După o emisiune în care a râs, s-a sucit, s-a învârtit, s-a
strâmbat, a descusut, a împuns, a strivit sau a ridicat în slăvi un oarecare
invitat, Teo are aceeaşi vervă. Teo este inepuizabilă. Teo este un fenomen! Un
fenomen manifestându-se liber pe ecranul patriei, pe care-o înveseleşte
aruncându-i zilnic în faţă câte-un giumbuşluc. Poanta e că nici Teo însăşi nu
ştie cum va arăta, de la bun început, emisiunea ei. Aruncându-se cu
capu-nainte, ea este expresia bucuroasă a vechiului tertip românesc: să fii
deştept cu măsură şi să te dai drept prost când dai de proşti.
- Că tot vorbirăm de metafora Bucureştiului: care este metafora, poezia
peisajului mediatic de la noi? Sau e un hăţiş? Cum te descurci?
- Toată lumea are senzaţia că în lumea televiziunii trebuie
să fii un rechin ca să rezişti. E o tâmpenie. În toate mediile trebuie să fii
un rechin ca să rezişti. Uite, pisica asta mă agresează.
- Cum o cheamă pe
pisică?
- O cheamă Ibric, şi este un motan isteric. Aşa, indiferent
unde te duci, într-un birou de femei, oriunde, la contabilitate, la sereleul
cutare, de nu se bârfesc între ele, de nu se se pupă… Deci nu există un hăţiş
al televiziunii, să te facă cineva… Vorba maneliştilor mei: ori ai valoare, ori
n-ai valoare, înţelegi? Şi mai trebuie să ai, mai mult decât valoare, noroc.
Dacă n-ai noroc nu faci nimic. Eu cunosc o grămadă de oameni mai deştepţi de o
mie de ori decât mine care n-au avut şansă. Tocmai vorbeam cu un prieten foarte
bun al meu, şi el de mare succes în televiziune. Ziceam aşa: “Cum am ajuns noi
aicea?” “Nu ştiu”, zice el. “Ştii de ce te-ntreb? Pentru că dac-aş şti cum am
ajuns aici am putea să ne menţinem. Sau s-ajungem mai sus”. Dacă ştii cum ai
ajuns de-acolo până acolo, poţi să-ţi faci o socoteală până la pasul
următor, până la halta următoare. Nu ştiu cum să fac eu via
Cilibia asta, nu ştiu cum devine… Şi-atunci merg la noroc.
- E de nerepetat
drumul pe care ai mers? E unic.
- Absolut. E de nerepetat de mine. A doua oară n-aş mai fi
în stare. Trebuie să te-ntâlneşti cu oamenii care trebuie, la momentul care
trebuie şi cineva să deschidă televizorul la momentul în care eşti tu acolo şi
să zică “Uite, p-aia o vreau eu!”. Altfel, dacă aştepţi ca cineva să recunoscă
brusc că tu ai putea reprezenta o revelaţie în televiziune, s-ar putea să aştepţi
foarte mulţi ani.
- Tu eşti o revelaţie
în televiziune?
- Nu sunt o revelaţie în televiziune. Sunt o omniprezenţă în
televiziune. De zece ani sunt o
veşnică promisiune. (Mişcare neprevăzută a motanului Ibric). Iar
s-a isterizat motanul. Să-ţi spun: odată a venit la noi Kitty Cepraga, gătită
toată pentru prezentările la plus belle de la monde. Era îmbrăcată bomboană. Şi-a
sărit pisica pe dresurile ei, le-a făcut praf. După aia nu mai ştia cum să s-aşeze,
ca să nu se vadă la televizor că avea un găuroi.
- Tocmai ai luat
premiul pentru cea mai bună emisiune de divertisment, la TV Mania. Are greutate
premiul ăsta pentru tine?
- Orice premiu are o greutate. Odată, pentru că niciodată nu
te aştepţi, pentru că tot făcând acelaşi lucru în fiecare zi ca la şantier, nu
te mai gândeşti la bomboane pe tort. Şi când vin premiile e cu atât mai
interesant. Mi-ar fi plăcut să iau un premiu şi de la Flacăra, demult… Pentru că
în anul 1980 am trimis poezii la revista Flacăra, marelui poet Geo Dumitrescu. Dar
marele poet Geo Dumitrescu nu a consimţit, şi m-am întristat foarte când eram
jună. Scrisesem două-trei poezii, cu
ritm şi rimă, dar alcătuite din trei versuri. C-atâta era ideea.
