Dragoş Bucurenci: “Frumosul este un drog”

Dragoş Bucurenci este primul autor român care şi-a publicat o carte pe weblog, RealK, pe care Florin Iaru a pariat: va deveni în curand o carte-cult. După ce a fost publicată cu tot dichisul, pe hârtie, cartea s-a vândut cel mai bine din colecţia ei. Cu emisiunea pe care o moderează la TVR, Dragoş a reuşit să salte interesul publicului la cote nesperate pentru o emisiune de cultură. Mai mult, el este şi directorul organizaţiei Salvaţi Dunărea şi Delta, pentru că Dragoş face mult şi gândeşte acut. Un tânăr intelectual pursînge.

- Aseară am fost la o lansare de carte. Despre începuturile rock-ului românesc. Un timp identificat cu underground-ul. Cum vezi underground-ul?

- Undergound-ul e grădiniţa mainstream-ului, nu este nimic altceva. Nu ştiu însă cît se mai poate vorbi despre timpul chitărilor underground, pentru că există, după mine, şi un underground fals, cum este acum această recidivă a muzicii rock. Mie mi se pare un underground fals pentru că nu cred că va mai reuşi vreodată să mai ajungă în mainstream. Rock-ul a fost deja acolo, iar cei ce se manifesta astfel acum nu sînt decît nişte marginalia. Dacă şi-ar asuma această identitate ar fi O.K. Altfel, după mine, ei nu reuşesc altceva decât să producă mult zgomot pentru nimic. Iar în literatură, deşi mă interesează ceea ce a numit Ştefan Agopian compostul cultural, nu mă interesează underground-ul în totalitatea lui. E vorba de acea supă în care fierb toţi cei cu veleităţi literare și care se manifestă în cercuri de prieteni, pe la cenacluri... Pe mine nu mă interesează bucata asta, pentru că am un oarecare cult al publicului.

- Vorbind despre cartea ta, publicul se identifică cu personajele ?

- Nu. O carte despre drogaţi nu e o carte pentru drogaţi. Welsh nu scrie pentru drogaţi, Burroughs n-a scris pentru drogaţi, Beigbeder nu scrie pentru publicitari. O carte de genul ăsta este o carte pentru oamenii cu mintea suficient de deschisă care vor să înţeleagă fenomenul şi altfel decît citind broşuri idioate editate de Agenţia Naţională Antidrog.

- Funcţionează literatura ca un drog?

- Literatura funcţionează dintotdeauna ca un drog, pentru că artele funcţionează ca un drog. Presupun că există chiar şi explicaţii biochimice legate de descărcarea unor substanţe în celula nervoasă. Nu sînt specialist, dar în mod cert frumosul este un drog.

- Un autor pe care ţi l-ai injecta în venă ?

- Hmm, mi-aş injecta cu mare plăcere în venă, oricînd, ruşii. Ruşii sînt de injectat în venă. Sînt mare fan Bulgakov. Şi un autor pe care l-aș băga tot timpul, dar din păcate nu a reuşit să mă prindă cu alt titlu decît cu “O zi mai lungă decît veacul”, e Aitmatov. Este o carte pe care aş reciti-o la nesfîrşit, am citit-o de cinci ori şi aş relua-o oricînd. Ăştia sînt autorii pe care-i văd ca pe nişte droguri intravenoase.

- Dar de tras pe nas ?

- Welsh mi se pare un autor de tras pe nas, ca şi Beigbeder. La fel, poeţii sînt pentru mine nişte autori pe care-mi place să-i prizez tot timpul în doze mici. Şi aici o să par, ha, ha, nu foarte în ton cu direcția pe care o cultiv, cînd o să spun că aş priza oricînd Arghezi, aş priza oricînd poeţi români.

- Eminescu ?  A folosit demitizarea lui Eminescu?

- Eu sînt unul dintre cei care încă nu a beneficiat de această demitizare. Generaţiei mele şi celei de dinainte îi va lua foarte mult să treacă peste supradoza de Eminescu şi, cum spunea Marius Chivu, să-şi spele creierul şi să poată să-l recitească. Îmi pare foarte rău, dar Eminescu chiar nu m-aş duce niciodată să deschid şi să citesc cu prietenii…

- Tu unde te situezi? Eşti de prizat? De injectat?

- În acest moment eu nu sînt un autor, pentru c-am publicat o singură carte. Eu sînt un publicist. Scriu prin câteva reviste, am publicat acest volum, pe care editura l-a intitulat „roman”. Eu nu l-am vrut roman, dar nici nu am insistat să schimb această denumire, dacă editura a preferat-o. Drept care nu ştiu unde m-aş situa eu ca autor. Cartea în sine e o carte de prizat pe nas. Mai mult, e o carte de citit la toaletă. Eu aşa am gândit-o.

- N-am încercat.

- Nu mi-am dorit mai mult în momentul în care am scris-o. Îmi doresc din tot sufletul să nu devină o carte definitorie pentru mine. Mă bucur foarte mult că şi-a atins publicul, mă bucur foarte mult că se vinde bine, dar aş vrea să trec peste asta.

- E la fel de importantă emisiunea pe care o faci la TVR?

- Nu, emisiunea de la TVR face parte din zig-zag-ul meu social. Eu fac mai multe lucruri şi sînt încă la vîrsta la care nu mi-e foarte clar ce vreau să fac pe la 30 de ani. Îmi place că pariul este mult mai riscant pe sticlă şi pe de altă parte cîştigul poate fi mult mai mare. Anul ăsta, de exemplu, pariul pur şi simplu m-a speriat la-nceput: magazin cultural pentru publicul larg, nu vrem cultura cu C mare, cu K. Da, nici eu nu vreau, dar parcă-mi era greu să fac o emisiune pentru băcani... Am acceptat pariul de a modera această emisiune gândită de Carmen Bărbulescu. Pînă la urmă mi-a plăcut foarte tare, pentru că am reuşit să facem această breşă în publicul considerat necultural.

- Dacă televiziunea ar avea calitatăţile unui blog, ce ai expune pe sticlă?

- Îmi pare rău că acum trebuie să vorbesc despre marota asta a mea care mă urmăreşte de 6 luni, pentru că ar fi şi alte lucruri pe care le-aş vedea pe sticlă, dar acum m-ar interesa ca televiziunea să reuşească să captureze un alt public, care după mine este considerat acultural, deşi lucrurile nu stau aşa. Este vorba din nou despre oamenii care nu citesc reviste culturale dar nu pentru că nu ar fi în stare, ci pentru că refuză poziţia lor ideologică. Este vorba de tinerii extrem de cosmopoliţi, extrem de bine educaţi în cu totul alte culturi şi-n alte şcoli decît cele din care vine şi pe care le promovează elita culturală actuală, şi care ar fi extrem de interesaţi să-şi vadă propria agendă dezbătută pe canalul public de televiziune. Şi eu sper să le pot oferi asta, începînd cu luna martie. Este vorba de cei din rândul cărora se va selecta noua generaţie de lideri şi noua elită culturală. Atunci cînd aceştia îşi vor face simţită prezenţa ne vom da seama că nu a existat ani de zile dialog cu vechea generaţie, decît sub forma unor certuri dizgraţioase, care pe mine m-au dezamăgit, cum a fost scandalul Boierii minţii...

- Sursa acestui conflict rezidă şi în diferenţa de limbaj. Să vorbim despre limbajul specific mediului virtual. Cît înţeles găsim aici?

- Eu nu sînt un fan al mediului virtual, mai mult, nu sînt un fan al dezbaterii în mediul virtual. Aşa cum foarte bine a spus Andrei Pleşu la un moment dat, mediul virtual a permis tuturor grafomanilor frustraţi care n-au fost îngăduiţi nicăieri de cuvîntul tipărit să-şi dea drumul fără oprelişti. Şi o fac într-un mod birjăresc, care mai mult oboseşte decît enervează. Este o raritate să găseşti pe un forum on-line un personaj echilibrat, care să ştie să discute încercînd să dezbată idei şi nu atacînd persoane. Dar am şi o scuză pentru ei: dezbaterea intelectuală din revistele tipărite de la noi este aseptică.

- Asta la nivel de idee. Dar la nivelul strict al cuvîntului, cîtă carne duce acest limbaj  on-line? Faţă de asepticul intelectual?

- Limbajul elitei noastre intelectuale este hiper-tehnicist şi nejustificat de preţios. Atunci cînd am dat cu ochii de textele filosofice din spaţiul anglo-saxon am fost şocat de simplitatea limbajului pe care-l folosesc aceşti autori. În spaţiul anglo-saxon oamenii de ştiinţă au ajuns să discute cu filozofii, ceea ce nu se întîmplă des. Şi-au găsit un limbaj comun. Eu cred că asta trebuie să recîştige cultura românească, trebuie ca artistul vizual să poată să discute cu literatul, cu dansatorul, cu muzicianul, cu omul de ştiinţă, fără nici o problemă de limbaj, trebuie să revenim la acea cultură formată din intelighentia, nu din intelectuali. Iar în această direcţie mediul virtual este, cu siguranţă, un deschizător de drumuri.

- Românii au oareşce putere a simplificării limbajului, a firescului.

- N-aş spune. Să mă ierţi, dar dacă iau acum o revistă literară sau una de dezbateri, pot să găsesc vreo trei articole unde numai de firesc al limbajului nu poate fi vorba. În timp ce, dacă iau The Economist, fără să fiu de profesie economist, înţeleg cam tot ce se spune pe-acolo. La noi nu e vorba de termeni tehnici, ci de o anume construcţie a frazei, de un anume mod de a vorbi dorind să impresionezi, ceea ce este foarte frumos, dar pînă la urmă rişti să nu mai fii înţeles. De-asta am fost eu un mare fan al formaţiei Paraziţii, pentru că au fost momente cînd această formaţie a spus lucruri care trebuiau strigate în piaţa publică şi pe care subţirii noştri intelectuali uitau să le mai spună. În frazele lor alambicate, în controversele lor înalte şi în scandalurile lor de balcon de operă uitau lucruri esenţiale: libertatea de exprimare, inegalităţile sociale...

- Intelectualii tineri de azi mai sînt subţiri? Underground-ul nu e deja afara?

- Tocmai. Underground-ul nu mai e ascuns. De aici vine sciziunea. Eu îmi doresc să construim dialogul între cele două părţi, pentru că am un foarte mare respect şi pentru intelectualul subţire. Dar e foarte grav dacă intelectualul subţire nu reuşeşte să comunice cu această nouă specie de tineri educaţi, pe care nici nu mai pot să-i numesc intelectuali. Asta aş vrea să arăt pe sticlă: cine sunt şi cum arată tinerii artişti contemporani care scot o revistă ca Omagiu, cu care ar trebui să ne mîndrim, şi care nu este lansată la o agapă, la cafeneaua Uniunii Scriitorilor, ci într-un club aparent de fiţe, cu muzică electronică, cu cel mai mare bun gust şi în acelaşi timp cu o aură de mondenitate care frizează lumea show-bizz-ului. Asta e lumea pe care aş vrea s-o aduc pe sticlă, dar nu într-un protest în gol, ci în dialog cu elitele deja consacrate ale culturii.

