Şucar, şucar!

Casa lui Tamango din Bălării, satul Valea Plopilor, are peste 100 de ani. Aici au trait toţi ai lui, dar din cei 12 copii  numai Tamango a rămas să aibă grijă de casă. Tot aici s-au născut şi-ai lui, nouă prunci, făcuţi cu o româncă, Aurica. Oricâte suflete s-au perindat pe-aici, casa a rămas ţeapănă. A spoit-o de curând Aurica. Tamango nu se-ocupă. El e artist. Şi mare iubăreţ. Poate de-aia, la 61 de ani, n-are fir de păr alb. Şi după cum spune Aurica, mai cu fereală, e tot verde! „Tamango ştie să iubească. E mai altfel, mai mângâios...” Că nu numai să plesnească din linguri ştiu mâinile lui groase, bătătorite. Dezdemona, prima lui fată, îl moşteneşte. Cică de la el ar fi învăţat să danseze, îndrăcit. Că Tamango are burtă mare, dar la dansul din buric nu-l întrece nimeni. Altă fată, Isaura, se îmbracă în costum „de la turci” (de 100 de dolari) şi face-un dans în curte, pe ritmurile de butoaie şi linguri ale lui ta’su, Tamango, Cocoş şi Blondu’, bărbatul Dezdemonei. Blondu’ tocmai s-a întors din Spania, după un an, pe unde a cântat ţigăneşte, şi i-a mers. I se încurcă printre picioare fetiţa lor, Vanesa, o mogâldeaţă roşcovană. Cât timp a fost plecat, Dezdemona a ţinut cu dinţii să nu se mărite cu altul, c-aşa ar fi vrut părinţii. Dar acum s-au împăcat. De-acuma pot să se strângă cu toţii în curte la puţ, în jurul grătarului, serile, şi să cânte cât îi ţine glasul. Sau aburul. Un soi de duh al muzicii, de spirit întrupat în ritm, de care Tamango e perfect conştient. Suflarea asta personală este, probabil, închisă bine cu cep la alţii, care nu din suflet cântă, ci pentru că e la modă şi se cere. Tamango e adevărat. De nealterat. El nu face compromisuri. El nu cântă manele. Nu face comerţ cu muzica, „rizmu” şi cu „aburul” lui. Fratele lui întru muzică e Louis Armstrong, de care s-a îndrăgostit pe la 16 ani. Şi-acuma, numai dacă-i spune numele, lui Tamnago îi dă lacrima. Şi-ar da şi-o mână, şi-un picior, ba chiar şi un copil pentru Louis Armstrong. Între răpăitul ursarilor şi jazz-ul negru, Tamango s-a aşezat bucuros. Curat, esenţial, el face artă.

Proiectul Shukar Collective a adunat laolaltă muzicieni cunoscuţi (Cristian Stanciu, Dan Handrabur, Vlaicu Golcea, Lucian Stan, Mitoş Micleuşan, DJ Vasile) şi cântăreţi ţigani speciali (Tamango, Napoleon şi Clasic). Împreunarea celor două culturi a adus un succes fantastic. Într-un concert la Bruxelles, Tamango a fost cerut să coboare de pe scenă, în public. Pentru că butoiul în care bătea nu se auzea prea bine, Tamango a luat un butoi mai mare, de gunoi. Nimic nu se pierde, acesta pare a fi şi mesajul performance-ului de standard înalt. Muzica ţiganilor ursari este revăzută şi adăugită, şi asta nu numai dintr-o plăcere la modă. Pentru că şi lor, ţiganilor, le place! Şi dacă le place, plâng.

Vorbele lui Tamango

“Noi suntem ţigani ursari, trăiţi lîngă roata căruţei, săru’ mâna. Tatăl meu lua două linguri şi bătea în roata căruţei, ca să ne dea să mâncăm. Între care, ce să spun, mama mea ghicea, minţea româncele, ca să aibă cu ce să ne cumpere de mâncare. Scuzati-mă, nu ştiu bine pă româneşte, mă căznesc mult. Noi avem un accent invers faţă de români. Tata mare a avut urs, noi suntem ţigani ursari. Eu n-am pomenit urs dar am auzit de la tata mare al meu. Noi am bătut în căldări, ştim cântarea ursului. Da’ cântam fără urs. De mic copil, de la etatea de patru ani am învăţat să cânt. Jucam pă pâine şi pă mămăligă-n sat. Jucăm şi-acuma după ciocan când bate cineva. Un lucru e sigur: noi nu suntem ţigani manolişti. Nu cântăm manele, da’ avem manele, de care n-are niciun nimeni. Da’ nu ne lasă şefu’.