- E o formulă rară
asta, cu trei versuri.
- Da, da, n-am mai întâlnit. Era aşa: “Actori, muncitori, măcelari
şi poetul, / Cu soarele-n faţă, cu soarele-n spate / Căci totul e-n tot. Înţelept
cine poate.” Adica: toţi suntem într-o maţocărie şi unii înţelege alţii nu-nţelege.
Şi presupun că domnul Geo Dumitrescu n-a-nţeles în momentul ăla. L-am
respectat, pentru mine era o somitate.
- Era şi un vers
tematic acolo, o poezie angajată.
- Era tare de tot. Dar n-am avut noroc, aşa că m-am apucat
de altceva. De-aia Flacăra, pentru mine, reprezintă un moment nostalgic.
- Cu Keanu Reeves ce
fel de moment a fost?
- N-a fost în nici un fel cu Keanu Reeves, a fost o întâlnire
super emoţionantă în care eu vroiam să-i spun multe lucruri şi am descoperit în
momentul ăla că n-am ce să-i spun pentru că ce vroiam eu să-i spun nu se
potrivea. Citisem despre lucrurile înspăimântătoare, nedrepte, care i s-au
întâmplat. Am vrut, de fapt, să-i spun, fundamental, că-mi pare rău pentru tot
ce i s-a întâmplat şi că sunt cu el, alături de el… Dar mi s-a părut o tâmpenie
fără sfârşit să deschid gura şi să-i spun asta. Aşa că i-am zis “Bună seara” şi
m-am întors să plec. Dar el m-a oprit. “Măcar zi-mi şi mie cum te cheamă”, mi-a
zis. I-am zis, şi iar am vrut să plec. Noroc că una dintre fete mi-a arătat că
stătea cu mâna întinsă în spatele meu.
- Dar cum a primit el
faptul că eşti o vedetă de televiziune din România?
- I-am spus că eu lucrez la un televizor în România şi că ştiu
exact care este dimensiunea mitocăniei pe care o produc în momentul respectiv. Şi
că ştiu că o să-l deranjez, dar dacă nu mergeam atunci la el, nu mi-aş fi
iertat-o toată viaţa. El a înţeles foarte bine că eu n-o fac pentru el, ci
pentru mine, m-a întrebat dacă vreau să facem o poză, şi-am zis nu. Şi-am plecat.
Zice, “hai, totuşi, să ieşim, să facem poze”. El a fost atât de amabil să-mi
facă o bucurie, că eu nu eram în stare în veci de veci.
- Un actor român cam
de aceeaşi valoare pentru filmul românesc cum s-ar fi purtat într-o asemenea
situaţie?
- Depinde la ce hotel era. Pentru că dac-ar fi fost la Mariott,
era una, dar dac-ar fi fost în mijlocul drumului, pe Ştefan cel Mare, ar fi
fost altceva. În locul în care m-am întîlnit eu cu omu’ n-avea cine să vină la
el. Pentru că eram într-un hotel de cinci stele, unde costa 2000 de parai să
dormi o noapte. Nimeni nu-l băga în seamă. Absolut nimeni. Toată lumea stătea,
bea cafea, trăgea o piparoasă, fiecare cu ale lui. Şi omu’ cu doi prieteni,
relaxat, într-un loc.
- Ai noştri ar avea
disponibilitatea de a conversa aşa, cu un necunoscut, cât o fi el de celebru?
- Eu n-am de unde să ştiu, pentru că ce sunt eu în România e
una şi ce sunt în afara ţării ăsteia e alta.
- Tu ai deschiderea
asta, te afli-n vorbă cu oricine, dincolo de emisiune?
- Cel mai adesea da, şi cu atât de mult acum, când am înţeles
nişte lucruri: ce simte omul când vine la mine… Depinde, totuşi, pentru că în
România oamenii fiind emoţionaţi şi dornici să spună nişte lucruri, spun şi
chestii nasoale.
- Se plâng?
- Nu, da-ţi fac reproşuri. Aoleo, doamna Teo, ce grasă sunteţi!
Sau,mai nou: doamna Teo, da’ ce grasă eraţi… Nu ştiu dacă eu m-aş duce la unu’,
indiferent cine-o fi el, să-i spun: “Mamă, ce cocoaşă ai!” Că omu’ ştie. Dacă
are o cocoaşă cu care se chinuie de nu-ştiu-câţi ani şi vrea să şi-o trateze la
băi, sau să şi-o opereze, ar fi neplăcut să i se tot spună. În situaţia asta am
fost eu ani de zile.