 în Teleghid Cotidianul

Furorile imaginatiei

Portret: Victoire de Castellane



O personalitate cu suras incitant, misterios, aceasta Victoire de Castellane, o femeie cum numai in Parisul incarcat de rafinamente si excentricitati valoroase se poate naste. Directorul artistic de acum al casei de bijuterii Dior, Victoire, stie sa-si construiasca feminitatea din mici amanunte fascinante, asa cum face si cu bijuteriile pe care le gandeste pietricica cu pietricica. Femeia adevarata nu poarta decat rochii, si Victoire asa face. Femeia seducatoare poarta intotdeauna o aura de mister, de fragilitate si chiar de confuzie artistic aplicata, si Victoire chiar asa face: nu suporta ceasurile, adica precizia timpului adusa de ele. Prefera ceasurile fara cifre, dar de fapt nu poarta deloc. Mai mult, anturajul ei nu-i sarbatoreste niciodata aniversarea, dupa cum aflam dintr-un interviu aparut in presa pariziana. Dar chiar si in interviul acordat cu promptitudine, Victoire exprima acelasi lucru: ceasul ar trebui sa fie un obiect atemporal, neincarcat, asadar, de insemnele timpului. De altfel, nici pentru ea insasi timpul nu pare ca a trecut: Victoire de Castellane are aceeasi prospetime si fantezie de acum 25 de ani, cand canta „Fara elice la avioane“, o sansoneta ghidusa, adica altfel decat toate sansonetele.
Dar calitatile sale artistice s-au desfasurat pe perioade mari si numai pentru case de renume mondial. Din 1982 Victoire a lucrat in atelierul lui Karl Lagerfeld de la Chanel, unde proiecta bijuteriile fantaisie, iar dupa 14 ani i s-a propus sa devina directorul artistic al giuvaiergeriei (casei de bijuterii) Dior. Aici a revolutionat conceptul, aducand creatiilor un plus de umor, de bun gust si de extravaganta. Colectiile ei sunt, fiecare, povesti fantastice, pline de culoare si exuberanta. Sunt inele intruchipand pesti fantasmagorici, broaste testoase care se pot transforma (de ce nu?) in printi, flori care isi inchid frumusetea, sau dimpotriva, se desfac pentru o priveliste minunata. Toate creatiile ei par un exces de culoare, de forme juxtapuse, de idei amestecate oniric, ca in transa. Efectul este seducator: inca de la prima sa colectie la Dior, in 1999, Victoire de Castellane a facut deliciul spectatorilor si, in acelasi timp, a cucerit piata de bijuterii. Asumarea propriei excentricitati aduce, iata, bani frumosi intr-un domeniu artistic si comercial totodata. Dar, cu tot aspectul comercial al problemei, Victoire declara ca singurul studiu de marketing pe care il ia in considerare este ea insasi. Iar gustul ei nu se insala: oamenii vor din ce in ce mai mult, mai bogat, mai surprinzator.
Ultima sa colectie, Belladone Island, este compusa din 17 bijuterii taiate in pietre foarte rare, una dintre ele fiind turmalina de Paraiba din Brazilia. Preturile variaza intre 100.000 de euro pentru un inel sau 1.000.000 de euro pentru un colier. Nonconformismul Victoriei de Castellane a impins-o sa-si prezinte colectia in lumea virtuala Second Life, pe care a cercetat-o catva timp, folosind pentru escapadele ei pseudonimul Vicky Sucette. Iata un nume pentru identitatea sa seducatoare, ca si cel ales pentru titlul colectiei: belladona este o planta toxica, utilizata de femeile elegante din Renastere pentru a-si dilata pupilele. Cu numai cateva picaturi, ele reuseau sa obtina o privire plina de erotism, careia, se spune, cu greu ii puteai rezista. Acesta este, probabil, si secretul creativitatii incendiare a Victoriei de Castellane: forme hipertrofiate, picurate, cu talent, in cele mai incitante zone ale fanteziei. Totul, cu un profit care ia ochii.

Victoire de Castellane: „Pentru mine ceasul ar trebui sa fie atemporal.“

-  Sunteti renumita pentru bijuteriile dumneavoastra si pentru fantezia de care debordati. Cata creativitate poate sa încapa intr-un obiect mic si delicat, un inel?
 - Creativitatea poate atinge cote exceptionale în privinta inelelor. Poate parea incredibil, dar pentru cel mai mic inel din lume, Mimioui, am inventat lenjeria pentru bijuterii, lenjeria care se potriveste perfect: un lantisor foarte fin prevazut cu un diamant, în forma de inelus, care aluneca peste alt inel.


-  Ati acumulat o importanta experienta lucrand pentru marile case de moda din Paris. Exista o diferenta între ceea ce faceati pentru Chanel si ceea ce creati acum, pentru Dior?
- Da, sigur ca da. Înainte realizam bijuterii fantaisie iar acum am sansa sa ma implic în giuvaiergeria de înalta clasa. Înainte lucram în studioul lui Karl (Lagerfeld), în timp ce acum sunt director artistic pentru casa Dior. În fine, acum lucrez pentru o casa care are traditie în exprimarea si bucuria feminitatii, în timp ce Chanel avea accente mai degraba masculine. Dar exista, desigur, si asemanari. În fiecare loc în care am lucrat m-am impus cu numeroase colectii pe an, avantajul de a lucra pentru o casa de moda sau alta fiind ritmul mult mai rapid al prezentarii colectiilor. E foarte benefic sa lucrezi în moda, pentru ca esti obligat sa fii mereu vizibil si din ce în ce mai creativ.


- Mai cantati? Parafrazand o sansoneta a dumneavoastra, cum faceti sa „puneti elice“ bijuteriilor?
- Nu, nu mai cant. „Fara elice la avioane“ era una dintre fetele unui disc pe care l-am imprimat în anii ’80.


- Care este principala emotie ce va îndeamna sa creati bijuterii?
- Sinceritatea. Am acest principiu: n-as putea niciodata sa creez ceea ce n-as putea purta vreodata.


- Care este raportul dintre fantezie si pragmatism in produsele dumneavoastra?
- De pilda, nu am nici o legatura cu bijuteriile fantaisie care sunt create, pentru Dior, de John Galliano. Cred ca ar trebui sa fii la curent si sa iei in considerare ceea ce cauta clientul, sa fii atent la studiile de piata. In ceea ce ma priveste, singurul marketing pe care mi-l impun sunt eu insami.


- Sunteti de parere ca „luxul accepta toate capriciile imaginatiei“. Cum descrieti omul de afaceri de astazi si aspiratiile sale in materie de bijuterii?
- In aceasta privinta, omul de afaceri cauta cu atentie o investitie intr-o bijuterie, in timp ce sotia sa isi doreste sa se indragosteasca de obiect. Din fericire, bijuteriile Dior au toate atu-urile pentru a-i seduce pe amandoi deodata: materii de cea mai buna calitate, o semnatura recunoscuta, o creatie surprinzatoare si o manufactura pariziana.


- Care este cea mai scumpa bijuterie pe care ati creat-o?
- Am realizat, prin comanda speciala, un colier al carui pret pleca de la 5 milioane de euro. Nu pot sa dezvalui mai multe, pentru ca trebuie sa-mi protejez clientul…


- Cate colectii ati lansat pana in acest moment?
- Sunt foarte multe. Pot sa va spun numai ca toate cele 11 colectii din ultimul timp, pe care le-am gandit ca pe niste povesti, contin o multitudine de bijuterii, de la cele mai mici, formulate pentru prêt-à-porter, pana la cele de inalta clasa. Trebuie sa adaug, desigur, si bijuteriile nascute din nenumaratele comenzi speciale pe care le primim. O cifra? Chiar nu le-am numarat!


- Considerati ca timpul trebuie sa ramana fluid. Ce inseamna un ceas pentru dumneavoastra? Un ceas de lux…
- Ceasul este, in primul rand, o bijuterie, care, in plus, mai arata si ora… Pentru mine ceasul ar trebui sa fie atemporal. Cred ca tocmai de aceea, pentru moment, nu am creat decat un ceas: D de la Dior, un model clasic masculin purtat de o femeie…


- Arta bijutierului este o expresie a libertatii?
- Pentru mine, da! Nici nu poate fi altfel. Libertatea in domeniul creatiei de bijuterii este primordiala. In acelasi timp, marturisesc ca sunt sclava bijuteriilor mele!


 în revista Torneo Businessman's

Cristina Modreanu. Plus/minus artă

- Aţi schimbat de la Artă versus artă la Plus/minus artă. Care este acum ţinta emisiunii?

- Artă versus artă pornea de la observaţia că există un conflict între generaţiile artistice, între cei consacraţi înainte de 1989 şi care sînt acum bine fixaţi în peisajul cultural şi cei care vin acum, afirmaţi după 1990. Generaţiile astea sînt foarte diferite şi lupta lor e un pic mai acută decît în mod obişnuit. Întotdeauna există un conflict care se naşte firesc între generaţii dar de data asta era, după observaţiile mele, ceva mai coerent. Toţi tinerii ăştia păreau să aibă ceva mai multă responsabilitate decît generaţia anterioară, păreau să conştietizeze mai bine în ce fel de societate trăiesc.

- Nu e un conflict sufiecient de tăios, ca cel din politică, de pildă.

- Eu cred că e o realitate comună. Pe mine m-a interesat domeniul culturii, dar asta se întîmplă în întreaga societate. Sînt un pic altfel oamenii care s-au format după ’90, era şi firesc să fie aşa. Am început această emisiune pentru că am observat că tinerii încep să cîştige. Uneori făcînd scandal, pentru că scandalul atrage foarte mult, dar important e să ai şi asupra cui să atragi atenţia. Tinerii au reuşit să atragă atenţia şi în literatură, şi în film, şi-n arte plastice.

- Aşa încît ei sînt cei care aduc succesul României.

- Da, de cele mai multe ori ei sînt şi pe bună dreptate. Au avut foarte mult de furcă, pentru că n-a fost uşor. Ştiţi asta, lucrînd în presă.

- Realizatorul a avut la fel de mult de furcă, fiind tînăr?

- Da, şi nu pentru că eram tînără, ci pentru că ideea pe care o avusesem noi, anume să aducem un om din generaţia foarte tînără şi un consacrat din acelaşi domeniu ca să se confrunte în studio, era adesea greu de pus în practică. Mai ales cei în vîrstă evitau să se întîlnească cu cei tineri, pentru că li se părea că sînt prea agresivi. Dar era o agresivitate necesară, în condiţiile în care în spatele ei era un conţinut real. Aşa că am pornit de la o altă realitate pentru Plus/minus artă. Aceea că foarte multe lucruri trec drept cultură fără să fie cultură. Sînt mulţi oameni care pretind că sînt artişti şi se întîmplă ca ei să se priceapă foarte bine în a-şi promova aşa-zis-ul produs cultural şi să atragă atenţia, în defavoarea altora care sînt realmente talentaţi. Bulversarea asta a valorilor are nevoie de un pic de ordine.

- Din experienţa emisiunii, cîtă e, cine adună mai multe plusuri, tinerii sau bătrînii ? Care e raportul Artă versus artă în noua emisiune ?

- De data asta n-aş împărţi, pentru că, din păcate, impostura e împărţită destul de egal. Ea nu se regăseşte într-o generaţie sau alta, ea e vizibilă peste tot. Noi nu vrem, în nici un caz, să punem ordine, ci doar să fim un fel de ghid în peisajul ăsta cultural. De aceea facem şi antirecomandări. Totă lumea recomandă, dacă e un fapt de cultură trebuie apreciat... Ei bine, nu, eu nu cred că trebuie apreciat otova. Trebuie făcută o diferenţiere. Am apelat la tineri, la Iulia Blaga (critic de film), Paul Cernat (critic literar) şi Cosmin Costinaş (critic de arte vizuale). I-am observat citindu-i, mi-au atras atenţia, cred în părerile lor, au un scris alert. Eu fac antirecomandări în domeniul teatrului. Împreună încercăm să conturăm un echilibru.

- Plus şi minus fac referiri stricte. Cîtă matematică poate duce arta?

- Uneori poate să ducă, arta include o doză de precizie, în orice caz. Cel puţin aşa ar trebui, dacă cei care o fac s-ar lua foarte în serios. În nici un caz nu vrem să dăm note sau să fixăm topuri. Există nuanţe şi nu vrem să le excludem, pentru că arta are de a face cu nuanţele şi e foarte bine că e aşa. Dar cred că de la nuanţe pînă la ceaţă e, uneori, doar un pas şi că e bine să nu umblăm în ceaţă în ceea ce priveşte arta, ar fi păcat să nu mai vedem luminile. Şi ele chiar există!  Deseori, profitînd de faptul că se lucrează cu nuanţe în plan artistic, unii reuşesc să se strecoare, fără să se mai observe lipsa de conţinut. Uneori trebuie să spui lucrurilor pe nume foarte deschis şi nu întîmplător contrastul alb-negru este la modă!

- Aveţi semnale că cei  trecuţi la categoria minus au fost uşor uitaţi de public în urma emisiunii sau că cei de la plus au fost mai căutaţi?

- Nu, nu avem semnale concrete, doar că unii dintre ei s-au enervat foarte tare, că au început să dea telefoane...  E greu pentru o emisiune culturală să ajungă la masele largi, să zicem aşa.. Nici nu se poate, pentru că postul TVR Cultural are o audienţă redusă. Dar cei interesaţi o caută.

