Efectul TEO

După o emisiune în care a râs, s-a sucit, s-a învârtit, s-a strâmbat, a descusut, a împuns, a strivit sau a ridicat în slăvi un oarecare invitat, Teo are aceeaşi vervă. Teo este inepuizabilă. Teo este un fenomen! Un fenomen manifestându-se liber pe ecranul patriei, pe care-o înveseleşte aruncându-i zilnic în faţă câte-un giumbuşluc. Poanta e că nici Teo însăşi nu ştie cum va arăta, de la bun început, emisiunea ei. Aruncându-se cu capu-nainte, ea este expresia bucuroasă a vechiului tertip românesc: să fii deştept cu măsură şi să te dai drept prost când dai de proşti.

 - Că tot vorbirăm de metafora Bucureştiului: care este metafora, poezia peisajului mediatic de la noi? Sau e un hăţiş? Cum te descurci?

- Toată lumea are senzaţia că în lumea televiziunii trebuie să fii un rechin ca să rezişti. E o tâmpenie. În toate mediile trebuie să fii un rechin ca să rezişti. Uite, pisica asta mă agresează.

- Cum o cheamă pe pisică?

- O cheamă Ibric, şi este un motan isteric. Aşa, indiferent unde te duci, într-un birou de femei, oriunde, la contabilitate, la sereleul cutare, de nu se bârfesc între ele, de nu se se pupă… Deci nu există un hăţiş al televiziunii, să te facă cineva… Vorba maneliştilor mei: ori ai valoare, ori n-ai valoare, înţelegi? Şi mai trebuie să ai, mai mult decât valoare, noroc. Dacă n-ai noroc nu faci nimic. Eu cunosc o grămadă de oameni mai deştepţi de o mie de ori decât mine care n-au avut şansă. Tocmai vorbeam cu un prieten foarte bun al meu, şi el de mare succes în televiziune. Ziceam aşa: “Cum am ajuns noi aicea?” “Nu ştiu”, zice el. “Ştii de ce te-ntreb? Pentru că dac-aş şti cum am ajuns aici am putea să ne menţinem. Sau s-ajungem mai sus”. Dacă ştii cum ai ajuns de-acolo până acolo, poţi să-ţi faci o socoteală până la pasul

următor, până la halta următoare. Nu ştiu cum să fac eu via Cilibia asta, nu ştiu cum devine… Şi-atunci merg la noroc.

- E de nerepetat drumul pe care ai mers? E unic.

- Absolut. E de nerepetat de mine. A doua oară n-aş mai fi în stare. Trebuie să te-ntâlneşti cu oamenii care trebuie, la momentul care trebuie şi cineva să deschidă televizorul la momentul în care eşti tu acolo şi să zică “Uite, p-aia o vreau eu!”. Altfel, dacă aştepţi ca cineva să recunoscă brusc că tu ai putea reprezenta o revelaţie în televiziune, s-ar putea să aştepţi foarte mulţi ani.

- Tu eşti o revelaţie în televiziune?

- Nu sunt o revelaţie în televiziune. Sunt o omniprezenţă în televiziune. De zece ani sunt o

veşnică promisiune. (Mişcare neprevăzută a motanului Ibric). Iar s-a isterizat motanul. Să-ţi spun: odată a venit la noi Kitty Cepraga, gătită toată pentru prezentările la plus belle de la monde. Era îmbrăcată bomboană. Şi-a sărit pisica pe dresurile ei, le-a făcut praf. După aia nu mai ştia cum să s-aşeze, ca să nu se vadă la televizor că avea un găuroi.

- Tocmai ai luat premiul pentru cea mai bună emisiune de divertisment, la TV Mania. Are greutate premiul ăsta pentru tine?

- Orice premiu are o greutate. Odată, pentru că niciodată nu te aştepţi, pentru că tot făcând acelaşi lucru în fiecare zi ca la şantier, nu te mai gândeşti la bomboane pe tort. Şi când vin premiile e cu atât mai interesant. Mi-ar fi plăcut să iau un premiu şi de la Flacăra, demult… Pentru că în anul 1980 am trimis poezii la revista Flacăra, marelui poet Geo Dumitrescu. Dar marele poet Geo Dumitrescu nu a consimţit, şi m-am întristat foarte când eram jună. Scrisesem  două-trei poezii, cu ritm şi rimă, dar alcătuite din trei versuri. C-atâta era ideea.