- Alt of nu mai au
telespectatorii?
- Au asta cu grasa sau slaba, sau că li se opreşte cablul
dimineaţa la reluare, pentru că intră ştirile de pe postul local la cei care nu
stau în Bucureşti. Le promit că le rezolv. Depinde şi în ce stare eşti. Uneori
poţi, alteori nu poţi. Nu mai poţi! Trebuie doar să te lase un pic. Măcar un
pic. Odată m-am simţit chiar agasată când o doamnă şi-a pus copiii să strige
după mine. A trebuit să fac cumpărăturile într-un sfert de oră alergând ca
disperata printer galantare şi smulgând la nimereală ca să am ce să mănânc în
seara aia. Nu poţi să faci aşa ceva unui om, indiferent cine-o fi el. Eu nu cred că în Elveţia cineva îşi
pune copiii să zbiere “Keanuuuu!”. La noi mulţi fac asta. “Strig-o pe Teo, hai,
strig-o!” Copilul nu vrea, pentru că de obicei copiii au bun simţ. “Du-te la
ea!” Îi chinuie, să spună poezii…
- Părinţii îşi
stimulează şi ei copiii cum pot. Tu cum faci să-ţi descoşi
invitaţii? Care e tactica ta?
- De obicei te prinzi ce le place lor mai mult să spună.
Sunt anumite tipuri de oameni: sunt deprimaţii, cărora niciodată nu le palce să
vorbească despre motivul deperesiei lor, pe care o ascund cu grijă şi pe care o
maschează cu eleganţă. N-o să te apuci tu să dai la bubă doar ca să-ţi faci
interviul. Dacă el îţi spune dinainte că poate să vorbească despre asta, atunci
da. Dacă nu, nu. Pentru că n-ai rezolva nimic, pentru că a doua oară nu-ţi mai
vine, şi pentru că tu te simţi foarte prost faţă de tine. Mi s-a întâmplat odată
ceva ce o să ţin minte toată viaţa. Am întrebat un invitat exact ceea ce el
mi-a zis în fişă şi mă trezesc că începe să plângă. Nu mi-aş fi permis să-l întreb
dacă nu o spusese chiar el mai înainte. Ăsta e neprevăzutul televiziunii în
direct.
- Nu poţi să spui că
nu există şi situaţia în care vrei cu tot dinadinsul să scormoneşti după o
comoară de informaţie.
- Da, vrei să scormoneşti pentru că nu înţelegi. Şi dacă eu
nu înţeleg înseamnă că nici publicul nu înţelege. Atunci de ce ne-am adunat noi
aicea? Vrem să înţelegem împreună.
- Ceea ce faci e o
incisivitate studiată, nu doar un joc naiv.
- E joc naiv până la un punct. Ca să înţelegem cu toţii
despre ce vorbim. Şi după aia, dacă sunt lucruri care ţi se par bizare, pui deştu’
acolo şi-ntrebi: Da’ aia de ce e aşa? Oricine ar face asta, cred.
- Eşti marea cunoscătoare
a micilor secrete mondene. Te îmbogăţeşte lucrul ăsta?
- Iubita mea, să-ţi spun un secret: ce se ştie pe post este
a mia parte din câte ştiu eu. Ştiind eu despre ăla care e cu aia şi face aia,
când vine în emisie îl întreb: “Am voie să vorbesc despre lucrul ăsta?” Dacă zice
nu, vorbesc despre ce ştiu că pot să vorbesc.
- Ai putea face, de
fapt, încă zece emisiuni pe acelaşi subiect.
- Nu, aş putea face una tare de tot!
- Şi de ce nu-ţi
permiţi?
- Întâi, pentru că l-aş răni degeaba pe om. Trebuie să gândeşti
cum gândeşte ţăranul român: “Băi, rezolv ceva cu asta? Nu. Atunci de ce s-o
fac?” De ce să-l întreb p-ăla dacă-i cu aia? El îmi va spune, cu siguranţă, că nu-i
adevărat, chiar dacă eu îi aduc dovezi. Că le am. De ce s-o fac, doar ca să
distrug o căsnicie, poate două?
- E o abilitate
politică. Cum faci să le astupi gura politicienilor, să nu-şi facă propagandă
electorală în emisiunea ta?