- Publicul postului e format şi are deja o părere. Ştie ce-i plus şi ce-i minus.

- Da, unii dintre ei chiar ştiu. Primim email-uri în sensul ăsta. Sigur, nu sînt toţi de acord cu ce spunem noi. Nici nu vrem să fie toată lumea de acord cu noi. Toată lumea are dreptul să aleagă. Doar că unii au nevoie de ajutor cînd fac aceste alegeri. Ba chiar atunci cînd antirecomandăm ceva unii se simt motivaţi să vadă filmul, să citească... Publicitatea negativă are şi ea impactul ei. Dar măcar au fost avertizaţi. Altfel, cultura tratată nediferenţiat riscă să nu mai atragă în nici un fel atenţia.

- Mergeţi numai pe chestiuni antagonice. Atitudinea asta critică e un atribut personal ?

- Da, e şi un atribut personal. Eu sînt un spirit critic. Cred că asta e cea mai bună modalitate de a atrage atenţia asupra unui fapt cultural. Cred că e dinamic. Am fost ceva mai radicală la început. Sigur că în timp am învăţat mai multe lucruri, cunoscînd oamenii, învăţînd că nu trebuie să judeci numai produsul care iese pe piaţă la un moment dat, ci o întreagă operă. Am cîştigat în nuanţe. Începusem să fac televiziune pentru că mă uitam la emisiuni de cultură şi mă plictiseam  îngrozitor. Sigur, mă plictisesc şi astăzi, nici emisiunea asta nu este întotdeauna cea mai interesantă.

- La ce categorie o trecem ? Plus sau minus ?

- Cred că, măcar pentru intenţia ei, merită să fie trecută la caregoria plus. Sigur că, cu cît va dura mai mult, cu atît mai mult va putea să aibă şi minusuri. Asta e întotdeauna o necunoscută.

- Sînteţi suficient de virulenţi pentru a face diferenţieri clare?

- În acest format nu mai sîntem. În Artă versus artă eram. Nu ne-am mai propus asta, doar antirecomandările sînt ironice, critice. Sperăm să fim şi mai critici, realmente să stîrnim interesul. Nu cred că e, nici Plus/minus artă, cea mai reuşită emisiune din punctul ăsta de vedere dar încă mai sper că lumea culturală va naşte emisiuni care să o promoveze aşa cum merită.

- Vorbim despre un mediu închis. Scriitorii se citesc între ei şi se admiră reciproc.

- Din păcate, le e şi suficient lucrul ăsta. Întotdeauna emisiunile culturale au avut un aer festivist, omagial. Tot ce se petrecea în domeniul cultural era o bucurie şi ploua cu adjective. Tratarea asta siropoasă era plictisitoare, documentarele sau minireportajele erau edulcorate îngrozitor.

- Multe dintre realizatoarele emisiunilor de cultură sînt femei. Percepţia asta diafană li se datorează.

- Da, femeile au o aplecare spre telenovelă, ca să zic aşa.

- Cum aţi rezolvat problema asta?

- Eu nu am aplecarea asta. Cînd vorbim despre cultură trebuie să uităm că sîntem femei sau bărbaţi. Nu asta este principalul. Există o sensibilitate a omului de cultură, care este fără sex. E o calitate a umanului care se reflectă în produsele lor artistice. Calitatea asta se întîlneşte şi la bărbaţi, şi la femei. Problema era  la cei care vorbeau despre actul cultural, pentru că acolo lucrurile sînt mai amestecate.

- Sexele nu pot fi mai amestecate de atât.

- Nu mă refeream la sex, ci la calitatea oamenilor. De multe ori, în media, există tendinţa de a-i direcţiona către cultură pe cei care nu se pricep la nimic altceva. Lucrul ăsta face imens rău şi culturii, şi oamenilor acelora care au senzaţia că se vor pricepe vreodată la ceea ce fac. Este absolut fals! Există în continuare ideea asta : dacă nu ne pricepem la nimic, am putea să ne pricepem la cultură. Inclusiv în TVR se întîmplă asta. Aici mulţi oameni ar trebui daţi afară. Toată lumea ştie asta. Nu se poate, pentru că sînt contracte foarte bine făcute, există sindicate...

Argilă pentru trup şi suflet

Dl. Mircea Bocan este cunoscut deja în toată ţara datorită argilei pe care acesta o aduce din Kazahstan, şi care a vindecat până acum zeci de mii de persoane. Dar până a ajunge aici, dl. Bocan însuşi a beneficiat de proprietăţile miraculoase ale acestui pământ vindecător. După o infecţie din copilărie, netratată corespunzător, tânărul Bocan a ajuns să sufere de insuficienţă renală, fiind pus în situaţia de a se gândi la dializă sau la un transplant de rinichi. Destinul i-a arătat, însă, că argila (un anumit tip, format pe un fund de mare, la graniţa Kazahstanului cu China) îl poate vindeca. Mai apoi întreaga familie şi-a menţinut armonia trupului prin argilă, toţi fiind încrezători în efectele acesteia, şi cu mare credinţă în Dumnezeu. De aici până la a o recomanda prietenilor, vecinilor, cunoscuţilor, n-a fost decât un pas. Cu cât vindecările celor din jur se înmulţeau, cu atât nevoia unui stoc mai mare de argilă se impunea. Aşa a ajuns dl. Bocan să transporte tocmai din Kazahstan bunătatea de pământ. Acum cererile sunt atât de mari, că abia se face faţă comenzilor. Argila este păstrată şi ambalată conform standardelor UE. De standardele sufletului şi ale spiritului se ocupă, însă, familia Bocan, citind în fiecare seară Rozariul, un frolilegiu de rugăciuni adresate Fecioarei Maria. Astfel ajunge argila în paharele celor care au atâta nevoie de ea: impregnată de harul divin. Oameni luminaţi, care au înţeles cum să-i lumineze pe alţii.

- De obicei, ce conţine pământul argilos? Care este compoziţia argilei pe care o distribuiţi?
- Având proba timpului şi fericirea de a avea trei copii sănătoşi, cărora orice problemă le-am tratat-o cu argilă încă din primele luni de viaţă, suntem convinşi, eu şi soţia mea, că aceasta e cea mai benefică argilă. Sursa este un zăcământ aproape de graniţa cu China. Culoarea de fond este roz, dar această argilă conţine şi alge marine, care îi conferă o bogăţie de culori. Zăcământul este, practic, inepuizabil (la fel ca şi sarea din România, pe care o importăm­?!). Argila noastră este grasă, lipsită de impurităţi, nisip sau mică. Au fost momente când m-am aflat în dificultate cu importul datorită faptului că în zonă, iarna, sunt temperaturi extrem de scăzute şi timp de 6 luni pe an partenerul din Kazahstan nu lucrează. Nu am găsit nicăieri o argilă de aceeaşi calitate. Nu pot să folosesc altă argilă, cu toate că aceasta costă de zeci de ori mai mult.

Argila a fost analizată în laboratoarele din Canada, dar şi de Ministerul Sănătăţii din România, care a avizat-o ca şi supliment alimentar. Această argilă are o puritate excepţională şi un bogat conţinut de minerale. Nu conţine germeni patogeni şi nu este radioactivă! Ţinând cont de dificultăţile de aprovizionare de la mii de km distanţă, din Kazahstan, am căutat ceva asemănător la noi în ţară, însă fără succes.

-      Care sunt efectele imediate ale acestei cure?

-      Argila are un puternic efect antitoxic şi bactericid. Eliminarea toxinelor din organism este pusă în evidenţă de tulburarea puternică a urinei în primele zile ale curei.

Efectul bactericid este evidenţiat de o constipaţie care poate să apară încă din primele zile. În baza de date avem peste o jumătate de milion de persoane care au ales să beneficieze de cura cu argilă. Diareea, dizenteria, ulcerul, colitele şi gastritele se vindecă absolut în urma unei cure de 3 săptămâni cu argilă.

Argila vindecă în mod spectaculos diareea şi dizenteria. În aceste cazuri recomand ceea ce eu numesc „doza de cal”, o cantitate de zeci de ori mai mare decat doza obişnuită. Această doză de şoc demonstrează faptul că această argilă nu are efecte secundare. Cei cu tulburări digestive pot renunţa la restricţiile alimentare după primele două săptămani ale curei cu argilă.

- Care este principiul după care funcţionează acest pământ vindecător? În ce constă tratamentul propriu-zis?
- Argila este bazică, de aceea funcţionează ca un bun pansament gastric, are efect cicatrizant, regenerativ şi remineralizant. Are inteligenţa naturii, acţionând întotdeauna acolo unde este nevoie. Chiar folosind argila în exces, organismul asimilează doar necesarul, restul fiind eliminat. Simpla analiză nu poate explica efectele de-a dreptul excepţionale ale acesteia.

- Există efecte secundare ale tratamentului cu argilă?
- Nu! Nu există niciun efect secundar al tratamentului cu argilă. În primele zile ale curei se poate observa o aparentă deteriorare a stării generale a bolnavului, asemănătoare curei cu ape minerale. Funcţiile organismului se reglează însă în mod excepţional pe parcursul celor 3 săptămâni ale curei cu argilă.

În anul 2000, un articol despre cura cu argilă, publicat în revista Formula As, a provocat un adevărat şoc mediatic. Cititorii, cu adevărat curioşi, m-au asediat la domiciliu timp de peste un an, telefonul fiindu-mi ocupat non-stop. Celor neîncrezători le ofeream un adevărat regal de încredere în argilă: ofeream celui mai apropiat dintre cei 3 copii ai familiei un pahar cu argilă preparată în faţa curioşilor. Rezultatul a fost că fiecare copil a consumat zilnic 5-10 pahare cu argilă. Fapt care a fost de bun augur: primii doi sunt studenţi, fetiţa cea mică este elevă de liceu, sunt dezvoltaţi armonios şi nici unul dintre ei nu a avut vreodată probleme de sănătate. Sunt miraţi văzându-şi unii colegi dependenţi de antibiotice.

- Povestiţi, vă rog, un caz de vindecare spectaculoasă survenită în urma curei cu argilă.
- Primele două cazuri, în ordine cronologică, sunt al meu şi al soţiei mele, care suferea de gastrită  şi enterocolită şi care s-a vindecat rapid, în trei săptămâni, fără ca boala să mai revină vreodată. Pe bună dreptate, argila mi-a salvat familia de la un adevărat dezastru. Dar primul caz de-a dreptul spectaculos a fost cel al unui coleg intrenat de urgenţă, într-o seară, cu dizenterie. Criza de medicamente din timpul regimului comunist era acută. Medicul de gardă mi-a acceptat intervenţia, pentru că n-avea alternativă. „Doza de şoc” şi-a făcut efectul în câteva ore, spre stupefacţia colectivului medical. Pacientul a fost externat dimineaţa, complet vindecat. Dar, în timp, au fost şi oameni care erau aproape de moarte, care chiar primiseră ultima împărtăşanie, şi care, după câteva doze puternice de argilă au dat semne că se întorc la viaţă. Au continuat cu argila şi acum sunt bine, sănătoşi.

- Care este procesul tehnologic căruia îi supuneţi argila din Kazahstan? Cum o păstraţi? Cum faceţi ca ea să ajungă la cei suferinzi?
 - De curând am finalizat cosntrucţia unei hale pentru depozitarea şi prelucrarea argilei terapeutice, după standardele UE. Ca şi apa de izvor, argila are efect optim dacă nu suportă tratamente termice, mecanice sau chimice. Procesul de sortare şi uscare a argilei este manual şi complet ecologic, neafectând în niciun fel proprietăţile acesteia. Tocmai de aceea lăsăm argila într-o prezentare naturală, în bulgări, pentru a scoate în evidenţă faptul că nu suportă niciun fel de transformare.

Argila trebuie analizată din punct de vedere mineralogic, bacteriologic şi radioactiv. Argila noastră corespunde tuturor standardelor mondiale, fiind exportată şi în Canada. Acum ducem tratative pentru export şi în două ţări membre ale UE.

- Absolut oricine se poate bucura de proprietăţile apei argiloase?
- Da, nu există limită de vârstă. În ciuda aparenţelor, argila absoarbe mirosul sau gustul anumitor ape, având efect purificator. Copiii nu fac diferenţa decât vizual între apa plată şi cea argiloasă, de aceea este bine să le oferim această apă extraordinară. Mai ales în zilele noastre, când asistăm la un adevărat genocid alimentar şi suntem aproape obligaţi să consumăm deşeuri chimice frumos ambalate şi mediatizate, argila este un binefăcător universal. Ea este cel mai bun detoxifiant.