- E o formulă rară asta, cu trei versuri.

- Da, da, n-am mai întâlnit. Era aşa: “Actori, muncitori, măcelari şi poetul, / Cu soarele-n faţă, cu soarele-n spate / Căci totul e-n tot. Înţelept cine poate.” Adica: toţi suntem într-o maţocărie şi unii înţelege alţii nu-nţelege. Şi presupun că domnul Geo Dumitrescu n-a-nţeles în momentul ăla. L-am respectat, pentru mine era o somitate.

- Era şi un vers tematic acolo, o poezie angajată.

- Era tare de tot. Dar n-am avut noroc, aşa că m-am apucat de altceva. De-aia Flacăra, pentru mine, reprezintă un moment nostalgic.

- Cu Keanu Reeves ce fel de moment a fost?

- N-a fost în nici un fel cu Keanu Reeves, a fost o întâlnire super emoţionantă în care eu vroiam să-i spun multe lucruri şi am descoperit în momentul ăla că n-am ce să-i spun pentru că ce vroiam eu să-i spun nu se potrivea. Citisem despre lucrurile înspăimântătoare, nedrepte, care i s-au întâmplat. Am vrut, de fapt, să-i spun, fundamental, că-mi pare rău pentru tot ce i s-a întâmplat şi că sunt cu el, alături de el… Dar mi s-a părut o tâmpenie fără sfârşit să deschid gura şi să-i spun asta. Aşa că i-am zis “Bună seara” şi m-am întors să plec. Dar el m-a oprit. “Măcar zi-mi şi mie cum te cheamă”, mi-a zis. I-am zis, şi iar am vrut să plec. Noroc că una dintre fete mi-a arătat că stătea cu mâna întinsă în spatele meu.

- Dar cum a primit el faptul că eşti o vedetă de televiziune din România?

- I-am spus că eu lucrez la un televizor în România şi că ştiu exact care este dimensiunea mitocăniei pe care o produc în momentul respectiv. Şi că ştiu că o să-l deranjez, dar dacă nu mergeam atunci la el, nu mi-aş fi iertat-o toată viaţa. El a înţeles foarte bine că eu n-o fac pentru el, ci pentru mine, m-a întrebat dacă vreau să facem o poză, şi-am zis nu. Şi-am plecat. Zice, “hai, totuşi, să ieşim, să facem poze”. El a fost atât de amabil să-mi facă o bucurie, că eu nu eram în stare în veci de veci.

- Un actor român cam de aceeaşi valoare pentru filmul românesc cum s-ar fi purtat într-o asemenea situaţie?

- Depinde la ce hotel era. Pentru că dac-ar fi fost la Mariott, era una, dar dac-ar fi fost în mijlocul drumului, pe Ştefan cel Mare, ar fi fost altceva. În locul în care m-am întîlnit eu cu omu’ n-avea cine să vină la el. Pentru că eram într-un hotel de cinci stele, unde costa 2000 de parai să dormi o noapte. Nimeni nu-l băga în seamă. Absolut nimeni. Toată lumea stătea, bea cafea, trăgea o piparoasă, fiecare cu ale lui. Şi omu’ cu doi prieteni, relaxat, într-un loc.

- Ai noştri ar avea disponibilitatea de a conversa aşa, cu un necunoscut, cât o fi el de celebru?

- Eu n-am de unde să ştiu, pentru că ce sunt eu în România e una şi ce sunt în afara ţării ăsteia e alta.

- Tu ai deschiderea asta, te afli-n vorbă cu oricine, dincolo de emisiune?

- Cel mai adesea da, şi cu atât de mult acum, când am înţeles nişte lucruri: ce simte omul când vine la mine… Depinde, totuşi, pentru că în România oamenii fiind emoţionaţi şi dornici să spună nişte lucruri, spun şi chestii nasoale.

- Se plâng?

- Nu, da-ţi fac reproşuri. Aoleo, doamna Teo, ce grasă sunteţi! Sau,mai nou: doamna Teo, da’ ce grasă eraţi… Nu ştiu dacă eu m-aş duce la unu’, indiferent cine-o fi el, să-i spun: “Mamă, ce cocoaşă ai!” Că omu’ ştie. Dacă are o cocoaşă cu care se chinuie de nu-ştiu-câţi ani şi vrea să şi-o trateze la băi, sau să şi-o opereze, ar fi neplăcut să i se tot spună. În situaţia asta am fost eu ani de zile.