- Păi îi rog frumos. Eu ştiu despre ei nişte lucruri. Când
ei au venit şi m-au rugat pe mine să nu vorbesc despre nişte lucruri eu am fost
de acord. Apoi e rândul meu să le cer să nu vorbească despre ceva. E un târg al
bunului simţ. Eu am bunul simţ să nu-ţi dau ţie la bubă, tu ai bunul simţ să
nu-mi dai mie la bubă. Dacă mi-ai dat la bubă, îţi dau şi eu ţie! Există un
risc.
- Iese mai bine o
emisiune cu mai multe femei? Ţi-e mai bine cu Luciu şi cu Tanţa decât cu Mircea Badea?
- Iese mai bine o emisiune în care eu pot gândi. O emisiune
în care nu patinez. Sunt ca pisica pe ţesătură. Dacă pot să merg ca pisica pe ţesătură,
bine înfiptă, e bine. Da’ dacă-mi patinează mintea, atunci e nenorocire. Sunt
în derivă. Nu se vede, dar eu simt şi mă complexează chestia asta.
- Mai ai emoţiile
alea grozave înaintea emisiunii? Te mai rogi la Sfânta Parascheva, care nu-i
atât de ocupată ca alţi sfinţi?
- Rău de tot! Sfânta Paraschiva e tot acolo! Am icoane cu
Sfânta Parascheva şi în studio, mai nou. A întârziat odată Pepe la emisiune, că
nu a găsit icoană cu Sfânta Parascheva. Nu putea să vină fără icoană…
- Cât interes pentru
audienţă mai are o vedetă mare de televiziune?
- Numai la asta te gândeşti.
- Nu poţi să-ţi permiţi
câte-un giumbuşluc, fără cine ştie ce audienţă?
- Ba da, astea se numesc emisiuni de palmares. Sau de
imagine. “Hai să facem o emisiune aşa, nu se uită nimeni, da’ e de palmares!”
Faci o emisiune cu Bălăceanu-Stolnici care vorbeşte o jumătate de oră de nu
te-ai mai ridica de acolo, pentru că e absolut genial. E de palmares. E la
risc. Când l-am avut pe Neagu Djuvara, l-am bătut la audienţă pe Costi Ioniţă.
Că Neagu e un tânăr senzaţional, vulcanic, înnebuneşti. Eu
eram căzută în şpagat, eram îndrăgostită lulea!
Pe mine Neagu Djuvara m-a avut în trei minute! Gata! Deştept, era imposibil să-i
pun o întrebare, pentru că prevedea cu trei minute înainte ce vreau de la el. Păi
felul în care a pronunţat Neagu cuvântul “cur”… Un prieten al lui a zis: “Ia
uite măi ce cur mare are aia!”, când erau pe Champs Elysee acum nu ştiu câţi
ani… Madam s-a-ntors: “Cur mare are mă-ta!” Franţuzoaica vorbea româneşte! Şi
Neagu: “Vezi, cur ca-n Bucureşti nu găseşti!”
- Asta da, privire de
istoric!
- Eleganţa cu care a zis-o m-a subjugat! Dar când a venit
domnul Neagu Djuvara la noi, el nu văzuse niciodată emisiunea, nu ştia despre
ce-i vorba. Şi le-a zis fetelor: “Spune-i domnului Teo că o să iasă bine.” Era
domnul Teo… terminat. Când a apărut Neagu s-a luminat platoul. Nu aveam ce
întrebări să-i pun. Anticipa, pentru că înţelesese care-i algoritmul după care
gândesc, se-ntorcea şi mă-ntreba. El pe mine. A fost absolut înălţător. Sunt
oameni pe care nu poţi să-i inviţi dacă eşti mediocru. Şi eu sunt mediocru. Ăsta
e succesul, să ştii care îţi sunt limitele.
- Care mediocritate?
Mie-mi vine, uneori, să strâng televizorul în braţe, de drag.
- Nu, cu cât îţi dai seama mai repede că eşti tâmpit, cu
atât e mai bine. Păi, să-l invit eu pe Paleologu, despre care ştiu şi ce fustă
plisată avea soţia lui care a murit? Ştiu cum arăta celula în care-a stat închis.