- În timpul ambalării bulgăraşilor de argilă, cei care se ocupă de aceasta rostesc anumite rugăciuni. Povestiţi-ne cum se întâmplă, de fapt, aceasta.
- Angajaţii care lucrează la sortarea şi ambalarea argilei sunt o familie creştină. Aceştia sunt recomandaţi de către un preot. Toţi sunt creştini practicanţi. Reţeta este de mare succes pentru sufletul meu. Pe lângă o atmosferă relaxată şi cordială la locul de muncă, încrederea în colectivul nostru este totală. S-a constatat şi dovedit ştiinţific că aura energetică a moleculei de apă diferă în funcţie de mediul în care se află. La fel, sănătatea şi evoluţia plantelor este influenţată de energiile din încăperea în care acestea vieţuiesc. S-a mai constatat că rugăciunea înainte de masă influenţează pozitiv digestia alimentelor. După dictonul „Ora et labora”, angajaţii noştri obişnuiesc să rostească Rozariul în timp ce lucrează. Rozariul cuprinde un lanţ de rugăciuni (ca şi mătăniile), format din Crezul, Tatăl Nostru şi Bucură-te Marie.  Suntem siguri că rugăciunile noastre încarcă energetic bulgării de argilă, care devin astfel un dar minunat al lui Dumnezeu pentru noi toţi.

- Aţi observat că există o legătură între vindecările mai rapide (sau cele chiar miraculoase) şi credinţa omului în Dumnezeu? Sau şansele de vindecare sunt egale pentru toţi?
 - Unii oameni se consideră norocoşi, alţii se cred urmăriţi de ghinion. Există vindecări miraculoase (doar prin sacramente), fără niciun fel de intervenţie umană! Personal cunosc cazuri de vindecări care nu au nicio explicaţie medicală, vindecări săvârşite doar prin botez sau Sfântul Maslu. Vindecările cu argilă sunt clare şi spectaculoase, dar sunt convins că rugăciunea şi credinţa în Dumnezeu măresc şansele de vindecare. Doar aşa înţelegem care este calea cea mai bună pe care trebuie să o alegem.

- Se poate folosi argila ca supliment nutritiv zilnic, sau numai în caz de nevoie?
- Cura cu argilă se recomandă timp de trei săptămâni, timp în care se ia câte o doză de trei ori pe zi, înainte cu o jumătate de oră de mesele principale. Apa argiloasă trebuie să fie cât mai tulbure! După cura de bază se recomandă o cură de întreţinere care se face în fiecare lună, câte zece zile, numai dimineaţa. În cazuri deosebite se poate prelungi cura cu argilă pe o perioadă nelimitată. Adresa la care se pot face comenzi este: Str. Ioan Raţiu nr. 19, bl. J 6, ap. 8, Alba-Iulia, iar numărul de telefon este: 0258865677.

Indicaţii terapeutice:

Afecţiuni ale aparatului digestiv şi anexe: ulcer, gastrită, colită, enterocolită, rectocolită, hemoroizi, constipaţie (dacă nu există modificări ale colonului), pancreatite cronice, hepatite cronice, colicistite fără calculi, diaree, dizenterie.

Afecţiuni renale: infecţii urinare rebele, calculi renali şi nisip renal, insuficienţă renală.

Tulburări metabolice şi dereglări glandulare diverse: diabet zaharat tip II, hipo şi hipertiroidie, noduli tiroidieni, noduri mamari (tumori benigne), spasmofilie.

Tulburări ale aparatului cardiovascular: hipertensiune arterială de origine renală, ameliorarea circulaţiei arteriale şi venoase, hipotensiune.

Afecţiuni ale aparatului uro-genital: tulburări de menopauză, dereglări ale ciclului menstrual, fibromatoză uterină în fază incipientă, afecţiuni ale prostatei.

Rezultate bune se obţin şi în migrene, ulcere, dureri reumatice, plăgi, ulcere varicoase, bronşite, anemii, stări de stress, acnee.


în Flacăra Almanah

Efectul TEO

După o emisiune în care a râs, s-a sucit, s-a învârtit, s-a strâmbat, a descusut, a împuns, a strivit sau a ridicat în slăvi un oarecare invitat, Teo are aceeaşi vervă. Teo este inepuizabilă. Teo este un fenomen! Un fenomen manifestându-se liber pe ecranul patriei, pe care-o înveseleşte aruncându-i zilnic în faţă câte-un giumbuşluc. Poanta e că nici Teo însăşi nu ştie cum va arăta, de la bun început, emisiunea ei. Aruncându-se cu capu-nainte, ea este expresia bucuroasă a vechiului tertip românesc: să fii deştept cu măsură şi să te dai drept prost când dai de proşti.

 - Că tot vorbirăm de metafora Bucureştiului: care este metafora, poezia peisajului mediatic de la noi? Sau e un hăţiş? Cum te descurci?

- Toată lumea are senzaţia că în lumea televiziunii trebuie să fii un rechin ca să rezişti. E o tâmpenie. În toate mediile trebuie să fii un rechin ca să rezişti. Uite, pisica asta mă agresează.

- Cum o cheamă pe pisică?

- O cheamă Ibric, şi este un motan isteric. Aşa, indiferent unde te duci, într-un birou de femei, oriunde, la contabilitate, la sereleul cutare, de nu se bârfesc între ele, de nu se se pupă… Deci nu există un hăţiş al televiziunii, să te facă cineva… Vorba maneliştilor mei: ori ai valoare, ori n-ai valoare, înţelegi? Şi mai trebuie să ai, mai mult decât valoare, noroc. Dacă n-ai noroc nu faci nimic. Eu cunosc o grămadă de oameni mai deştepţi de o mie de ori decât mine care n-au avut şansă. Tocmai vorbeam cu un prieten foarte bun al meu, şi el de mare succes în televiziune. Ziceam aşa: “Cum am ajuns noi aicea?” “Nu ştiu”, zice el. “Ştii de ce te-ntreb? Pentru că dac-aş şti cum am ajuns aici am putea să ne menţinem. Sau s-ajungem mai sus”. Dacă ştii cum ai ajuns de-acolo până acolo, poţi să-ţi faci o socoteală până la pasul

următor, până la halta următoare. Nu ştiu cum să fac eu via Cilibia asta, nu ştiu cum devine… Şi-atunci merg la noroc.

- E de nerepetat drumul pe care ai mers? E unic.

- Absolut. E de nerepetat de mine. A doua oară n-aş mai fi în stare. Trebuie să te-ntâlneşti cu oamenii care trebuie, la momentul care trebuie şi cineva să deschidă televizorul la momentul în care eşti tu acolo şi să zică “Uite, p-aia o vreau eu!”. Altfel, dacă aştepţi ca cineva să recunoscă brusc că tu ai putea reprezenta o revelaţie în televiziune, s-ar putea să aştepţi foarte mulţi ani.

- Tu eşti o revelaţie în televiziune?

- Nu sunt o revelaţie în televiziune. Sunt o omniprezenţă în televiziune. De zece ani sunt o

veşnică promisiune. (Mişcare neprevăzută a motanului Ibric). Iar s-a isterizat motanul. Să-ţi spun: odată a venit la noi Kitty Cepraga, gătită toată pentru prezentările la plus belle de la monde. Era îmbrăcată bomboană. Şi-a sărit pisica pe dresurile ei, le-a făcut praf. După aia nu mai ştia cum să s-aşeze, ca să nu se vadă la televizor că avea un găuroi.

- Tocmai ai luat premiul pentru cea mai bună emisiune de divertisment, la TV Mania. Are greutate premiul ăsta pentru tine?

- Orice premiu are o greutate. Odată, pentru că niciodată nu te aştepţi, pentru că tot făcând acelaşi lucru în fiecare zi ca la şantier, nu te mai gândeşti la bomboane pe tort. Şi când vin premiile e cu atât mai interesant. Mi-ar fi plăcut să iau un premiu şi de la Flacăra, demult… Pentru că în anul 1980 am trimis poezii la revista Flacăra, marelui poet Geo Dumitrescu. Dar marele poet Geo Dumitrescu nu a consimţit, şi m-am întristat foarte când eram jună. Scrisesem  două-trei poezii, cu ritm şi rimă, dar alcătuite din trei versuri. C-atâta era ideea.

- E o formulă rară asta, cu trei versuri.

- Da, da, n-am mai întâlnit. Era aşa: “Actori, muncitori, măcelari şi poetul, / Cu soarele-n faţă, cu soarele-n spate / Căci totul e-n tot. Înţelept cine poate.” Adica: toţi suntem într-o maţocărie şi unii înţelege alţii nu-nţelege. Şi presupun că domnul Geo Dumitrescu n-a-nţeles în momentul ăla. L-am respectat, pentru mine era o somitate.

- Era şi un vers tematic acolo, o poezie angajată.

- Era tare de tot. Dar n-am avut noroc, aşa că m-am apucat de altceva. De-aia Flacăra, pentru mine, reprezintă un moment nostalgic.

- Cu Keanu Reeves ce fel de moment a fost?

- N-a fost în nici un fel cu Keanu Reeves, a fost o întâlnire super emoţionantă în care eu vroiam să-i spun multe lucruri şi am descoperit în momentul ăla că n-am ce să-i spun pentru că ce vroiam eu să-i spun nu se potrivea. Citisem despre lucrurile înspăimântătoare, nedrepte, care i s-au întâmplat. Am vrut, de fapt, să-i spun, fundamental, că-mi pare rău pentru tot ce i s-a întâmplat şi că sunt cu el, alături de el… Dar mi s-a părut o tâmpenie fără sfârşit să deschid gura şi să-i spun asta. Aşa că i-am zis “Bună seara” şi m-am întors să plec. Dar el m-a oprit. “Măcar zi-mi şi mie cum te cheamă”, mi-a zis. I-am zis, şi iar am vrut să plec. Noroc că una dintre fete mi-a arătat că stătea cu mâna întinsă în spatele meu.

- Dar cum a primit el faptul că eşti o vedetă de televiziune din România?

- I-am spus că eu lucrez la un televizor în România şi că ştiu exact care este dimensiunea mitocăniei pe care o produc în momentul respectiv. Şi că ştiu că o să-l deranjez, dar dacă nu mergeam atunci la el, nu mi-aş fi iertat-o toată viaţa. El a înţeles foarte bine că eu n-o fac pentru el, ci pentru mine, m-a întrebat dacă vreau să facem o poză, şi-am zis nu. Şi-am plecat. Zice, “hai, totuşi, să ieşim, să facem poze”. El a fost atât de amabil să-mi facă o bucurie, că eu nu eram în stare în veci de veci.

- Un actor român cam de aceeaşi valoare pentru filmul românesc cum s-ar fi purtat într-o asemenea situaţie?

- Depinde la ce hotel era. Pentru că dac-ar fi fost la Mariott, era una, dar dac-ar fi fost în mijlocul drumului, pe Ştefan cel Mare, ar fi fost altceva. În locul în care m-am întîlnit eu cu omu’ n-avea cine să vină la el. Pentru că eram într-un hotel de cinci stele, unde costa 2000 de parai să dormi o noapte. Nimeni nu-l băga în seamă. Absolut nimeni. Toată lumea stătea, bea cafea, trăgea o piparoasă, fiecare cu ale lui. Şi omu’ cu doi prieteni, relaxat, într-un loc.

- Ai noştri ar avea disponibilitatea de a conversa aşa, cu un necunoscut, cât o fi el de celebru?

- Eu n-am de unde să ştiu, pentru că ce sunt eu în România e una şi ce sunt în afara ţării ăsteia e alta.

- Tu ai deschiderea asta, te afli-n vorbă cu oricine, dincolo de emisiune?

- Cel mai adesea da, şi cu atât de mult acum, când am înţeles nişte lucruri: ce simte omul când vine la mine… Depinde, totuşi, pentru că în România oamenii fiind emoţionaţi şi dornici să spună nişte lucruri, spun şi chestii nasoale.

- Se plâng?