Am fost pasionaţi de muzică. Da’ de fo 2 ani de zile, de când suntem cu domnu’ Paul (Ţanicui, managerul Shukarilor, n.r.), depunem mare efort.  Vine, ne-ajută cu mâncare, cu bomboane pentru copii, mai ne dă nişte bănişori să avem pentru tigaie… Cred că n-o să mai găsim un menager (io nici nu ştiu ce-nseamnă menager) care să fie aşa bun cu noi. Dacă nu era domnu’ Paul astă toamnă, noi nu mîncam porc la familia mea şi la copiii mei. Am fost în Bruxel, în Belgia, şi mi-a spus: “Tamango, n-am în nimenea încredere decât în tine!” Lumea de acolo cunoaşte muzică multă. Mi-a zis să-mi bag minţile în cap, să cânt bine. Ştiu că mă iubeşte, şi io-l iubesc pă dînsu’. Noi îl ascultăm pînă la viaţa de moarte. Sau pînă eu mor. Da’-l rog frumos să vină la moartea mea. Că mai trăiesc numa’ zece ani. Nu vă pare bine, şefu?”

“Mă băieţi, o să cântaţi cu nişte digei”

-       Dincolo de stăpân aveţi, totuşi, o concepţie personală…

-       Ce-i concepţie? Vorbiţi pă româneşte, că nu-nţeleg.

-       Gându’ dumneavoastră la ce stă?

-       La muzică. Sînt ataşat, şi cântăm din tot sufletu’. Eu cînd mă duc într-un spectacol nu cânt pentru nimeni, cânt pentru domnu’ Ţangui. Nu că e de faţă, vă dau cuvîntu’ meu. Şi pentru noi cîntăm, pentru sufletu’ nostru. Nu-mi dau seama ce zice publicu’, că domnu’ Ţangui ne scoate din sală ori înainte, ori rămânem în urmă mult. Că dânsu’ nu vrea să ne plictisească… Ne respectă mult, formidabil. Nu ştie cum să umble cu noi… Mă simt tare fericit atunci cînd cînt. Noi nu cîntăm aiurea, săru-mâna. Cântăm pă ţigăneşte, ce-am păţit noi în viaţă, amărăciunea noastră. Şi totuşi, noi cîntăm, sărumâna, numai pentru noi. Cântăm şi pentru public, aburu’ se duce către public, da’ totuşi, cuvintili e de la noi, cuvintili e proprietatea noastră. S-ar spune aşa, pă ţigăneşte: “Dumnăzeule de sus, ia vorbeşte cu Isus, Poate are leac în plus ca să-mi dea de-o buruiană ca să-mi vindic a mea rană./ Nu e rană de cuţit, de multe ce-am suferit./ Că de amăreală mare singur eu m-aş lua la palme.” Acuma pă ţigăneşte: Carindela da devla moroholea .. moroda morodades… M-am căznit să vorbesc, că nu prea au legături cuvinitli noastre pă româneşte. Daţi-mi voie, sărumâna, să mă esprim. Cântăm şi pă româneşte. Avem cuvinte pă româneşte, de adevărat plînge omu’. Dacă vreţi să facem o probă mică… Şanga şangă tâm, tango tangă tâtâm…

-       Cum v-aţi înţeles cu DJ Vasile? Vă place muzica lor? Ritmul lor?

-       Şefu’ ne-a spus cu o săptămână înainte. Mă băieţi, o să cîntaţi cu nişte digei. N-am ştiut ce înseamnă digei. Şi nu ştim nici acuma bine. Decât că am văzut acuma la un concert. Dar noi intrăm în orice rizm ar fi. Vă dau cuvântul meu, dacă cineva trage cu o armă, mai în lung, cu o mitralieră, trrrr, tîr-tîr, io intru în rizmu’ ei. Că eu aud în felul meu. Aud şi cum creşte iarba.