Am trecut prin experienţele lui citind şi văzându-l la televizor. Ce să-i spun
eu omului ăsta? Să-l impresionez, cum? Oamenii mari sunt atât de modeşti şi
atât de dornici să-ţi dea senzaţia că exişti pe lângă ei, încât te iartă pentru
tot. Şi-ţi dai seama că fiecare pas al tău e o prostie. Ei te încurajează, te
includ într-un context al lor. “Hai, hai cu tata!”
- Maneaua câtă audienţă
îţi aduce?
- Enorm. Adrian Copilul Minune este o persoană minunată din
toate punctele de vedere. Îmi pare rău că la început mi-am permis să-l judec fără
să-l cunosc. Cum facem toţi. Adrian Copilul
Minune, atunci când tace, pentru că încă nu i-a venit rândul, face 14 puncte de
rating. Când cântă face 18. Ceea ce este inimaginabil. Eu dau manele de drag. Şi
pentru audienţă, şi de drag. Le dau şi pentru că mie-mi place să-l văd pe Adrian la televizor. Îmi
place totul la el.
- Nu e păgubos să te
legi afectiv de personaje, de invitaţi?
- Ba da. De-asta m-am şi făcut de râs acum câteva zile,
pentru că îmi pregătisem un material despre Felicia Meleşcanu şi-am început să
plâng în minutul în care am început să vorbesc. Credeam că sunt antrenată. Mi-a
fost imposibil. Am plâns toată prezentarea. Nu că te legi, dar te legi atât de
puternic, că te îndrăgosteşti.
- Cu Nicoleta Luciu a
crescut audienţa?
- Fiecare anotimp are audienţa lui. Iarna, de obicei, audienţele
sunt mari, că lumea stă în casă.
- Da, şi iarna Luciu
are tot fustă scurtă.
- Adevărat, pentru că … atâta fustă are ea. Nicoleta este un
personaj absolut inimaginabil. Nici nu pot să vă povestesc măcar jumătate din
tot ce-mi spune ea. Este o persoană perfect curată. E pură din toate punctele
de vedere. Nu e în stare de răutăţi, pentru că ar bate-o Dumnezeu. Este o tipă profound
credincioasă. Habotnică. Ei răul i se pare o tentaţie, o ispită din partea Diavolului,
pe care îl respinge.
- Pentru tine ce e răul?
E nevoie de el?
- Răul, pentru mine, e un pigment. E nevoie de el, pentru că
altfel nu vezi binele deloc. În afară de acumulare, pentru salt ai nevoie şi de
regres. În momentul când am început să slăbesc
nu eram în cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Dacă aş fi fost fericită
sunt absolut convinsă că nu s-ar fi produs transformarea asta. Netty Sandu îmi
spusese că mi se duc toate planetele în Săgetător şi rămân Gemenii în chiloţi
până la Crăciun. Eram abia în aprilie. Mi s-a părut ceva îngrozitor. Eram
strânsă cu uşa.
De-aia am zis: dacă nu acum, niciodată! Din cauza acestei nefericiri am hotărât
să schimb ceva.
- Ca să acumulezi
succes după succes unii îşi doresc să şocheze. Mă gândesc la marea pupătură
dintre Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane. Tu ai face aşa ceva?
- A fost o treabă foarte poetică. Eu n-aş face-o, de frică.
Eu le admir şi le invidiez pentru supercuraj. Mie mi-e frică de mama, că n-ar
înţelege. Nici tata n-ar înţelege, de ce să mă pup eu pe gură cu o femeie?! Dar
le admir pentru că iată, părinţii lor înţeleg, ele înţeleg, eu înţeleg…
- Dar ce e de înţeles
aici?
- Că femeile se înţeleg foarte bine între ele. Şi că un sărut
între femei este superb, cred.
- Cu un bărbat ai
face treaba asta foarte poetică, pe o copertă?
- Nu, cu un bărbat în nici un caz. Cu o femeie, mai treacă-meargă,
dar cu un bărbat n-ai să mă vezi. Asta chiar că nu mai înţelege mama! Şi nu-nţeleg
nici telespectatorii. Pentru că eu, întotdeauna, am dat frâu imaginii mele până
la un punct. Dar până aici. Cât am arătat, am arătat tot. Şi mai am, că le
dozez. Şi dacă nu le dozez, le creez.
- Eşti campioana
emisiunii interactive. Cine te concurează?
- Sunt. Uite, mă simţeam concurată de Madam, Monica Anghel.