- Alt of nu mai au telespectatorii?

- Au asta cu grasa sau slaba, sau că li se opreşte cablul dimineaţa la reluare, pentru că intră ştirile de pe postul local la cei care nu stau în Bucureşti. Le promit că le rezolv. Depinde şi în ce stare eşti. Uneori poţi, alteori nu poţi. Nu mai poţi! Trebuie doar să te lase un pic. Măcar un pic. Odată m-am simţit chiar agasată când o doamnă şi-a pus copiii să strige după mine. A trebuit să fac cumpărăturile într-un sfert de oră alergând ca disperata printer galantare şi smulgând la nimereală ca să am ce să mănânc în seara aia. Nu poţi să faci aşa ceva unui om, indiferent cine-o fi el. Eu nu cred că în Elveţia cineva îşi pune copiii să zbiere “Keanuuuu!”. La noi mulţi fac asta. “Strig-o pe Teo, hai, strig-o!” Copilul nu vrea, pentru că de obicei copiii au bun simţ. “Du-te la ea!” Îi chinuie, să spună poezii…

- Părinţii îşi stimulează şi ei copiii cum pot. Tu cum faci să-ţi descoşi invitaţii? Care e tactica ta?

- De obicei te prinzi ce le place lor mai mult să spună. Sunt anumite tipuri de oameni: sunt deprimaţii, cărora niciodată nu le palce să vorbească despre motivul deperesiei lor, pe care o ascund cu grijă şi pe care o maschează cu eleganţă. N-o să te apuci tu să dai la bubă doar ca să-ţi faci interviul. Dacă el îţi spune dinainte că poate să vorbească despre asta, atunci da. Dacă nu, nu. Pentru că n-ai rezolva nimic, pentru că a doua oară nu-ţi mai vine, şi pentru că tu te simţi foarte prost faţă de tine. Mi s-a întâmplat odată ceva ce o să ţin minte toată viaţa. Am întrebat un invitat exact ceea ce el mi-a zis în fişă şi mă trezesc că începe să plângă. Nu mi-aş fi permis să-l întreb dacă nu o spusese chiar el mai înainte. Ăsta e neprevăzutul televiziunii în direct.

- Nu poţi să spui că nu există şi situaţia în care vrei cu tot dinadinsul să scormoneşti după o comoară de informaţie.

- Da, vrei să scormoneşti pentru că nu înţelegi. Şi dacă eu nu înţeleg înseamnă că nici publicul nu înţelege. Atunci de ce ne-am adunat noi aicea? Vrem să înţelegem împreună.

- Ceea ce faci e o incisivitate studiată, nu doar un joc naiv.

- E joc naiv până la un punct. Ca să înţelegem cu toţii despre ce vorbim. Şi după aia, dacă sunt lucruri care ţi se par bizare, pui deştu’ acolo şi-ntrebi: Da’ aia de ce e aşa? Oricine ar face asta, cred.

- Eşti marea cunoscătoare a micilor secrete mondene. Te îmbogăţeşte lucrul ăsta?

- Iubita mea, să-ţi spun un secret: ce se ştie pe post este a mia parte din câte ştiu eu. Ştiind eu despre ăla care e cu aia şi face aia, când vine în emisie îl întreb: “Am voie să vorbesc despre lucrul ăsta?” Dacă zice nu, vorbesc despre ce ştiu că pot să vorbesc.

- Ai putea face, de fapt, încă zece emisiuni pe acelaşi subiect.

- Nu, aş putea face una tare de tot!

- Şi de ce nu-ţi permiţi?

- Întâi, pentru că l-aş răni degeaba pe om. Trebuie să gândeşti cum gândeşte ţăranul român: “Băi, rezolv ceva cu asta? Nu. Atunci de ce s-o fac?” De ce să-l întreb p-ăla dacă-i cu aia? El îmi va spune, cu siguranţă, că nu-i adevărat, chiar dacă eu îi aduc dovezi. Că le am. De ce s-o fac, doar ca să distrug o căsnicie, poate două?

- E o abilitate politică. Cum faci să le astupi gura politicienilor, să nu-şi facă propagandă electorală în emisiunea ta?