- Nu, da-ţi fac reproşuri. Aoleo, doamna Teo, ce grasă sunteţi! Sau,mai nou: doamna Teo, da’ ce grasă eraţi… Nu ştiu dacă eu m-aş duce la unu’, indiferent cine-o fi el, să-i spun: “Mamă, ce cocoaşă ai!” Că omu’ ştie. Dacă are o cocoaşă cu care se chinuie de nu-ştiu-câţi ani şi vrea să şi-o trateze la băi, sau să şi-o opereze, ar fi neplăcut să i se tot spună. În situaţia asta am fost eu ani de zile.

- Alt of nu mai au telespectatorii?

- Au asta cu grasa sau slaba, sau că li se opreşte cablul dimineaţa la reluare, pentru că intră ştirile de pe postul local la cei care nu stau în Bucureşti. Le promit că le rezolv. Depinde şi în ce stare eşti. Uneori poţi, alteori nu poţi. Nu mai poţi! Trebuie doar să te lase un pic. Măcar un pic. Odată m-am simţit chiar agasată când o doamnă şi-a pus copiii să strige după mine. A trebuit să fac cumpărăturile într-un sfert de oră alergând ca disperata printer galantare şi smulgând la nimereală ca să am ce să mănânc în seara aia. Nu poţi să faci aşa ceva unui om, indiferent cine-o fi el. Eu nu cred că în Elveţia cineva îşi pune copiii să zbiere “Keanuuuu!”. La noi mulţi fac asta. “Strig-o pe Teo, hai, strig-o!” Copilul nu vrea, pentru că de obicei copiii au bun simţ. “Du-te la ea!” Îi chinuie, să spună poezii…

- Părinţii îşi stimulează şi ei copiii cum pot. Tu cum faci să-ţi descoşi invitaţii? Care e tactica ta?

- De obicei te prinzi ce le place lor mai mult să spună. Sunt anumite tipuri de oameni: sunt deprimaţii, cărora niciodată nu le palce să vorbească despre motivul deperesiei lor, pe care o ascund cu grijă şi pe care o maschează cu eleganţă. N-o să te apuci tu să dai la bubă doar ca să-ţi faci interviul. Dacă el îţi spune dinainte că poate să vorbească despre asta, atunci da. Dacă nu, nu. Pentru că n-ai rezolva nimic, pentru că a doua oară nu-ţi mai vine, şi pentru că tu te simţi foarte prost faţă de tine. Mi s-a întâmplat odată ceva ce o să ţin minte toată viaţa. Am întrebat un invitat exact ceea ce el mi-a zis în fişă şi mă trezesc că începe să plângă. Nu mi-aş fi permis să-l întreb dacă nu o spusese chiar el mai înainte. Ăsta e neprevăzutul televiziunii în direct.

- Nu poţi să spui că nu există şi situaţia în care vrei cu tot dinadinsul să scormoneşti după o comoară de informaţie.

- Da, vrei să scormoneşti pentru că nu înţelegi. Şi dacă eu nu înţeleg înseamnă că nici publicul nu înţelege. Atunci de ce ne-am adunat noi aicea? Vrem să înţelegem împreună.

- Ceea ce faci e o incisivitate studiată, nu doar un joc naiv.

- E joc naiv până la un punct. Ca să înţelegem cu toţii despre ce vorbim. Şi după aia, dacă sunt lucruri care ţi se par bizare, pui deştu’ acolo şi-ntrebi: Da’ aia de ce e aşa? Oricine ar face asta, cred.

- Eşti marea cunoscătoare a micilor secrete mondene. Te îmbogăţeşte lucrul ăsta?

- Iubita mea, să-ţi spun un secret: ce se ştie pe post este a mia parte din câte ştiu eu. Ştiind eu despre ăla care e cu aia şi face aia, când vine în emisie îl întreb: “Am voie să vorbesc despre lucrul ăsta?” Dacă zice nu, vorbesc despre ce ştiu că pot să vorbesc.

- Ai putea face, de fapt, încă zece emisiuni pe acelaşi subiect.

- Nu, aş putea face una tare de tot!

- Şi de ce nu-ţi permiţi?

- Întâi, pentru că l-aş răni degeaba pe om. Trebuie să gândeşti cum gândeşte ţăranul român: “Băi, rezolv ceva cu asta? Nu. Atunci de ce s-o fac?” De ce să-l întreb p-ăla dacă-i cu aia? El îmi va spune, cu siguranţă, că nu-i adevărat, chiar dacă eu îi aduc dovezi. Că le am. De ce s-o fac, doar ca să distrug o căsnicie, poate două?

- E o abilitate politică. Cum faci să le astupi gura politicienilor, să nu-şi facă propagandă electorală în emisiunea ta?

- Păi îi rog frumos. Eu ştiu despre ei nişte lucruri. Când ei au venit şi m-au rugat pe mine să nu vorbesc despre nişte lucruri eu am fost de acord. Apoi e rândul meu să le cer să nu vorbească despre ceva. E un târg al bunului simţ. Eu am bunul simţ să nu-ţi dau ţie la bubă, tu ai bunul simţ să nu-mi dai mie la bubă. Dacă mi-ai dat la bubă, îţi dau şi eu ţie! Există un risc.

- Iese mai bine o emisiune cu mai multe femei? Ţi-e mai bine cu Luciu şi cu Tanţa decât cu Mircea Badea?

- Iese mai bine o emisiune în care eu pot gândi. O emisiune în care nu patinez. Sunt ca pisica pe ţesătură. Dacă pot să merg ca pisica pe ţesătură, bine înfiptă, e bine. Da’ dacă-mi patinează mintea, atunci e nenorocire. Sunt în derivă. Nu se vede, dar eu simt şi mă complexează chestia asta.

- Mai ai emoţiile alea grozave înaintea emisiunii? Te mai rogi la Sfânta Parascheva, care nu-i atât de ocupată ca alţi sfinţi?

- Rău de tot! Sfânta Paraschiva e tot acolo! Am icoane cu Sfânta Parascheva şi în studio, mai nou. A întârziat odată Pepe la emisiune, că nu a găsit icoană cu Sfânta Parascheva. Nu putea să vină fără icoană…

- Cât interes pentru audienţă mai are o vedetă mare de televiziune?

- Numai la asta te gândeşti.

- Nu poţi să-ţi permiţi câte-un giumbuşluc, fără cine ştie ce audienţă?

- Ba da, astea se numesc emisiuni de palmares. Sau de imagine. “Hai să facem o emisiune aşa, nu se uită nimeni, da’ e de palmares!” Faci o emisiune cu Bălăceanu-Stolnici care vorbeşte o jumătate de oră de nu te-ai mai ridica de acolo, pentru că e absolut genial. E de palmares. E la risc. Când l-am avut pe Neagu Djuvara, l-am bătut la audienţă pe Costi Ioniţă.

Că Neagu e un tânăr senzaţional, vulcanic, înnebuneşti. Eu eram căzută în şpagat, eram îndrăgostită lulea! Pe mine Neagu Djuvara m-a avut în trei minute! Gata! Deştept, era imposibil să-i pun o întrebare, pentru că prevedea cu trei minute înainte ce vreau de la el. Păi felul în care a pronunţat Neagu cuvântul “cur”… Un prieten al lui a zis: “Ia uite măi ce cur mare are aia!”, când erau pe Champs Elysee acum nu ştiu câţi ani… Madam s-a-ntors: “Cur mare are mă-ta!” Franţuzoaica vorbea româneşte! Şi Neagu: “Vezi, cur ca-n Bucureşti nu găseşti!”

- Asta da, privire de istoric!

- Eleganţa cu care a zis-o m-a subjugat! Dar când a venit domnul Neagu Djuvara la noi, el nu văzuse niciodată emisiunea, nu ştia despre ce-i vorba. Şi le-a zis fetelor: “Spune-i domnului Teo că o să iasă bine.” Era domnul Teo… terminat. Când a apărut Neagu s-a luminat platoul. Nu aveam ce întrebări să-i pun. Anticipa, pentru că înţelesese care-i algoritmul după care gândesc, se-ntorcea şi mă-ntreba. El pe mine. A fost absolut înălţător. Sunt oameni pe care nu poţi să-i inviţi dacă eşti mediocru. Şi eu sunt mediocru. Ăsta e succesul, să ştii care îţi sunt limitele.

- Care mediocritate? Mie-mi vine, uneori, să strâng televizorul în braţe, de drag.

- Nu, cu cât îţi dai seama mai repede că eşti tâmpit, cu atât e mai bine. Păi, să-l invit eu pe Paleologu, despre care ştiu şi ce fustă plisată avea soţia lui care a murit? Ştiu cum arăta celula în care-a stat închis. Am trecut prin experienţele lui citind şi văzându-l la televizor. Ce să-i spun eu omului ăsta? Să-l impresionez, cum? Oamenii mari sunt atât de modeşti şi atât de dornici să-ţi dea senzaţia că exişti pe lângă ei, încât te iartă pentru tot. Şi-ţi dai seama că fiecare pas al tău e o prostie. Ei te încurajează, te includ într-un context al lor. “Hai, hai cu tata!”

- Maneaua câtă audienţă îţi aduce?

- Enorm. Adrian Copilul Minune este o persoană minunată din toate punctele de vedere. Îmi pare rău că la început mi-am permis să-l judec fără să-l cunosc. Cum facem toţi. Adrian  Copilul Minune, atunci când tace, pentru că încă nu i-a venit rândul, face 14 puncte de rating. Când cântă face 18. Ceea ce este inimaginabil. Eu dau manele de drag. Şi pentru audienţă, şi de drag. Le dau şi pentru că mie-mi place să-l văd pe Adrian la televizor. Îmi place totul la el.

- Nu e păgubos să te legi afectiv de personaje, de invitaţi?

- Ba da. De-asta m-am şi făcut de râs acum câteva zile, pentru că îmi pregătisem un material despre Felicia Meleşcanu şi-am început să plâng în minutul în care am început să vorbesc. Credeam că sunt antrenată. Mi-a fost imposibil. Am plâns toată prezentarea. Nu că te legi, dar te legi atât de puternic, că te îndrăgosteşti.

- Cu Nicoleta Luciu a crescut audienţa?

- Fiecare anotimp are audienţa lui. Iarna, de obicei, audienţele sunt mari, că lumea stă în casă.

- Da, şi iarna Luciu are tot fustă scurtă.

- Adevărat, pentru că … atâta fustă are ea. Nicoleta este un personaj absolut inimaginabil. Nici nu pot să vă povestesc măcar jumătate din tot ce-mi spune ea. Este o persoană perfect curată. E pură din toate punctele de vedere. Nu e în stare de răutăţi, pentru că ar bate-o Dumnezeu. Este o tipă profound credincioasă. Habotnică. Ei răul i se pare o tentaţie, o ispită din partea Diavolului, pe care îl respinge.

- Pentru tine ce e răul? E nevoie de el?

- Răul, pentru mine, e un pigment. E nevoie de el, pentru că altfel nu vezi binele deloc. În afară de acumulare, pentru salt ai nevoie şi de regres. În momentul când am început să  slăbesc nu eram în cea mai fericită perioadă din viaţa mea. Dacă aş fi fost fericită sunt absolut convinsă că nu s-ar fi produs transformarea asta. Netty Sandu îmi spusese că mi se duc toate planetele în Săgetător şi rămân Gemenii în chiloţi până la Crăciun. Eram abia în aprilie. Mi s-a părut ceva îngrozitor. Eram strânsă cu uşa. De-aia am zis: dacă nu acum, niciodată! Din cauza acestei nefericiri am hotărât să schimb ceva.

- Ca să acumulezi succes după succes unii îşi doresc să şocheze. Mă gândesc la marea pupătură dintre Mihaela Rădulescu şi Daniela Nane. Tu ai face aşa ceva?

- A fost o treabă foarte poetică. Eu n-aş face-o, de frică. Eu le admir şi le invidiez pentru supercuraj. Mie mi-e frică de mama, că n-ar înţelege. Nici tata n-ar înţelege, de ce să mă pup eu pe gură cu o femeie?! Dar le admir pentru că iată, părinţii lor înţeleg, ele înţeleg, eu înţeleg…

- Dar ce e de înţeles aici?

- Că femeile se înţeleg foarte bine între ele. Şi că un sărut între femei este superb, cred.

- Cu un bărbat ai face treaba asta foarte poetică, pe o copertă?