-       Ce e muzica?

-       Muzica e viaţa mea. Eu m-am culcat cel mai amărât bărbat posibil din lume. La o femeie, la Gratia. Şi cum m-am culcat, exact infernal, infernal. M-am culcat îmbrăcat. Şi dimineaţa i-am cântat…

-       Nu e muzica o mare frumuseţe?

-       Mai mult decât frumuseţea. Muzica e zilili mele. Eu la anii mei  care-i am simt că trăiesc pă lume când cânt. Nevasta mea e româncă şi cu asta am păcălit-o, cu muzica. Am cucerit-o pân cântec, la un bal. Aurica o cheamă. Radu Vasile e numele meu pă buletin. Nimeni nu ştie că mă cheamă Radu Vasile, decît Miliţia. Nu mă ştie toată omenirea. Tamango e porecla mea. Am copii care îi cheamă Ramon, Isaura, Vanesa, nepoata mea. Pă copilu’ lu’ fi-miu din fundu’ grădinii îl cheamă Luis.

-       De la Louis Armstrong?

-       Bine’nţeles, sărumâna… Eu vreau să cânt ca el. Aveam 16 ani, eram în sat, într-o vale adâncă, lîngă o comună, departe. Umblam cu căldări în sat şi între care am auzit o muzică dulce… Cânta Luis Amstrong. La radio.. Pam, pam.. tang, tang, tang, iee, ieee… Nu mai am putut, am început să plâng lângă un gard. Şi am auzit la sfârşit: pentru dumneavoastră a cântat Luis Amstrong. Am băgat la cap şi de-atunci am luat lingurile, că nu deveneam aşa celebru, da’ din cauza lu’ Luis, Dumnezeu să-l odihnească, sărumâna… Nu pot să mă abţiu… Îmi vine să plâng… Am auzit şi români care cântă ca el, nişte băieţi. M-am supărat. Am spus, bă, staţi să v-arăt io cum cântă Luis Amstrong.

-       De unde vine muzica?

-       Muzica se naşte din supărarea noastră. Noi tot ce trăim cântăm. Toate răutăţile. Cântăm din sufletu’ nostru, din aburu’ nostru. Mie-mi vine să plâng când vorbesc de muzică şi de Luis Amstrong. Nu pot să mă abţiu. Am fost amărâţi, am fost orfani şi acuma am văzut şi noi cine e-n lume. Am văzut cum ne respectă lumea. Noi suntem, sărumâna, ca un fel de sălbatici. Aşa ne-am simţit până acum. Am văzut cum au plâns spectatorii în faţa mea şi eu am plâns împreună cu ei.

- Muzica e o formă a dragostei?

- Da, din dragoste dă copii, dă familie. A fi muzician e greu. Trebuie să ai simţu’ muzicii. Uite, Cocoş e crescut de mine şi ştie toată cântarea mea, ştie tot rizmu’ meu. Adică ritmu’.  Chiar dacă râdeţi de noi, nu putem să vorbim bine pă româneşte. Noi suntem nişte oameni crescuţi în felu’ următor: la roata căruţii. Eu am mare simţ faţă de băieţii mei, de digeii ăştia. Trebuie să aibă mare atenţie la rizmu’ cu care să ţin ei după noi. Da’ muzica noastră nu o să se schimbe niciodată. Băieţii ăştia, digeii, învaţă de la noi, nu noi de la băieţi. Dar băieţii s-a adoptat cu noi. Noi am muncit de s-a comodat cu noi. Sunt tare fericit de muzica asta pe care o facem noi. Care fetele mă opresc pe stradă şi-mi cere autograf. Şi vă dau cuvântu’ meu dacă ştiu carte. Ca autograf o să rup o floricică de la mine din grădină, sărumânuţa, şi ţi-o fac cadou.

-       Aţi umblat cam mult prin lume… Nevasta v-a aşteptat acasă. Cum le cuceriţi pe femei?