- Păi îi rog frumos. Eu ştiu despre ei nişte lucruri. Când ei au venit şi m-au rugat pe mine să nu vorbesc despre nişte lucruri eu am fost de acord. Apoi e rândul meu să le cer să nu vorbească despre ceva. E un târg al bunului simţ. Eu am bunul simţ să nu-ţi dau ţie la bubă, tu ai bunul simţ să nu-mi dai mie la bubă. Dacă mi-ai dat la bubă, îţi dau şi eu ţie! Există un risc.

- Iese mai bine o emisiune cu mai multe femei? Ţi-e mai bine cu Luciu şi cu Tanţa decât cu Mircea Badea?

- Iese mai bine o emisiune în care eu pot gândi. O emisiune în care nu patinez. Sunt ca pisica pe ţesătură. Dacă pot să merg ca pisica pe ţesătură, bine înfiptă, e bine. Da’ dacă-mi patinează mintea, atunci e nenorocire. Sunt în derivă. Nu se vede, dar eu simt şi mă complexează chestia asta.

- Mai ai emoţiile alea grozave înaintea emisiunii? Te mai rogi la Sfânta Parascheva, care nu-i atât de ocupată ca alţi sfinţi?

- Rău de tot! Sfânta Paraschiva e tot acolo! Am icoane cu Sfânta Parascheva şi în studio, mai nou. A întârziat odată Pepe la emisiune, că nu a găsit icoană cu Sfânta Parascheva. Nu putea să vină fără icoană…

- Cât interes pentru audienţă mai are o vedetă mare de televiziune?

- Numai la asta te gândeşti.

- Nu poţi să-ţi permiţi câte-un giumbuşluc, fără cine ştie ce audienţă?

- Ba da, astea se numesc emisiuni de palmares. Sau de imagine. “Hai să facem o emisiune aşa, nu se uită nimeni, da’ e de palmares!” Faci o emisiune cu Bălăceanu-Stolnici care vorbeşte o jumătate de oră de nu te-ai mai ridica de acolo, pentru că e absolut genial. E de palmares. E la risc. Când l-am avut pe Neagu Djuvara, l-am bătut la audienţă pe Costi Ioniţă.

Că Neagu e un tânăr senzaţional, vulcanic, înnebuneşti. Eu eram căzută în şpagat, eram îndrăgostită lulea! Pe mine Neagu Djuvara m-a avut în trei minute! Gata! Deştept, era imposibil să-i pun o întrebare, pentru că prevedea cu trei minute înainte ce vreau de la el. Păi felul în care a pronunţat Neagu cuvântul “cur”… Un prieten al lui a zis: “Ia uite măi ce cur mare are aia!”, când erau pe Champs Elysee acum nu ştiu câţi ani… Madam s-a-ntors: “Cur mare are mă-ta!” Franţuzoaica vorbea româneşte! Şi Neagu: “Vezi, cur ca-n Bucureşti nu găseşti!”

- Asta da, privire de istoric!

- Eleganţa cu care a zis-o m-a subjugat! Dar când a venit domnul Neagu Djuvara la noi, el nu văzuse niciodată emisiunea, nu ştia despre ce-i vorba. Şi le-a zis fetelor: “Spune-i domnului Teo că o să iasă bine.” Era domnul Teo… terminat. Când a apărut Neagu s-a luminat platoul. Nu aveam ce întrebări să-i pun. Anticipa, pentru că înţelesese care-i algoritmul după care gândesc, se-ntorcea şi mă-ntreba. El pe mine. A fost absolut înălţător. Sunt oameni pe care nu poţi să-i inviţi dacă eşti mediocru. Şi eu sunt mediocru. Ăsta e succesul, să ştii care îţi sunt limitele.

- Care mediocritate? Mie-mi vine, uneori, să strâng televizorul în braţe, de drag.

- Nu, cu cât îţi dai seama mai repede că eşti tâmpit, cu atât e mai bine. Păi, să-l invit eu pe Paleologu, despre care ştiu şi ce fustă plisată avea soţia lui care a murit? Ştiu cum arăta celula în care-a stat închis. Am trecut prin experienţele lui citind şi văzându-l la televizor. Ce să-i spun eu omului ăsta? Să-l impresionez, cum? Oamenii mari sunt atât de modeşti şi atât de dornici să-ţi dea senzaţia că exişti pe lângă ei, încât te iartă pentru tot. Şi-ţi dai seama că fiecare pas al tău e o prostie. Ei te încurajează, te includ într-un context al lor. “Hai, hai cu tata!”

