Dragoş Bucurenci: “Frumosul este un drog”

Dragoş Bucurenci este primul autor român care şi-a publicat o carte pe weblog, RealK, pe care Florin Iaru a pariat: va deveni în curand o carte-cult. După ce a fost publicată cu tot dichisul, pe hârtie, cartea s-a vândut cel mai bine din colecţia ei. Cu emisiunea pe care o moderează la TVR, Dragoş a reuşit să salte interesul publicului la cote nesperate pentru o emisiune de cultură. Mai mult, el este şi directorul organizaţiei Salvaţi Dunărea şi Delta, pentru că Dragoş face mult şi gândeşte acut. Un tânăr intelectual pursînge.

- Aseară am fost la o lansare de carte. Despre începuturile rock-ului românesc. Un timp identificat cu underground-ul. Cum vezi underground-ul?

- Undergound-ul e grădiniţa mainstream-ului, nu este nimic altceva. Nu ştiu însă cît se mai poate vorbi despre timpul chitărilor underground, pentru că există, după mine, şi un underground fals, cum este acum această recidivă a muzicii rock. Mie mi se pare un underground fals pentru că nu cred că va mai reuşi vreodată să mai ajungă în mainstream. Rock-ul a fost deja acolo, iar cei ce se manifesta astfel acum nu sînt decît nişte marginalia. Dacă şi-ar asuma această identitate ar fi O.K. Altfel, după mine, ei nu reuşesc altceva decât să producă mult zgomot pentru nimic. Iar în literatură, deşi mă interesează ceea ce a numit Ştefan Agopian compostul cultural, nu mă interesează underground-ul în totalitatea lui. E vorba de acea supă în care fierb toţi cei cu veleităţi literare și care se manifestă în cercuri de prieteni, pe la cenacluri... Pe mine nu mă interesează bucata asta, pentru că am un oarecare cult al publicului.

- Vorbind despre cartea ta, publicul se identifică cu personajele ?

- Nu. O carte despre drogaţi nu e o carte pentru drogaţi. Welsh nu scrie pentru drogaţi, Burroughs n-a scris pentru drogaţi, Beigbeder nu scrie pentru publicitari. O carte de genul ăsta este o carte pentru oamenii cu mintea suficient de deschisă care vor să înţeleagă fenomenul şi altfel decît citind broşuri idioate editate de Agenţia Naţională Antidrog.

- Funcţionează literatura ca un drog?

- Literatura funcţionează dintotdeauna ca un drog, pentru că artele funcţionează ca un drog. Presupun că există chiar şi explicaţii biochimice legate de descărcarea unor substanţe în celula nervoasă. Nu sînt specialist, dar în mod cert frumosul este un drog.

- Un autor pe care ţi l-ai injecta în venă ?

- Hmm, mi-aş injecta cu mare plăcere în venă, oricînd, ruşii. Ruşii sînt de injectat în venă. Sînt mare fan Bulgakov. Şi un autor pe care l-aș băga tot timpul, dar din păcate nu a reuşit să mă prindă cu alt titlu decît cu “O zi mai lungă decît veacul”, e Aitmatov. Este o carte pe care aş reciti-o la nesfîrşit, am citit-o de cinci ori şi aş relua-o oricînd. Ăştia sînt autorii pe care-i văd ca pe nişte droguri intravenoase.

- Dar de tras pe nas ?

- Welsh mi se pare un autor de tras pe nas, ca şi Beigbeder. La fel, poeţii sînt pentru mine nişte autori pe care-mi place să-i prizez tot timpul în doze mici. Şi aici o să par, ha, ha, nu foarte în ton cu direcția pe care o cultiv, cînd o să spun că aş priza oricînd Arghezi, aş priza oricînd poeţi români.

- Eminescu ?  A folosit demitizarea lui Eminescu?

- Eu sînt unul dintre cei care încă nu a beneficiat de această demitizare. Generaţiei mele şi celei de dinainte îi va lua foarte mult să treacă peste supradoza de Eminescu şi, cum spunea Marius Chivu, să-şi spele creierul şi să poată să-l recitească. Îmi pare foarte rău, dar Eminescu chiar nu m-aş duce niciodată să deschid şi să citesc cu prietenii…

- Tu unde te situezi? Eşti de prizat? De injectat?

- În acest moment eu nu sînt un autor, pentru c-am publicat o singură carte. Eu sînt un publicist. Scriu prin câteva reviste, am publicat acest volum, pe care editura l-a intitulat „roman”. Eu nu l-am vrut roman, dar nici nu am insistat să schimb această denumire, dacă editura a preferat-o. Drept care nu ştiu unde m-aş situa eu ca autor. Cartea în sine e o carte de prizat pe nas. Mai mult, e o carte de citit la toaletă. Eu aşa am gândit-o.

- N-am încercat.

- Nu mi-am dorit mai mult în momentul în care am scris-o. Îmi doresc din tot sufletul să nu devină o carte definitorie pentru mine. Mă bucur foarte mult că şi-a atins publicul, mă bucur foarte mult că se vinde bine, dar aş vrea să trec peste asta.

- E la fel de importantă emisiunea pe care o faci la TVR?

- Nu, emisiunea de la TVR face parte din zig-zag-ul meu social. Eu fac mai multe lucruri şi sînt încă la vîrsta la care nu mi-e foarte clar ce vreau să fac pe la 30 de ani. Îmi place că pariul este mult mai riscant pe sticlă şi pe de altă parte cîştigul poate fi mult mai mare. Anul ăsta, de exemplu, pariul pur şi simplu m-a speriat la-nceput: magazin cultural pentru publicul larg, nu vrem cultura cu C mare, cu K. Da, nici eu nu vreau, dar parcă-mi era greu să fac o emisiune pentru băcani... Am acceptat pariul de a modera această emisiune gândită de Carmen Bărbulescu. Pînă la urmă mi-a plăcut foarte tare, pentru că am reuşit să facem această breşă în publicul considerat necultural.