-       Da, sunt iubăreţ, da’ sunt amărât. Pe femei le emoţionează cel mai mult muzica. Uite: “Mamă, nu te blestema că m-ai născut vinerea/ Şi mi-ai dat soarta prea grea… Că port numele de fată/ Şi sunt tare supărată/ că umblu din poartă-n poartă/ Şi pe cap nepieptănată/ Fără Doamne, fără soartă…” Şi vrei să ştii cum intru cu o fată? Îi zic: “Eşti o fată foarte frumoasă şi vreau să merg cu dumneavoastră să beau o cafea, sau un Uischi, un Cinzano, un Martino, un Florio… Unde vrei mata, să mergem la o iarbă verde.” Dacă dansează frumos şi-mi place, merge cu mine. Nu dansează frumos, nu merge cu mine. Dacă-mi place, io mă verific şi-i dau.

Vorbele Aurichii, românca lui Tamango

“Io sunt româncă, Aurica mă cheamă. Da’ am luat ţigan. Ei, doamnă, aveam 15 ani, eram la şcoală şi m-am întâlnit cu el la un bal, la mine în sat, la Şoldanu. Eu am crezut că Tamango era arab, că era făcut ţiganu, era îmbrăcat, nu era gras ca acuma. Simpatic era Tamango, în alt fel. Şi m-a luat. Pă mine mama mea şi tata-meu nu mă mai primeşte de-atunci. M-am dus cu Dezdemona când era mai mică la mama mea şi mi-a zis să-mi iau puiu’ de ţigan şi să plec de la uşa ei. Am luat-o, am plecat, şi nu m-am mai întors nici până în ziua de astăzi. N-am pierdut nimic, da’ poate că mă mai ajuta şi pă mine. Că ei e bogaţi, nu e ca noi. Am frate locotinent colonel, am frate avocat, da’ nu vorbeşte cu mine. Acuma, după atâţia ani, zice că sunt get-beget ţigancă.

Când l-am văzut prima dată pă Tamango l-am întrebat, mă, tu ce eşti, ţigan sau arab? Mi-a zis: sunt ţigan. Am casă (m-a minţit), am familie… Când m-a dus, m-a dus pă la ţigani. Din casă-n casă am umblat, ca ursu’. Până când ne-am luat o cameră cu chirie. El s-a însurat dă douăzeci de mii de ori după mine, da’ eu l-am aşteptat. C-am făcut-o pe Dezdemona şi n-am mai avut încotro.

Îmi plăcea cum cânta. Vă spun sincer, cînd Tamango intra în discotecă să oprea muzica, să oprea toate. Nu era gras, ca acuma, că acuma e urât rău. Era simpatic rău de tot. Şi dansa…. Şi eu eram frumoasă, sărumâna mult de tot. Purtam fusta până aici. Şi uite că m-a-mbătrânit Tamango, sunt amărâtă cu el. Da’ am bărbat celebru. Să-l vedeţi, aşa, gras cum e, ce mai dansează… Mie nu-mi place când cantă muzică ţigănească, aş vrea să cânte numa’ ca Luis Amstrong.

De-aia Tamango e cel mai sărac din toată lumea. Să vedeţi case mari la alţi ţigani, vile. Că lu’ Tamango i-a plăcut toată viaţa lui să se distreze. Şi să cânte, sărumâna.

Să vă spun ce-am păţit. Io, când l-am luat pă Tamango, el avea o nevastă la Atene Palas, era dansatoare şi florăreasă. Ce-mi spune el într-o zi? Aurico, te superi dacă vine Verginica la noi? A venit ţiganca barosancă cu o maşină, pe vremea lu’ Ceauşescu. Cu bagaju’ plin de mâncăruri, de îmbrăcăminte, a luat-o şi pă Dezdemona la ea şi am devinit prietenă cu femeia. Azi aşa, mâine aşa, mi-au băgat ţigăncile în cap: “Fă, Aurico! De ce accepţi tu pă Verginica să vie mereu la tine?” “Nu mi-e frică, fă!” Da’ iar s-a apucat Tamango bine de tot: pleca cu săptămânile, cu lunile . După aia s-a potolit. După aia, iar şi iar. Ăsta şi când o merge în baston, tot sufletu’ ăsta îl are. De distracţie. Corpu’ lui cere…

Nu prea se consumă Tamango, io mă consum mai mult, plâng, mă amărăsc… El numa’ la muzică plânge. Dezdemona e ca el. Aialaltă nu. Şi ce dacă suntem săraci? Lasă-i dracului de bani! Sufletu’ e mai important! Tot acolo mergem toţi, în pământ.