- Maneaua câtă audienţă îţi aduce?

- Enorm. Adrian Copilul Minune este o persoană minunată din toate punctele de vedere. Îmi pare rău că la început mi-am permis să-l judec fără să-l cunosc. Cum facem toţi. Adrian  Copilul Minune, atunci când tace, pentru că încă nu i-a venit rândul, face 14 puncte de rating. Când cântă face 18. Ceea ce este inimaginabil. Eu dau manele de drag. Şi pentru audienţă, şi de drag. Le dau şi pentru că mie-mi place să-l văd pe Adrian la televizor. Îmi place totul la el.

- Nu e păgubos să te legi afectiv de personaje, de invitaţi?

- Ba da. De-asta m-am şi făcut de râs acum câteva zile, pentru că îmi pregătisem un material despre Felicia Meleşcanu şi-am început să plâng în minutul în care am început să vorbesc. Credeam că sunt antrenată. Mi-a fost imposibil. Am plâns toată prezentarea. Nu că te legi, dar te legi atât de puternic, că te îndrăgosteşti.

- Cu Nicoleta Luciu a crescut audienţa?

- Fiecare anotimp are audienţa lui. Iarna, de obicei, audienţele sunt mari, că lumea stă în casă.

- Da, şi iarna Luciu are tot fustă scurtă.

- Adevărat, pentru că … atâta fustă are ea. Nicoleta este un personaj absolut inimaginabil. Nici nu pot să vă povestesc măcar jumătate din tot ce-mi spune ea. Este o persoană perfect curată. E pură din toate punctele de vedere. Nu e în stare de răutăţi, pentru că ar bate-o Dumnezeu. Este o tipă profound credincioasă. Habotnică. Ei răul i se pare o tentaţie, o ispită din partea Diavolului, pe care îl respinge.

- Pentru tine ce e răul? E nevoie de el?

- Răul, pentru mine, e un pigment. E nevoie de el, pentru că altfel nu vezi binele deloc. În afară de acumulare, pentru salt ai nevoie şi de regres. În momentul când am început să  slăbesc nu eram în cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Dacă aş fi fost fericită sunt absolut convinsă că nu s-ar fi produs transformarea asta. Netty Sandu îmi spusese că mi se duc toate planetele în Săgetător şi rămân Gemenii în chiloţi până la Crăciun. Eram abia în aprilie. Mi s-a părut ceva îngrozitor. Eram strânsă cu uşa. De-aia am zis: dacă nu acum, niciodată! Din cauza acestei nefericiri am hotărât să schimb ceva.

- Ca să acumulezi succes după succes unii îşi doresc să şocheze. Mă gândesc la marea pupătură dintre Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane. Tu ai face aşa ceva?

- A fost o treabă foarte poetică. Eu n-aş face-o, de frică. Eu le admir şi le invidiez pentru supercuraj. Mie mi-e frică de mama, că n-ar înţelege. Nici tata n-ar înţelege, de ce să mă pup eu pe gură cu o femeie?! Dar le admir pentru că iată, părinţii lor înţeleg, ele înţeleg, eu înţeleg…

- Dar ce e de înţeles aici?

- Că femeile se înţeleg foarte bine între ele. Şi că un sărut între femei este superb, cred.

- Cu un bărbat ai face treaba asta foarte poetică, pe o copertă?

- Nu, cu un bărbat în nici un caz. Cu o femeie, mai treacă-meargă, dar cu un bărbat n-ai să mă vezi. Asta chiar că nu mai înţelege mama! Şi nu-nţeleg nici telespectatorii. Pentru că eu, întotdeauna, am dat frâu imaginii mele până la un punct. Dar până aici. Cât am arătat, am arătat tot. Şi mai am, că le dozez. Şi dacă nu le dozez, le creez.

- Eşti campioana emisiunii interactive. Cine te concurează?

