. Sînt multe emisiuni care se dedau vulgarităţii şi derizoriului. Mă întreb cînd o să înţelegem că cel mai important lucru, chiar dacă nu e atît de spectaculos la prima vedere, chiar dacă nu frapează, există această nevoie de dialog cu oameni de valoare.

- Aveţi semne că noua conducere a Televiziunii Române înţelege această nevoie esenţială?

- Tudor Giurgiu a fost chiar unul dintre invitaţii mei. El este un constructor, a construit Festivalul Internaţional de Film Transilvania. E un artist şi sînt convinsă că va miza pe cultură. Au mai fost şi alţi preşedinţi de televiziune, oameni de cultură, care nu au mizat pe lucrul ăsta. Dar pe Tudor Giurgiu îl cunosc, el nu va dezamăgi.

- În nocturne vedem numai figuri alb-negru. Care e tîlcul acestei iniţiative?

- În alb şi negru ideile par mai tranşante.  Este şi o imagine care nu e foarte clar definită în timp. Noi vrem să evoluăm şi de aceea experimentăm întruna. Nu trebuie să rămînem în forme fixe, pentru că am obosi toţi, ne-am plictisi îngrozitor. Sigur, sînt şi inerţii, sînt blocaje… Atunci ce facem? Facem exact ceea ce se întîmplă în teatru, pentru că asta e lumea cea mai apropiată mie. Eu văd această emisiune ca şi pe un spectacol. Da aceea am un podium, o scenă, sînt lumini ca în teatru.

- E şi aceeaşi ardere, ca într-un spectacol de teatru?

- Da, da! Este o oră în care eu de multe ori nici  nu ştiu ce s-a-ntîmplat.  Pur şi simplu este ca o transă. N-am jucat niciodată pe scenă, dar cred că aşa trebuie să fie.

în Teleghid Cotidianul

Mihai Codreanu: "Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face."

Oglindind toate evenimentele triste din ultimul timp, departamentele de ştiri au fost cele mai solicitate. Sunt performanţe ale televiziunii în direct care fac mîndria jurnaliştilor. Au fost şi zile în care Mihai Codreanu alerga acasă numai cît să facă un duş. Din păcate s-a dovedit că şi pentru noi, românii, cîtă performanţă, atîta dramă.

“Nu am idei mesianice despre job-ul pe care îl fac”

- Marea ambiţie a televiziunii este să redea spectacolul realităţii. Cît din specatcolul ăsta ne este dat să vedem cu adevărat?

-  Nu ştiu dacă e chiar un spectacol. Dar asta e treaba noastră. În momentul în care se întîmplă ceva suntem atenţi la evenimentul respectiv şi îl acoperim cît de bine putem. N-am idei din astea, mesianice, despre job-ul pe care-l fac. Nu s-ar termina lumea fără noi. Dar sunt convins că mai există unii oameni, unii spun că sunt din ce în ce mai puţini, pe care îi interesează ce se întîmplă ori cu ei, ori cu ţara lor, ori cu lumea întreagă. Noi facem chestia asta atîta timp cît vor exista oameni dispuşi să se uite la noi. Şi adevărul pe care îl putem surprinde ţine de performanţa animalului ăsta, numit televiziune.

- Zilele astea s-a pus problema nevoii de discreţie, dar şi a dorinţei de acoperire mediatică. Sunt chestiuni antagonice?

- Fără să fiu cinic, eu cred că discreţia e treaba serviciilor secrete, vorbind despre colegii noştri răpiţi în Irak. Treaba nostră este, pe cît posibil, să aflăm ce se întîmplă. Am o problemă aici, şi e prima dată cînd mi-o pun. E prima dată cînd avem de a face cu chestiuni de genul ăsta. Pînă acum era o treabă impersonală. Jurnaliştii răpiţi din Italia sau din Franţa ne puneau pe gînduri, dar nu ne afectau ca acum. Sunt oameni pe care îi ştim, cu care n-am dat coate la filmări, care să prindă un cadru mai bun. Acum suntem profund implicaţi emoţional şi e destul de greu să-ţi păstrezi cumpătul în condiţiile astea. Nu ştiu cît de bine am reuşit. Nu cred în varianta  conform căreia nu trebuie să vorbim prea mult despre ce se întîmplă, pentru că astfel ar creşte valoarea ostaticilor.

- Discreţia se referă, probabil la faptul că nu toate discuţiile trebuie purtate în direct. Se mai discută şi în culise. Se hotărăşte ce e bine sau nu să se dea pe post.

- În mare, intuitiv, cam ştim ce putem spune şi ce nu. Bunul simţ este ghidul cel mai important. Aici este important să afli părerea cuiva care chiar se pricepe. Am vorbit cu negociatori, cu specialişti. Am vorbit şi cu experţi militari, care nici n-au apărut pe post. Unora dintre intervievaţi a trebuit să le alterăm vocile. La nivelul ăsta s-a lucrat. Eu cred că ei ar avea mult mai multe de spus.