- Nu, cu un bărbat în nici un caz. Cu o femeie, mai treacă-meargă, dar cu un bărbat n-ai să mă vezi. Asta chiar că nu mai înţelege mama! Şi nu-nţeleg nici telespectatorii. Pentru că eu, întotdeauna, am dat frâu imaginii mele până la un punct. Dar până aici. Cât am arătat, am arătat tot. Şi mai am, că le dozez. Şi dacă nu le dozez, le creez.

- Eşti campioana emisiunii interactive. Cine te concurează?

- Sunt. Uite, mă simţeam concurată de Madam, Monica Anghel. Eu o cunosc pe fata asta. Şi am încredere în inteligenţa ei, în spontaneitatea ei, în curajul ei, şi mai ales în faptul că ea, spre deosebire de mine, avea loc de-ntors. Ea putea să facă treabă mult mai bună decât mine. Ea putea să-şi de frâu liber relaxată, că avea ce să facă. Dacă o dădea afară se-ntorcea la cântat. Pe mine, dacă mă dă afară, ce ştiu eu să fac?

- Să recunoaştem că emisiune ca aia nu s-ar fi putut face nici în secolul trecut, ba nici în XIX, dacă ar fi existat televiziune pe vremea aia…

- E-adevărat, dar depinde şi la ce public te referi. A fost o emisiune cu audienţă şi cu potenţial de creştere. Părerea mea este că Antena 1 n-a avut suficientă răbdare. Imi fura din public, şi foarte bine făcea. O emisiune, ca să aibă rating, trebuie s-o laşi să crească. Aşa s-a întâmplat cu mine la PRO TV. Pe vremea aia nici nu eram aşa şocată cu audienţele, dar nu-mi imaginez că, cum am apărut la PRO TV au sărit punctele de rating în sus, dintr-o dată. Nu, PRO TV a avut răbdare, a creat, a construit, de colo ne-a mutat colo, hai mai facem un decor, hai încă unul, aşa se face în televiziune.

- Parcă n-ai mai pleca de-aici.

- Eu am senzaţia că aici sunt dintotdeauna. Eu pentru asta am trăit. Sunt absolut sigură, pe-ncercate, că alt post unde eu m-aş simţi mai bine, nu există.

- Sunt cam mulţi care au plecat de la PRO TV. De ce-or fi făcut-o?

- Asta-i treaba lor, dar să ştii că nu-i o chestie uşor de făcut. Pentru că, dacă eşti în PRO TV,

gândeşti într-un fel. Aici există noţiunea de producător, care face bugete, face comenzi. La Antena 1 te duci la emisiune şi vine lumina, vine şoferu’, vine operatoru’ şi vine regizoru’. La PRO TV nu vine nimeni decât dacă îl chemi tu. Este cu totul alt sistem. Nu spun că-i mai bine sau mai rău. Dar dac-ai crescut cu nişte rotiţe care ţi se-nvârt într-un fel, nu-mi spune mie că te duci în partea ailaltă şi dintr-o dată ţi-e uşor, că nu-ţi e! Cunosc eu oameni care au plecat şi s-au întors. Nu te adaptezi. Se poate să mă şi înşel.

- Oamenilor le place să diversifice. Dar ce diferenţă e între divertisment şi umor? Cârcotaşii au luat premiu pentru cea mai bună emisiune de umor, tu pentru divertisment.

- Eu cred că există doar emisiuni zilnice sau săptămânale. Sau, şi mai la obiect, emisiuni de râs şi emisiuni de plâns. Există “Surprize, surprize”, există “Iartă-mă”. Eu n-aş putea face aşa ceva, pentru că eu plâng prima. Eu cred că aş boci… O admir pe colega  Andreea Marin pentru rezistenţa ei. Fetiţă, am plans la “Surprize, surprize” de mi s-au umflat ochii în cap, am văzut vreo trei-patru ediţii integral, mi-a plâns şi inima din mine! M-am gândit, ce supertărie de caracter… N-aş putea să plâng în fiecare zi la televizor. Umorul e mai sănătos. Umorul te fereşte de multe lucruri. Nu deranjezi pe nimeni, deşi îi deranjezi pe toţi, da’ n-au ce să zică. De-aia, întotdeauna, nebunul regelui a avut viaţă lungă. “Maiestate, cum să-ţi explic, ha, ha, ha, e revoluţie!...” E de râs.

- Aşa am mai putea trece foarte uşor printr-o revoluţie… Aşa cum frumuseţea compensează lipsa multor lucruri, umorul ce-ar putea compensa?

- În cazul meu, umorul compensează prostia periodică. Eu sunt proastă periodic. Jur. Mă trezesc de dimineaţă, mă spăl pă mînuţi, pă faţă, şi-mi dau seama că sunt tâmpită. N-am cum să mă lupt cu chestia asta. Când vezi că eşti tâmpit rău de tot, da’ rău de tot, şi în capul tău totul este alb, o dai pe umor. Şi te arunci cu capul înainte.

în revista Flacăra

Peste pod, deschisă-i calea!

    Doar strada poate oferi ieşirea din dileme. Aici e tărâmul stabilităţii, al certitudinii: să simţi pământul sub picior, fără niciun gând şi fără cutremurare e suprema aspiraţie a bipedului. Linia egală a străzii e însăşi ideea de constanţă într-un univers întortocheat, ombilical. În pături succesive pământul, piatra, cimentul susţin o omenire de tropăitori. Dai cu pasul, universul înaintează, progresează, se grupează în jurul conceptului triumfător al liniei drepte. Tot ce e rect e sigur, acesta e dictonul ce pavoazează strada.

    Dar mergi pe firul lung al istoriei şi deodată ţi se cască hăul sub picior. Un pod. O stradă aruncată peste ape. Adio, siguranţă, adio, stabilitate! Să fie firava construcţie mai tare decât vajnicul pământ? E drept, o liotă de ingineri şi constructori au asudat după planuri de mare fineţe, dar chiar şi pentru o aruncătură de băţ de ici până colo apare sentimenul acut al fricii.

    În geopolitica străzii podul este diversiunea necesară, este prăpastia dintre interese, este liantul pentru cauza comună, progresul. Acest compromis între două aripi de partidă naţională suportă toată suferinţa urmaşilor şi a predecesorilor.

    La pragul dintre lumi rememorăm amintiri, iubiri, speranţe, vieţi. De pe acest pavaj suspendat aruncăm amintiri, iubiri, speranţe, vieţi. Gestul simplu al aruncării are aici semnificaţii absolute, sfâşietoare. Se ia o viaţă, se ia cu grijă, se ia de la capăt.

    Se priveşte în goliciunea valului, în speranţa unui peştişor fermecat. Se plânge cu lacrimi amare, căci lacrimă cu lacrimă suntem ai apei toţi. Şi dacă lichidul e deja amintire, carnea stă chinuită, agăţată încă de parapet. Acum se ia carnea, întreagă, şi se lasă în cădere uşoară, o părere. Cu bâldâbâc, apa va plescăi, satisfăcută.

    Carnea asta de om chinuit se va duce la fund, grea de înţelesuri. Alte cărnuri mici o vor devora pe ascuns. Deasupra, o fâşie de stradă unind lumi, vieţi, interese.

Andrei Gheorghe: „Eu am surprins deseori CNA-ul practicând fascismul cultural în România”

-         Vreau să vorbim despre libertatea de expresie. Pentru că tocmai s-a sărbătorit.

-         Cu mine?! Ha, Ha!

-         Să vedem. E ceva de sărbătorit?

-         Da. E de sărbătorit. Nu puteam să facem interviul ăsta dacă nu eram în anul ăsta în România, după 1989. Tu nu puteai să lucrezi la Flacăra. Îţi dai seama că tu lucrezi la Flacăra, nu?

-         Eh… Da’ Flacăra exista şi înainte de ’89, din 1911…

-         Sigur. Dar n-ai mai fi făcut jurnalism. Îţi trebuia dosar, recomandare… Practic, tragem o linie. E de la negru la alb. Tranziţie de la 0 la 1. Indiscutabil, avem libertate acum. Ceea ce e încântător. E cinic să spui că e mai importantă libertatea decât mâncarea.

-         Problema asta se pune de când lumea.

-         Da, citeam o cercetare pe piaţa rusă, ex-sovietică, în care ăia se declarau de acord cu limitarea libertăţilor de expresie, în favoarea unei vieţi mai bune. O chestie vagă. E şocant. S-a dus prea departe democraţia, ăştia nu se mai opresc. Plus acuzaţiile astea tembele, că televiziunea sau presa ar fi vinovate.

-         E limitată în vreun fel televiziunea acum?

-         Eu cred că tocmai am trecut printr-un moment incredibil, despre care puţină lume ştie sau bănuieşte, nici măcar oamenii din presă. Eu cred că momentul cel mai important de  după ’89 a fost acum. Şi mai cred că eram cât pe ce să nu mai avem nici un pic de libertate în presă. Într-adevăr, înainte cu câteva luni de zile se pusese o pătură, prin care puţină lume mai putea să mai răzbată. A fost aproape o convenţie.

-         Momentul, concret, care e?

-         Alegerile. Vorbesc serios. PSD-ul a avut obsesia asta, aproape dementă, de a controla presa. O obsesie păguboasă, la toate nivelurile. E deja imposibil: presa nu mai poate fi controlată peste tot. Genul ăsta de întreprindere este sortit eşecului, din start.

-         După o emisiune electorală era să fii concediat. Ceva nu i-a plăcut lui Năstase.

-         Astea sunt exact comportamentele de care ziceam.

-         Te loveşte mai tare lipsa libertăţii de expresie sau prostia unora?

-         E tot aia. Autoritatea de a face reguli ajunge pe mâna unor indivizi care n-ar trebui să aibă acces la anumite resurse. Vezi CNA-ul. Voi sunteţi în presa scrisă. Şi, dintr-un anumit punct de vedere, slavă Domnului că nu vine nici un deştept să vă spună.

-         Şi-n presa scrisă sunt deştepţi.

-         Bine, deştepţii voştri, din redacţie. Noi îi avem pe ei. Eu am surprins deseori CNA-ul practicând fascismul cultural în România. Sub imperiul bunei intenţii, sub sloganul “Noi vrem să fie bine pentru public!” Mă tem de chestiile astea, este îngrozitor să vină cineva şi să spună ce trebuie să fie bine pentru public. Idioţeniile astea, să ajungi, tu, CNA, să spui că Paraziţii nu sunt buni de ascultat? Piesele astea se pot asculta, astelalte, nu! Sau cum e isteria asta imbecilă cu Prima, cum se numeşte emisiunea? Trădaţi în dragoste. O copie după un program Reality Tv… Nu e nimic rău. E un format. Cum a fost şi Big Brother, cum a fost şi Lanţul slăbiciunilor… Şi talk-show-urile, şi sitcom-urile, toate sunt formate. Se apucă ei acuma, vezi Doamne, să refacă moralitatea României.

-         Pe televizor se reface moralitatea României?

-         Nu, evident că nu! Oamenii sunt speriaţi, trişti, fomişti, mănâncă mâncare proastă pentru că asta îşi permit. Consumă în draci gunoaie pentru că asta le e la îndemână. Apetenţa pentru cultură înaltă sau pentru o expresie extrem de rafinată nu există. Oamenii încă n-au terminat de mâncat gunoiul, junk-ul.

-         Şi la televizor tot gunoaie înghiţim.

-         În mare parte, da. Dar asta nu e rău. Se alege neghina de secară. Întotdeauna mă tem de individul care decide ce anume să vezi tu. Uită-te: am 9 televizoare în faţă. Mă uit la care vreau eu. Ei emit, dar eu decid: la asta vreau să mă uit! E dreptul meu, dacă eu vreau să mănânc marmeladă, e dreptul meu inalienabil să mănânc marmeladă. Dacă eu doresc să ascult manele, e dreptul meu să ascult manele. Nici un stat, nici o organizaţie nu îmi poate impune altceva. Este aberant să înceapă să ţi se spună: “Ascultă muzica asta, că e bună! Uită-te la programul ăsta, că e bun!”

-         Există, totuşi, o mică parte dintre români care nu se uită la televizor. Ei nu sunt constituiţi ca public.

-         Felicitări, care sunt ăia? Chiar, care sunt ăia?