- Sunt. Uite, mă simţeam concurată de Madam, Monica Anghel. Eu o cunosc pe fata asta. Şi am încredere în inteligenţa ei, în spontaneitatea ei, în curajul ei, şi mai ales în faptul că ea, spre deosebire de mine, avea loc de-ntors. Ea putea să facă treabă mult mai bună decât mine. Ea putea să-şi de frâu liber relaxată, că avea ce să facă. Dacă o dădea afară se-ntorcea la cântat. Pe mine, dacă mă dă afară, ce ştiu eu să fac?

- Să recunoaştem că emisiune ca aia nu s-ar fi putut face nici în secolul trecut, ba nici în XIX, dacă ar fi existat televiziune pe vremea aia…

- E-adevărat, dar depinde şi la ce public te referi. A fost o emisiune cu audienţă şi cu potenţial de creştere. Părerea mea este că Antena 1 n-a avut suficientă răbdare. Imi fura din public, şi foarte bine făcea. O emisiune, ca să aibă rating, trebuie s-o laşi să crească. Aşa s-a întâmplat cu mine la PRO TV. Pe vremea aia nici nu eram aşa şocată cu audienţele, dar nu-mi imaginez că, cum am apărut la PRO TV au sărit punctele de rating în sus, dintr-o dată. Nu, PRO TV a avut răbdare, a creat, a construit, de colo ne-a mutat colo, hai mai facem un decor, hai încă unul, aşa se face în televiziune.

- Parcă n-ai mai pleca de-aici.

- Eu am senzaţia că aici sunt dintotdeauna. Eu pentru asta am trăit. Sunt absolut sigură, pe-ncercate, că alt post unde eu m-aş simţi mai bine, nu există.

- Sunt cam mulţi care au plecat de la PRO TV. De ce-or fi făcut-o?

- Asta-i treaba lor, dar să ştii că nu-i o chestie uşor de făcut. Pentru că, dacă eşti în PRO TV,

gândeşti într-un fel. Aici există noţiunea de producător, care face bugete, face comenzi. La Antena 1 te duci la emisiune şi vine lumina, vine şoferu’, vine operatoru’ şi vine regizoru’. La PRO TV nu vine nimeni decât dacă îl chemi tu. Este cu totul alt sistem. Nu spun că-i mai bine sau mai rău. Dar dac-ai crescut cu nişte rotiţe care ţi se-nvârt într-un fel, nu-mi spune mie că te duci în partea ailaltă şi dintr-o dată ţi-e uşor, că nu-ţi e! Cunosc eu oameni care au plecat şi s-au întors. Nu te adaptezi. Se poate să mă şi înşel.

- Oamenilor le place să diversifice. Dar ce diferenţă e între divertisment şi umor? Cârcotaşii au luat premiu pentru cea mai bună emisiune de umor, tu pentru divertisment.

- Eu cred că există doar emisiuni zilnice sau săptămânale. Sau, şi mai la obiect, emisiuni de râs şi emisiuni de plâns. Există “Surprize, surprize”, există “Iartă-mă”. Eu n-aş putea face aşa ceva, pentru că eu plâng prima. Eu cred că aş boci… O admir pe colega  Andreea Marin pentru rezistenţa ei. Fetiţă, am plans la “Surprize, surprize” de mi s-au umflat ochii în cap, am văzut vreo trei-patru ediţii integral, mi-a plâns şi inima din mine! M-am gândit, ce supertărie de caracter… N-aş putea să plâng în fiecare zi la televizor. Umorul e mai sănătos. Umorul te fereşte de multe lucruri. Nu deranjezi pe nimeni, deşi îi deranjezi pe toţi, da’ n-au ce să zică. De-aia, întotdeauna, nebunul regelui a avut viaţă lungă. “Maiestate, cum să-ţi explic, ha, ha, ha, e revoluţie!...” E de râs.

- Aşa am mai putea trece foarte uşor printr-o revoluţie… Aşa cum frumuseţea compensează lipsa multor lucruri, umorul ce-ar putea compensa?

- În cazul meu, umorul compensează prostia periodică. Eu sunt proastă periodic. Jur. Mă trezesc de dimineaţă, mă spăl pă mînuţi, pă faţă, şi-mi dau seama că sunt tâmpită. N-am cum să mă lupt cu chestia asta. Când vezi că eşti tâmpit rău de tot, da’ rău de tot, şi în capul tău totul este alb, o dai pe umor. Şi te arunci cu capul înainte.

în revista Flacăra