Eu o cunosc pe fata asta. Şi am încredere în inteligenţa ei, în spontaneitatea
ei, în curajul ei, şi mai ales în faptul că ea, spre deosebire de mine, avea
loc de-ntors. Ea putea să facă treabă mult mai bună decât mine. Ea putea să-şi
de frâu liber relaxată, că avea ce să facă. Dacă o dădea afară se-ntorcea la
cântat. Pe mine, dacă mă dă afară, ce ştiu eu să fac?
- Să recunoaştem că
emisiune ca aia nu s-ar fi putut face nici în secolul trecut, ba nici în XIX,
dacă ar fi existat televiziune pe vremea aia…
- E-adevărat, dar depinde şi la ce public te referi. A fost
o emisiune cu audienţă şi cu potenţial de creştere. Părerea mea este că Antena
1 n-a avut suficientă răbdare. Imi fura din public, şi foarte bine făcea. O
emisiune, ca să aibă rating, trebuie s-o laşi să crească. Aşa s-a întâmplat cu
mine la PRO TV. Pe vremea aia nici nu eram aşa şocată cu audienţele, dar nu-mi
imaginez că, cum am apărut la PRO TV au sărit punctele de rating în sus,
dintr-o dată. Nu, PRO TV a avut răbdare, a creat, a construit, de colo ne-a mutat
colo, hai mai facem un decor, hai încă unul, aşa se face în televiziune.
- Parcă n-ai mai
pleca de-aici.
- Eu am senzaţia că aici sunt dintotdeauna. Eu pentru asta
am trăit. Sunt absolut sigură, pe-ncercate, că alt post unde eu m-aş simţi mai
bine, nu există.
- Sunt cam mulţi care
au plecat de la PRO TV. De ce-or fi făcut-o?
- Asta-i treaba lor, dar să ştii că nu-i o chestie uşor de făcut.
Pentru că, dacă eşti în PRO TV,
gândeşti într-un fel. Aici există noţiunea de producător,
care face bugete, face comenzi. La Antena 1 te duci la emisiune şi vine lumina,
vine şoferu’, vine operatoru’ şi vine regizoru’. La PRO TV nu vine nimeni decât
dacă îl chemi tu. Este cu totul alt sistem. Nu spun că-i mai bine sau mai rău.
Dar dac-ai crescut cu nişte rotiţe care ţi se-nvârt într-un fel, nu-mi spune
mie că te duci în partea ailaltă şi dintr-o dată ţi-e uşor, că nu-ţi e! Cunosc
eu oameni care au plecat şi s-au întors. Nu te adaptezi. Se poate să mă şi înşel.
- Oamenilor le place
să diversifice. Dar ce diferenţă e între divertisment şi umor? Cârcotaşii au
luat premiu pentru cea mai bună emisiune de umor, tu pentru divertisment.
- Eu cred că există doar emisiuni zilnice sau săptămânale.
Sau, şi mai la obiect, emisiuni de râs şi emisiuni de plâns. Există “Surprize,
surprize”, există “Iartă-mă”. Eu n-aş putea face aşa ceva, pentru că eu plâng
prima. Eu cred că aş boci… O admir pe colega
Andreea Marin pentru rezistenţa ei. Fetiţă, am plans la “Surprize,
surprize” de mi s-au umflat ochii în cap, am văzut vreo trei-patru ediţii integral,
mi-a plâns şi inima din mine! M-am gândit, ce supertărie de caracter… N-aş
putea să plâng în fiecare zi la televizor. Umorul e mai sănătos. Umorul te fereşte
de multe lucruri. Nu deranjezi pe nimeni, deşi îi deranjezi pe toţi, da’ n-au
ce să zică. De-aia, întotdeauna, nebunul regelui a avut viaţă lungă. “Maiestate,
cum să-ţi explic, ha, ha, ha, e revoluţie!...” E de râs.
- Aşa am mai
putea trece foarte uşor printr-o revoluţie… Aşa cum frumuseţea compensează
lipsa multor lucruri, umorul ce-ar putea compensa?
- În cazul meu, umorul compensează prostia periodică. Eu
sunt proastă periodic. Jur. Mă trezesc de dimineaţă, mă spăl pă mînuţi, pă faţă,
şi-mi dau seama că sunt tâmpită. N-am cum să mă lupt cu chestia asta. Când vezi
că eşti tâmpit rău de tot, da’ rău de tot, şi în capul tău totul este alb, o
dai pe umor. Şi te arunci cu capul înainte.
în revista Flacăra