- Dacă televiziunea ar avea calitatăţile unui blog, ce ai expune pe sticlă?

- Îmi pare rău că acum trebuie să vorbesc despre marota asta a mea care mă urmăreşte de 6 luni, pentru că ar fi şi alte lucruri pe care le-aş vedea pe sticlă, dar acum m-ar interesa ca televiziunea să reuşească să captureze un alt public, care după mine este considerat acultural, deşi lucrurile nu stau aşa. Este vorba din nou despre oamenii care nu citesc reviste culturale dar nu pentru că nu ar fi în stare, ci pentru că refuză poziţia lor ideologică. Este vorba de tinerii extrem de cosmopoliţi, extrem de bine educaţi în cu totul alte culturi şi-n alte şcoli decît cele din care vine şi pe care le promovează elita culturală actuală, şi care ar fi extrem de interesaţi să-şi vadă propria agendă dezbătută pe canalul public de televiziune. Şi eu sper să le pot oferi asta, începînd cu luna martie. Este vorba de cei din rândul cărora se va selecta noua generaţie de lideri şi noua elită culturală. Atunci cînd aceştia îşi vor face simţită prezenţa ne vom da seama că nu a existat ani de zile dialog cu vechea generaţie, decît sub forma unor certuri dizgraţioase, care pe mine m-au dezamăgit, cum a fost scandalul Boierii minţii...

- Sursa acestui conflict rezidă şi în diferenţa de limbaj. Să vorbim despre limbajul specific mediului virtual. Cît înţeles găsim aici?

- Eu nu sînt un fan al mediului virtual, mai mult, nu sînt un fan al dezbaterii în mediul virtual. Aşa cum foarte bine a spus Andrei Pleşu la un moment dat, mediul virtual a permis tuturor grafomanilor frustraţi care n-au fost îngăduiţi nicăieri de cuvîntul tipărit să-şi dea drumul fără oprelişti. Şi o fac într-un mod birjăresc, care mai mult oboseşte decît enervează. Este o raritate să găseşti pe un forum on-line un personaj echilibrat, care să ştie să discute încercînd să dezbată idei şi nu atacînd persoane. Dar am şi o scuză pentru ei: dezbaterea intelectuală din revistele tipărite de la noi este aseptică.

- Asta la nivel de idee. Dar la nivelul strict al cuvîntului, cîtă carne duce acest limbaj  on-line? Faţă de asepticul intelectual?

- Limbajul elitei noastre intelectuale este hiper-tehnicist şi nejustificat de preţios. Atunci cînd am dat cu ochii de textele filosofice din spaţiul anglo-saxon am fost şocat de simplitatea limbajului pe care-l folosesc aceşti autori. În spaţiul anglo-saxon oamenii de ştiinţă au ajuns să discute cu filozofii, ceea ce nu se întîmplă des. Şi-au găsit un limbaj comun. Eu cred că asta trebuie să recîştige cultura românească, trebuie ca artistul vizual să poată să discute cu literatul, cu dansatorul, cu muzicianul, cu omul de ştiinţă, fără nici o problemă de limbaj, trebuie să revenim la acea cultură formată din intelighentia, nu din intelectuali. Iar în această direcţie mediul virtual este, cu siguranţă, un deschizător de drumuri.

- Românii au oareşce putere a simplificării limbajului, a firescului.

- N-aş spune. Să mă ierţi, dar dacă iau acum o revistă literară sau una de dezbateri, pot să găsesc vreo trei articole unde numai de firesc al limbajului nu poate fi vorba. În timp ce, dacă iau The Economist, fără să fiu de profesie economist, înţeleg cam tot ce se spune pe-acolo. La noi nu e vorba de termeni tehnici, ci de o anume construcţie a frazei, de un anume mod de a vorbi dorind să impresionezi, ceea ce este foarte frumos, dar pînă la urmă rişti să nu mai fii înţeles. De-asta am fost eu un mare fan al formaţiei Paraziţii, pentru că au fost momente cînd această formaţie a spus lucruri care trebuiau strigate în piaţa publică şi pe care subţirii noştri intelectuali uitau să le mai spună. În frazele lor alambicate, în controversele lor înalte şi în scandalurile lor de balcon de operă uitau lucruri esenţiale: libertatea de exprimare, inegalităţile sociale...

- Intelectualii tineri de azi mai sînt subţiri? Underground-ul nu e deja afara?

- Tocmai. Underground-ul nu mai e ascuns. De aici vine sciziunea. Eu îmi doresc să construim dialogul între cele două părţi, pentru că am un foarte mare respect şi pentru intelectualul subţire. Dar e foarte grav dacă intelectualul subţire nu reuşeşte să comunice cu această nouă specie de tineri educaţi, pe care nici nu mai pot să-i numesc intelectuali. Asta aş vrea să arăt pe sticlă: cine sunt şi cum arată tinerii artişti contemporani care scot o revistă ca Omagiu, cu care ar trebui să ne mîndrim, şi care nu este lansată la o agapă, la cafeneaua Uniunii Scriitorilor, ci într-un club aparent de fiţe, cu muzică electronică, cu cel mai mare bun gust şi în acelaşi timp cu o aură de mondenitate care frizează lumea show-bizz-ului. Asta e lumea pe care aş vrea s-o aduc pe sticlă, dar nu într-un protest în gol, ci în dialog cu elitele deja consacrate ale culturii.

 în Teleghid Cotidianul