-         Uite, Agopian. Zice că el nu se uită deloc la televizor. Sau Artanu. Are oroare.

-         Îl felicit pe Agopian că nu se uită la televizor. Dar nu e semnificativ. Foarte bine. Copilului meu eu nu i-am pus televizor în cameră. Da’ ce e asta? Ţara este într-o mare criză de moralitate datorită televiziunii? Sau pentru că oamenii sunt tâmpiţi, idioţi, animale? Ce vrei să spui, că ştirile de la ora 5 sunt inventate? Toată fabula asta, cu România profundă şi cu oamenii minunaţi de la ţară, vezi “nemurirea s-a născut la sat”? Du-te la sat, să vezi: sunt înapoiaţi, sunt primitivi, sunt murdari, se află-n anul 2005 şi se cacă tot în fundu’ curţii, au o mentalitate nu suburbană, nu rurală, ci deseori atavică. Şi toţi umblă cu povestea asta, cum că poporul e minunat, da-l strică televiziunea. Nu e deloc adevărat. Ai două poveşti: ăia care fac şi ăia care se uită. Ăia care fac vor două lucruri în viaţă: vor să facă audienţă sau vor să exprime ceva. Cei care vor să exprime ceva trebuie să se lămurească din start cu ideea asta: eu vreau să spun ceva şi o să trăiesc cu consecinţele a ceea ce voi face. Ştiu că o să fiu ascultat de 10, de 100 de oameni, dar nu de un milion. Uite, Realitatea nu e o televiziune care vrea să fie privită de majoritatea publicului. Şi-a asumat povestea asta. Şi-a definit ţinta. Şi-atunci încearcă să se aşeze în acel sector căruia vrea să-i spună ceva. În ultimă instanţă şi ăsta e tot un business. Pentru că nimeni nu aduce bani de-acasă. Bani de-acasă se aduc numai la TVR.

-         Chiar dacă momentul greu a trecut, se mai cere, totuşi, libertate de exprimare. Dar avem, într-adevăr, ceva de exprimat?

-         În măsura în care avem ceva în sufletul nostru sau nu. Uită-te la piese şi la trupe. Sunt trupe care nu vor nimic altceva decât “Stau la soare cu bucile goale!”, sau sunt trupe care au o emoţie în ele şi doresc să rupă un lanţ al cauzalităţii, să sfâşie un sistem, să spună o poveste. Avem Andree şi Paraziţii. Avem Vama Veche şi Impact. Mie, de exemplu, îmi place Impact, au scos o piesă excelentă, Babe. E foarte mişto, mă face să dansez, să mă simt bine. E clar că nu vrea să-mi spună nimic. Da’ mă face să dau în cap? Îmi produce o emoţie negativă? Nu! Nu poţi să trăieşti citind Nietzsche şi Heidegger toată ziua, e chiar contraproductiv. Trebuie să ieşi pe stradă, trebuie să ai şi o iubită, trebuie să mergi cu maşina. Ştii cum e chestia asta cu libertatea? Despre libertate vorbesc jurnaliştii. Nu publicul. Publicul n-are nici o problemă cu libertatea. Publicul percepe în alte moduri, care sunt foarte diferite de ceea ce avem noi în cap. Şi iarăşi e interesant că ăştia care vorbesc despre libertate deseori propagă nişte imbecilităţi îngrozitoare. Aveam o discuţie cu nişte tineri jurnalişti şi i-am întrebat: eu sunt patron, am o firmă foarte mare, îţi dau publicitate. Am făcut cu tine un contract de un milion de dolari. Peste două luni de zile tu mă iei la rangă pe mine, da? Eu îmi retrag contractul, banii. Sunt banii mei şi anulez contractul de publicitate cu tine. E corect? Mi se răspunde: “E corect. Sunt banii tăi, faci ce vrei cu ei.” Iată un răspuns idiot, venit din partea unor jurnalişti. Cum să fie corect, când eu am un contract cu tine? Ai cifre de audienţă mai mici? Nu. Ţi-ai respectat contractul tău cu mine, îmi furnizezi acei cititori? Da. Cu ce drept îmi retrag eu contractul financiar? Iată un şantaj. Ăsta e clar un şantaj de presă în România, care funcţionează. Sau trusturile, care se dezvoltă şi încep să devină proprietare de suflete. Ştii că n-ai voie, dacă eşti la Prima să te duci la Antenă. N-ai voie, dacă eşti la Antenă, să te duci la Pro. Şi tot aşa. Cum adică, măi? Am un contract: eu îţi dau, tu îmi dai. Dar restul vieţii mele al cui e?

-         Tu eşti din capul locului liber? Nu ai nevoie să ţi se ofere?

-         Evident. Ce, tu eşti stăpânul meu şi-n timpul nopţii, şi-n timpul zilei?! Ţi se spune: sunt contracte de marketing, de exclusivitate… Alo! Există o Constituţie! Aia bate toate contractele din România. Mie nimeni nu poate să-mi interzică. Sigur, ai politici de grup, ai fidelităţi, ai obligaţii, dar astea nu se duc dracului în aşa fel încât tu să-ţi tâmpeşti viaţa şi să ajungi să aparţii.

-         Ştiu că ai avut o iniţiativă, acum ceva vreme, de a te oferi să prestezi în slujba comunităţii o oră pe săptămână. Mai e valabil?

-         A rămas valabil. Răspunsul n-a existat. Hi, hi, poate că n-are nevoie comunitatea de mine! Era o idee: am vrut să fac o campanie. Ce nu dăm noi? În orice caz, nici unul dintre noi nu vrea să dea bani. Asta nu ne place. N-avem suficient de mulţi bani ca să avem lejeritatea actului. Să putem să împărţim. Dar ce avem cu toţii şi ne prisoseşte? Timp. Ce ştiu eu să fac? Eu sunt tâmplar. Pe lună, eu vă dau patru ore de tâmplărie. Folosiţi-le. Aveţi bănci de reparat, aveţi uşi de bătut în cuie… Sau sunt şofer, sau sunt zugrav… În cazul meu ce pot să dau? Marketing, advertising…

-         Şi nu te-a vrut nimeni?

-         Nu. Toată povestea asta cu societatea civilă şi cu ONG-urile încă nu e formată. Genul ăsta de ofertă trebuie să fie inclusă într-un sistem. Trebuie să ai deja infrastructura şi să ştii ce poţi să faci cu oamenii ăştia. Nu poţi să spui, ca în cazul sinistraţilor, “Daţi-mi haine!” Şi pe urmă să te trezeşti cu depozite de haine. Uită-te ce se întâmplă în Indonezia acum. Citeam că sute de containere zac în diferite aeroporturi, pentru că nu au logistica de a transporta corect şi de a împărţi toate aceste ajutoare.

-         Ai avea plăcerea să faci un gest umanitar?

-         Cum să nu? Am şi făcut aşa ceva. Am fost preşedintele unei fundaţii non-profit, umanitare, în Constanţa, trei ani de zile. Ne-am ocupat cu foarte mare succes de ajutoare, copii bolnavi de SIDA. Am cunoscut nişte oameni remarcabili, cu care am lucrat atunci. Într-o perioadă mai amărâtă ca acum. Ştii perioada aia, când se fura din ajutoare? Demenţa aia?

-         Acum nu mai ai aceeaşi deschidere?

-         Ba da.

-         Probabil ai şi resurse mai mari…

-         Şi timp mai puţin. Mult mai puţin. Întâmplător chiar am puţin timp.

-         Ţi s-a pus vreodată pumnu-n gură?

-         Da. Şi-am făcut mai rău. N-o să-ţi spun cine mi-a făcut-o. Pentru că, dacă am ales în acel moment să nu fie public, nu am de ce să spun acuma. De asemenea, dacă mi-am negociat în acel moment libertatea, mi-am negociat-o în cadrul unei structuri. Şi am luptat pentru libertatea mea şi mi-am apărat-o. Mi-am câştigat-o. Şi ar fi unfair să încep să povestesc lucruri despre oameni cu care am avut relaţii.

-         Atunci? Să vorbim despre o emisiune nouă?  Un nou secret?

-         Să nu vorbim acum. Nu e un secret. Am lucrat la ceva. Am tot vrut să lansez o emisiune nouă. Mai întâi am zis că va fi în toamna asta, după aia, lasă că lansez în ianuarie, că n-am timp. Am trecut şi de ianuarie şi-am crezut că va fi în primăvară. Acuma zic c-o s-o lansez în toamnă. N-am vreme. Da’ aş vrea. Până una-alta eu sunt om de radio. Mă întrebau prietenii cum să mă treacă, cică “om de radio” sună nasol. Bine, atunci trece-mă “personalitate media”. Hă, hă, asta fiind o furăciune din engleză, ştii, media personality. Dar făcând radio îmi anulez, îmi mănânc dorinţa de exhibiţie. Aşa că sunt relativ liniştit. Cât timp am radio nu înnebunesc după scenă şi arenă.

-         Dar şi în scris te exhibi foarte bine. Poate mai bine decât oral.

-         Hmm, uneori sunt mai violent în scris. Da’ eu sunt un tip foarte oral. Când am început să scriu am avut o foarte mare problemă. Am vorbit cu Mihaiu, care mi-e prieten, şi mi-a zis: “Bă, lansăm B-24-Fun. Fă-mi şi mie un serviciu, pune-ţi mecla acolo.” Una este când spui poveşti la radio sau la televizor. Îl închizi, gata, s-a dus. Aici e naşpa, ăla mai citeşte de trei ori ce-ai scris. Citirea e mult mai rea. Actul cititului e devastator pentru ăla care a scris. E critic. Profund critic. Şi bazat pe argumente. La televizor sau la radio poţi să spui, “Bă, ţi s-a părut. Sau n-ai înţeles tu, fraiere! Sau ai dat drumu’ târziu la emisiune.” Aici are textu’ în faţă şi îl ia. Şi la personalităţi stridente ca mine există dorinţa cititorului de a înţepa: “Ete, bă, Gheorghe…” ştii, să mă prindă. Şi-atunci, cu toată frica asta, i-am zis lui Mihaiu: “Bă, îţi scriu.” Nu ştiu cât dracu’ i-am zis. “Îţi scriu 10 bucăţi la început. Şi dacă după aia mai pot, discutăm.” Că mi-a fost foarte frică de ce se întâmplă. După aia, surprinzător, m-am simţit confortabil. Cred că după primele 10 am început să mă simt bine. Adică pot să scriu în fiecare săptămână. Am ceva de povestit.

-         Spui că eşti strident. Probabil e, de fapt, o bogăţie. Care suport te ţine mai bine? Video sau hârtia?

-         Suportul audio. Acolo sunt cel mai eu. Da’mi place şi hârtia, foarte tare.  Mmm, îmi scriam aseară articolul. Şi când scrii, te gândeşti. Şi eşti foarte încântat când reuşeşti să scrii o poveste. Când îţi iese. M-am gândit eu cum se simte o femeie când îmbătrâneşte. Care sunt damblalele voastre? Ce vă trece vouă prin cap? Care e frica?

-         Da’ un bărbat cum se simte? Frica lui care e?

-         (Abia auzit) Uită-te la mine.

-         Cum?

-         Uită-te la mine. Îşi ia maşină roşie.

-         Te simţi îmbătrânind?

-         Da, sigur. Obosesc mai repede ca înainte, tuşesc, erecţiile sunt mai rare, dorinţa e mai mică… Acum două săptămâni mi-am pierdut libidoul. Nu l-am mai găsit. Băi, l-am căutat acasă, l-am căutat la radio, l-am căutat în maşină, nu era nicăieri. L-am găsit până la urmă: era sub pat.

-         Dac-a durat numai două săptămâni, e bine.

Tibi, fotoreporterul: - E o diferenţă între spontaneitatea pe sticlă şi cea de la radio?

-         Foarte mare. Pe sticlă este prefabricată. 90% pe sticlă este prescris. În jurul tău ai sute de instrumente. Ai camere, ai lumini, faci tăieturi, poţi să fii superhaios, dacă n-ai intrat în montaj, degeaba. Sau dacă eu am spus o poantă şi regizorul nu-mi taie pe faţa care râde în momentul ăla, tu, ăla de acasă, nu ai cheia.

-         Practic, e mult mai greu să fii spontan, adică liber, în televiziune.