- Senzaţia de fals s-a mai atenuat. Ai fost unul dintre comentatorii care nu a avut suspiciuni de felul ăsta.

- Am auzit şi eu ideea asta. Continuu să cred în buna credinţă a acelor oameni. Şi senzaţia mea este, azi, 1 aprilie, că răpitorii n-au prea multă experienţă. Aş vrea să cred că e un lucru în favoarea colegilor noştri. Sau poate doar asta putem noi vedea, din vîrful aisbergului.

- Aşadar vedem foarte puţin. Televiziunea se dovedeşte a fi neputincioasă.

- Suntem bombardaţi de tot felul de zvonuri, care nu pot fi verificate şi e riscant să le dai pe post.  Dintr-o dată, toată lumea se pricepe la chestia asta, ca la fotbal. Personajele trebuie selectate foarte bine. Dar, de oricine ar fi vorba, nişte terorişti nemiloşi sau nişte ageamii care vor să pună mîna pe un ban, asta nu schimbă deloc situaţia jurnaliştilor care stau acolo cu armele îndreptate spre ei. Suntem pe un teren extrem de mişcător şi nu putem să spunem, cu certitudine, mare lucru. De-asta, în toate materialele pe care le-am prezentat, tot timpul apar variante. Peste noapte apar tot felul de indivizi, angrenaţi politic, care se transformă din infractori, în buni samariteni. Am senzaţia că mă uit într-un viespar.

- Mai putem spune, acum, că mass-media e o putere?

- Nu ştiu. Are vreo importanţă? Trebuie să vedem ce e mai important acum. Nu am stat niciodată să mă gîndesc la asta şi nu cred că asta ne interesează pe noi. Pur şi simplu, pe noi ne interesează să ne facem treaba. Cu ce efecte, asta decid cei care se uită la noi.

“Ai grijă ce-ţi doreşti!…”

- Ce părere ai despre cei de la Al Jazeera? “Noi nu vorbim despre asta, noi suntem jurnalişti.” Culmea impersonalităţii.

- Ei sunt o televiziune destul de ciudată. Îşi fac treaba, tehnic, foarte bine. Nu sunt foarte convins de imparţialitatea lor. Probabil au şi simţit că au cam dat cu băta-n baltă şi au transmis un comunicat în care cer eliberarea jurnaliştilor români. Asta mi se pare un gest de o şi mai mare ipocrizie. E adevărat că n-au mai făcut asta pînă acuma. Nu sînt eu primul care îi acuză că s-au transformat într-o portavoce a grupărilor teroriste. E, totuşi, discutabil.

- Pe de altă parte, asistăm şi la sfîrşitul papei. Tot în direct.

- Da, e un lucru care a venit peste noi şi ne-a îndurerat. Uite, acum două săptămîni eram cu Amalia (Enache) la machiaj şi eram foarte plictisiţi. Nu se întîmpla nimic în ţara asta. Ne-am fi dorit ceva tare, să se spargă ceva, să ne ţină conectaţi. Te înnebuneşte plictiseala cînd faci meseria asta. Dar acum mă gîndesc altfel: ai grijă ce îţi doreşti… Sigur că e mai interesant să-ţi faci meseria în momente de acest gen, pe care le trecem acum. Mîndria jurnalistului e să se descurce în situaţii din astea, neprevăzute.

- Asta e ambiţia reporterului de teren. Dar prezentatorul de ştiri, el ce ambiţii are?

- Şi cu prezentatorii se întîmplă acelaşi lucru. Eu azi am stat două ore în direct şi nu ştiam de pe o secundă pe alta ce se întîmplă. Încerci plăcerea de a construi ceva din bucăţi disparate. Şi e foarte important să nu-ţi imaginezi că tu eşti mai important decît ştirea. Pentru că tentaţia e mare. În momentul ăla nu mai faci jurnalism. Atunci abia e spectacol. În sensul cel mai rău.

- Avem jurnalişti din ăştia?

- Cred că tu îi vezi mai bine, eu nu prea mă uit la televizor. Lucrez deja la fabrica de salam şi nu mă interesează să consum, pentru că ştiu din ce se face. Pe de altă parte,  lucrul în echipă este extraordinar. Acum cîţiva ani eram singurii care făceam interveneţii de genul ăsta. În 1999, în Iugoslavia am început. Îmi aduc aminte, au bombardat americanii Belgradul noaptea, Adrian Sîrbu a dat alarma şi ne-a chemat. În noaptea aia am intrat pe post cu imagini trimise de Sorin Bogdan care era pe un hotel din Belgrad, alături de o clădire care ardea. În noaptea aia Adrian Sîrbu mi-a făcut cadrul la cameră, pentru că nu era nimeni care s-o facă. Am fost impresionat, eu eram abia la început. Atunci au fost stabilite nişte proceduri standard şi ne-am creat obişnuinţa să reacţionăm foarte repede. Acum peste tot se întîmplă aşa. ProTv a fost şi este o şcoală de televiziune pentru mulţi.

în Teleghid Cotidianul