Tamango numa’ muzică are în cap, cantă prin casă toată ziua. Io sap în grădină, io spoiesc. Tamango nu face treabă. Tamango nu să sanchiseşte. De-aia e gras. Cântă din gură, din linguri, din chibrit… Îi zic: “Da’ ce-am cu tine, mă, du-te-n corpu’ tău, numa’ muzică şi distracţie…” Dacă-l vezi matale jucând pă Tamango.. şi muzică uşoară, rocuri, de-astea…, nici nu zici că are burtă.

Mănâncă ţiganu’ bine, dă-l încolo… Carne îi place lu’ Tamango. De pasăre. Tamango nu e ca ţiganii ăştia, el ştie să vorbească frumos, nu e ca ăştia, căldărarii… El a fost prin ţări străine, s-a educat… Io n-am vrut niciodată să plec de lângă copiii mei.

Şi cu dragostea, vreţi să ştiţi cum e? Ţiganii iubeşte mai bine decât toţi. Şi Tamango ştie bine… Este mai… nu ştiu cum să vă spun… e mai mângâios… mult mai mângâios… Tamango pă mine mă respectă mult de tot. Ştie că am suferit mult de tot alături de el. Şi mă compătimeşte. Zice: “Haide, Aurico, vino să-ţi pui dinţii! Hai, Auricuţo!” Că el şi i-a pus. “Lasă-mă, îi zic.” El nu-i are cu aur, ce ne trebuie aur? Mă pupă, da’ nu trece minut, mă mai şi ciupeşte… “Tamango, numai prostii ai în cap, îi zic, că ne vede copiii!”

Argumentul, conceptul, scopul managerului

Paul Ţanicui: “Ei sunt sălbatici în sensul bun, însemnând ceva foarte curat, foarte bărbătesc, primitiv. Sălbăticia asta a lor are o zonă de tandreţe extremă. Tamango e conştient de asta. Răzvan Exarhu l-a considerat a fi omul anului. Are o precizie formidabilă în a defini un fenomen sau o stare.

Nu ştiu dacă miza a fost una de business sau de pasiune. Lucrurile se aşează pe parcurs. Business foarte tare nu am făcut până acum, cu toate că au deja un disc apărut. Dacă e să vorbim despre pasiune, în timp, asta se mai temperează.  Dar da, cu ei mi-am pus în valoare pulsiunile artistice. Acum am încercat să ne redefinim, în contextul în care există chiar un curent care zice că e cool să lucrezi cu ţigani. Dar trebuie să fii şi un pic nebun. Acum suntem încă împreună pentru că avem o relaţie pe cât de tensionată şi de dificilă, pe atât de apropiată şi plină de candoare.

Ei au evoluat, oarecum, şi artistic, deşi nimeni şi nimic nu ar putea să-i schimbe.

Dar dacă există cineva care să-i scoată în lume şi care să fie atât de abil încât să le facă contracte bune, ca să aibă porc de Crăciun şi cal când le moare calul, atunci e OK. Asta e o evoluţie.

Cât de mult îşi doresc ei să fie civilizaţi? Simt uneori că i-aş fi pervertit puţin. Dar ăsta e temerea unui artist urban, tâmpit, care sunt eu. E nevoie, totuşi, de o disciplină de muncă. Formula asta de muzicanţi ursari şi muzicanţi urbani zis DJ-i e un performance. E o formulă care adună două lumi. Într-un fel se încearcă civilizarea unor oameni care nu se doresc ever never  a fi civilizaţi. Ei îşi văd de muzica lor, au ritmul lor, întrerup când cred ei de cuviinţă, iar proiectul ăsta le cere să fie atenţi la toate lucrurile astea. Eu am încercat să le redefinesc nu atât muzica, ci statutul lor de muzicanţi. Ei mustesc de talent. În faţa lor, din când în când, trebuie să ne ridicăm şepcile.

 în revista Flacăra