-         Da, e mult mai greu. Ca femeile la parada de modă. Serafice. Şi mersul ăla, absolut nenatural. Parcă se rup în două. Tâm-tâm-tâm…

-         E un sistem închis, televiziunea? Aveai ideea (citisem pe site-ul tău), să cauţi 100 de persoane asemănătoare ţie, să vă adunaţi într-un club cu circuit închis. Găseşti uşor inşi cu care să ai afinităţi?

-         Da’ dracu’ ştie ce mai ziceam? Da, găsesc oameni. Slavă Domnului, nu găsesc perfect, nu găsesc egal. Sunt mulţi indivizi în care mă regăsesc, sunt mulţi bărbaţi, multe femei cu care-mi place să vorbesc. Dacă-mi place să vorbesc cu tine înseamnă că undeva am regăsit ceva. Dacă nu, îţi închid telefonul, nu mă mai interesezi.

-         Iarbă-n gură ai mai pus?

-         Nu. De ce, vrei? Ha, ha, ha… Nu, nu mai iau decât coca.

-         Ai trecut pe la toate televiziunile importante, adică trei…

-         Nu, două importante. Realitatea abia acum începe să fie importantă.

-         Care crezi că mai e viitorul tău în televiziune? 

-         Habar n-am. Viitorul  meu în televiziune? În media, în general. Pentru că eu sunt propriul meu S.R.L. Şi la Pro când eram, eram eu. Avea Kipling o carte, mi-a plăcut mie foarte tare când eram mic: The cat that walked by itself. În română sună naşpa. Pisica care merge singură, cu ea însăşi. La Pro n-a putut să-mi spună nimeni, nici Sârbu, că el m-a făcut. Acelaşi lucru la Antenă, şi la fel e şi-acuma. Iar participările mele în televiziuni sunt foarte multe care nu se văd. Show-urile sunt o parte. Îmi place foarte mult şi mă ocup cu plăcere de management, de marketing, de promoţii. În general, îmi place media. Pe bune! Îmi plac ziarele, televiziunile, radiourile.

-         Care e plăcerea aici?

-         Ai avut slujbă? De-aia, să lucrezi dimineaţa, să lucrezi în tură?

-         Nu.

-         Deci n-ai lucrat. Să te trezeşti dimineaţa la cinci şi să pleci cu autobuzul. Vtum-vtum… Cu căpăţâna cât o baniţă şi să ajungi la 7, să semnezi o condică.

-         Asta da, plăcere, să n-ai program fix.

-         Evident. N-ai program fix, întâlneşti oameni noi încontinuu, faci lucruri deosebite, mereu provocări. Uită-te la politicieni: o dată la patru ani de zile îşi citesc rating-urile. La televiziune vin mâine. Văd imediat ce-am făcut ieri. Zvâc! (Sclipire în ochi) Şi vezi punctuleţe. La voi, o dată pe săptămână. Cât am vândut, câţi distribuitori? Cred că revistele sunt cele mai competitive astăzi. Cred că bătaia între reviste e mai dură decât asta între televiziuni. Uită-te câte se lansează, şi cu ce viteză. Şi bătălia e îngrozitoare pentru că se caftesc pe acelaşi segment. De-aia piaţa revistelor este mai dură decât piaţa televiziunilor.

Tibi: - În schimb oferta editorială nu este mare în cazul publicaţiilor scrise,  ca diversitate.

-         Nu, uită-te cum apar. Apar titluri de genul Men’s Health. Că revista asta ce e, un Avantaje, un Cosmo pentru masculi. Până acum nu era nici piaţa pregătită. Şi până când nu s-a creat volumul acesta de bărbaţi doritori să înghită aşa ceva, urbanii, cuvântul ăsta mişto, “metrosexuali”. Hî, hî, hă, sună ca şi cum ai spune poponari, dar mai frumoşi. Până acum n-a putut să apară Men’s Health. De-aia conţinutul e acelaşi, în mare. Se bat pe aceleaşi găşti. Românii nu se fut să fie mai mulţi, din contră, majoritatea se şutesc afară.

-         Tibi: - Părerea mea e că în presa românească e o lipsă de diversitate pe partea editorială, pentru că toţi au cam aceleaşi modele. În televiziune se simte asta, iar tot ce am văzut la televizor, mai mult decât am ascultat la radio, făcut de tine, nu se încadrează în nici un gen. Cred că trebuie să ai un mare curaj, o nebunie, să fii acceptat aşa. Să accepţi un program cu amprenta ta. Pentru că în general se caută amprente gata definite.

-         De regulă faci casting. Uite, eu trăgeam cu coada ochiului acum şi aveam un promo la Băieţi buni. Ce faci, îl ai pe Călinescu. Ce poţi să-l faci? Miliţian, şef de CAP, nu poţi să-l faci pe Călinescu lover boy, nu? Pentru asta sunt buni Bănică, Mircea Radu… E casting. Sau când faci un proiect de televiziune, te gândeşti cine ar da bine în el. Eu fac proiectele mele. Dacă e un format, te gândeşti, de pildă, că ai nevoie de o pupăză blondă. O cauţi şi-o pui pe sticlă. Televiziunile abia acum încep să intre în perioada autentică a producţiilor proprii.

-         Există o perioadă a producţiilor proprii, autentice?! Avem chiar o teamă de a nu fi personali.

-         Acuma ne aflăm la începutul ei. Nu e nici un rău să iei un format. Nu e nici un rău să iei ceva ce s-a făcut în lumea asta. E rău să nu recunoşti. Eu fac radio. Şi fac ceea ce alţii au făcut în alte locuri înaintea mea. Pe urmă, având acces la reviste, am văzut că ce fac eu a mai făcut şi Howard Stern, a mai făcut şi Rush Limbaugh, şi nu ştiu care. Asta înseamnă că suntem, probabil, spirite comune. Dar care sunt marile formate? Citeam acum că un individ (probabil că nu s-a găsit cineva să-i spună despre şcoala formaliştilor ruşi) s-a apucat să clasifice marile teme ale literaturii. Astea-s câteva, mari şi late. Dragoste, moarte, trădare, ură… Ia Biblia şi ai acolo toate formatele. Ai toate talk-show-urile, ai totul acolo! Ai soul, ai telenovelă, ai film poliţist, ai totul, totul! Ai dramă, şi film cu I.T, şi cu extratereştri!  Pune Biblia în sticlă!

Tibi: - Eu zic că nu se mai caută un anume stil. Sunt foarte puţini cei care îl au.

-         (CătreTibi) Tu faci poze? Câte îţi trebuie pentru interviul ăsta, două pe înalt şi una pe lat? Ai vreun model? Înţelegi ce vreau să spun. Te încadrezi în gramatica revistei. Şi pentru Flacăra  o să faci un anume gen de fotografii. Pentru Elle o să faci altceva. Tu, ca profesionist, o să le livrezi acestor oameni ceea ce-ţi cer ei. N-o să te duci, tu, cu fiţele tale. Tu vrei să le dai lor bun pentru ei. Şi tu faci un casting mental.

     Tibi: - Ai perfectă dreptate. Exact aşa judec. Fiecare are amprenta lui şi tu, mai ales, o ai pe a ta. Ori acum eu cred că se caută exact oamenii lipsiţi de această amprentă. 

-         Dacă ai coaie, da! Dacă eşti numai un fitzer care urlă, n-ai cum. Dacă ai ceva de zis, da! Sunt întotdeauna indivizi care rup sistemul. Şi eu, când fac un produs, îl curăţ şi nu mai las pe nimeni să-l strice. O emisiune radio aşa se face! Un post de televiziune aşa se face! Acestea sunt formatele mele, respectaţi-le!

-         Pe când un post personal de televiziune?

-         Nu ştiu, întreabă-l pe Dan Diaconescu. Eu o să-mi fac unul: A.G. Adică Audienţă Generală. Şi nu le dau voie să-mi strice produsele. Da’ poate să vină unu’, şi dacă e puternic, mi le strică… Eu simt că are ceva de făcut, mă enervez, da-l las. E bine.

-         Ai ochi pentru cine are ceva de spus. Ai putea gândi o emisiune de educaţie?

-         Ce tâmpenie e asta, cu educaţia? Da, am ochi foarte buni. Uneori ştiu ce o să fie anul viitor. Ce o să meargă, sau că un anumit tip o să facă treabă. Întotdeauna mă uit după oameni. Şi la televizor, şi în radio, şi în scris. Şi vorbind de educaţie, orice gest e un act educaţional.

-         Jurnaliştii n-au nevoie de educaţie? Ei nu trebuie să înveţe?

-         Jurnaliştii trebuie să se uite în oglindă. Multe lucruri încă n-au fost spuse. Atunci când există un adevăr majoritar, atunci devin suspicios. Suspectez mulţimile, majorităţile. Credinţa mea e că oamenii îşi unesc prostia, atunci când se unesc. Suma oamenilor este suma defectelor lor. Iar calităţile se aglutinează, se aplatizează. Uită-te la Parlament. Unii sunt O.K. Cine este numitorul comun? Mediocritatea. Deodată, toată lumea începe să strige. Trei puşti din Motru fac filme porno. Care este răspunsul public imediat? Exmatriculaţi-i! Caz penal! Măi, fraţilor, nu sunteţi sănătoşi? Avem de-a face cu nişte copii rătăciţi. Nişte puşti cordiţi, la urma urmei, că şi noi am fost pe-acolo! La 15 ani n-aveam în cap decât fricky-fricky! Asta nu-i opinie publică, asta-i haită de nebuni!

-         La televizor se stimulează o anume opinie publică.

-         Nu. Este doar un joc. Cel mai bun lucru pe care poate să-l facă televiziunea este să-ţi dea ştiri, şi să te facă să te simţi bine, să te-amuze. Criza ostaticilor din IraK. Vine preşedintele ţării şi spune, uitându-se în camere: “Sper că nu daţi asta la televizor!” În timp ce ştie că e în direct. Hai, mă, ce facem? S-a unit hoţu’ cu prostu’? Chiar aşa? Mie mi se rupe de ceea ce spune preşedintele ţării. Eu am obligaţia să spun ce ştiu.

-         Uite, tocmai a fost operat Iliescu. Crezi că boala trupului e o expresie a bolii spiritului?

-         Ieri seară vorbeam despre oameni care vor cădea fizic pentru că spiritul lor este viciat. Făceam liste de pe piaţă, cu o prietenă. Atunci când spiritul e de căcat, începe să se vadă. Cu Iliescu e altceva. El este, pur şi simplu, bătrân. Nu se aştepta la aşa ceva şi a suferit ca un câine. E Shakespeare aici. Şi la tribună - guşterii. Cu mâinile la spate. Şi tu, Prostănacus? Şi tu, Tembelus? Şi tu, Arogantus? Eu asta cred că i s-a întâmplat. Să vezi o sală imensă şi să-ţi dai seama, în timp ce vorbeşti, că nu-i iei cu tine.

-         Ai fost umilit vreodată în felul ăsta?

-         Nu. Dar am avut momente de genul ăsta. Sunt foarte grele. Să simţi că nu poţi să-i iei cu tine. Orice ai face. N-au chef. Nu te mai vor. Mori!

-         Tu suferi de ceva?

-         Da. Ce, ţi se pare că sunt nesuferitor? Ha, ha! Sau nesuferit?

-         Care e, acum, marea suferinţă a televiziunii?

-         Nici una. Televiziunea e bine, aşa cum e. E adevărat, nu toate sunt emisiunile la care vreau eu să mă uit. Cu plăcere văd Top Gear, la BBC. Maşini! Îl ştii? Senzaţional. Şi sunt mâncător de ştiri. Sunt privitor de Discovery, care zace, aşa, ca prostu’, printre documentare. Privitor de Hallmark, mor după superproducţiile alea, O mie şi una de nopţi . M-am uitat ca disperatu’ la Şeherezada. Îmi mai plac serialele: Soprano’s, Sex in the city. Şi talk-show-urile. Şi nu mă uit la Surprize, la Iartă-mă, dar asta nu înseamnă că dispreţuiesc emisiunile.

-         Te emoţionezi uşor? Sau deloc?

-         Ba da, mă emoţionez. Cineva poate să plângă la o telenovelă, şi altcineva poate să plângă la Lista lui Schindler.

-         Tu când plângi?

-         Eu plâng la Crouching Tigger, hidden Dragon.

în revista Flacăra