Tehnici în lumea satului

Vineri seara, pe TVR 2, găseşti “D’ale lui Mitică”. Da’ nu-l mai găseşti pe Marian Marin, reporterul cu musteţi răsucite, care punea întrebări chitite pe sub pălărie. După toate schimbările de grilă ale postului pentru noul sezon, lipsa personajului amintit pare una dintre cele nefericite. Pentru că acum emisiunea nu mai are motor.

Săptămîna asta programul a oferit doua filmuleţe cu babe. Babele erau anapoda, filmuleţele aşijderea. (Dacă producătorul acceptă o emisiune cu două batrîne închipuite şi arţăgoase, o emisiune fără clenci social real, înseamnă că acolo e lipsă de subiecte.) Reporteriţele (două: Aurelia Tescaru şi Dana Constantinescu, pe lîngă care şi Titi Palade) nu reuşeau să iasă din stridenţa orgoliului de jurnalist (apus) coborît pînă în praful uliţei. Nu e suficient să-i spui „mamaie“ băbuţei din faţa microfonului şi să te faci că-i iei o scamă de pe umăr. Şi nici nu e de-ajuns să sfredeleşti după un umor tipic, oglindind „prostia“ ţăranului. Pentru că nu despre prostie ar fi fost neapărat vorba aici, ci despre o lume fabuloasă, mustind de nuanţe şi înţelesuri. Evident, un loc ideal pentru un jurnalist cu ochi şi cu simţ special. Îmi aduc aminte că reporterul Marin spunea că „felul în care ţăranii îşi dau în petec nu e decît o expresie a şiretlicului de care sînt capabili. Ei sînt cocheţi în a-şi dezvălui adevăratele gînduri“. Sau că „rostul emisiunii este de a oferi o emoţie intelectuală…“. Doi ani de zile a plăcut spectacolul sfatului lui Marin Marian cu diverşi ţărani pe coclaurile patriei. Interviul avea o dimensiune curtenitoare, sclipirile ironice erau in tonul personajelor. Figurile erau puse astfel în valoare, încît chiar ele erau îndemnate să consimtă şi să creeze spectacolul. O tehnică excelentă, de care cei care se ocupă acum de emisiune par a nu avea habar. Aurelia Tescaru era potrivită, cîndva, în emisiunile cu iz justiţiar, făcute în studio. Dar pentru deşirat gîndurile ţăranilor pînă le-ajungi la suflet îţi trebuie har. De acum îl căutăm în altă parte.

foto: Octavian Tibar

Teleghid Cotidianul

Un incisiv şarmant: Neagu Djuvara

foto: Gabi Stamate

       

- Eu cam evit să dau interviuri, mi-e frică de întrebările banale: ce-aţi făcut cît aţi fost plecat, spuneţi-ne poveşti din Nigeria…

-       Dacă tot aţi adus vorba, să vorbim chiar despre această banalitate aparută frecvent la televizor…

-       Bine, eu am făcut cunoştinţă cu televiziunea destul de curînd, după întoarcerea mea în ţară, în ’90, dar cu totul întîmplător. În general, tot ce se întîmplă mai important în viaţă e întîmplarea. Mă aflam la un vechi prieten al meu, puţin rudă cu mine, Manole Filitti, a cărui soţie poate că în televiziune este cunoscută, este istoric Georgeta Filitti. Stînd cu ei de vorbă îi întreb cum se face că Răzvan Theodorescu, care este un istoric distins, îl poate susţine pe Ion Iliescu. Atunci Manole Filitti zice: “A, păi îl cunosc foarte bine pe Răzvan, vrei să-i dăm un telefon?” Îi dăm un telefon lui Theodorescu : “Uite, e la mine Neagu Djuvara.” Theodorescu mă ştia, îmi răsfoise cu siguranţă două cărţi ale mele, mai importante, şi ne-a primit chiar a doua zi. Şi începem aşa, cum e dînsu’, imediat mi-a dedicaţat două din cărţile lui şi am început să vorbim diverzi şi uscate. Şi eu, categoric, i-am spus: “Dom’ne, cum poţi dumneata să-l susţii pe Ion Iliescu, care-i aşa şi pe dincolo?” Şi Răzvan Theodorescu, imediat: “Nu, dar să ştiţi că nu e aşa, Iliescu e vrut de popor… Să vezi cum îl iubesc femeile de la Obor…”

-       Iată cum aţi intrat în polemică imediat ce-aţi întîlnit televiziunea…

-       Da, şi atuncea, Răzvan Theodorescu, foarte generos, îmi zice: “Vreţi să vă trimit pe cineva să vă ia un interviu?” De fapt, interviul nu era despre politica naţională, ci despre o carte a mea în care povesteam cum s-au occidentalizat Principatele Române între 1800 – 1848. Cartea a fost tradusă acum în româneşte, la Humanitas, cu un titlu niţel diferit, “Între Orient şi Occident”. Şi-atunci ăsta a fost pretextul pentru care Răzvan Theodorescu mi-a spus: “Vă trimit un colaborator al meu ca să vorbiţi despre carte.” Eu am spus “Da, dar să ştiţi că eu vreau să ating puţin şi situaţia actuală, pentru că este un paralelism între felul cum trebuie acuma să ieşim din comunism şi felul în care am ieşit din situaţia turco-fanariotă.” Zice: “Da, da, da. Sigur că da!” Zic: “Îmi promiteţi că nu veţi tăia nimica din ce spun eu?”. “Absolut nimic…” Îmi trimite a doua zi pe un domn, nu l-am mai văzut niciodată, nici nu mai ştiu cum îl chema. În apartamentul unor prieteni ai fratelui meu, la care şedeam. Eu nu mai aveam, în fond, pe nimeni. Ştiţi că am lipsit din ţară 45 de ani. Ei, deci şedeam la nişte prieteni, mă rog, oameni care fuseseră şi ei membri de partid, dar care au rupt carnetul de partid. Dar niciodată nu fuseseră comunişti, fuseseră numai de formă. Ei, dau acest interviu timp de o oră. Asta se petrecea în ziua de 10 sau 11 iunie. Mi-a spus că o să apară sîmbătă, pentru că sîmbăta este o zi de mare ascultare. Din păcate, biletul meu dus-întors expira vineri, deci n-aveam cum să văd interviul. A doua zi apar minerii la Bucureşti. Deci am văzut cu ochii mei oroarea aia. Era de necrezut! De pildă, trecînd de la Izvor către Şerban Vodă, unde şedea acest prieten al meu, vedeam grupuri întregi de mineri cu răngi de fier care îi interpelau pe tinerii care treceau pe-acolo, le cereau identitatea, auzi, dom’ne! Şi-i băgau în dube! Adică dacă aveai mutră de student erai duşmanul poporului. Am fost, literalmente, îngrozit! Şi-mi aduc aminte că istoricul Ştefan Gorovei, care era mai tînăr decît mine, mi-a zis că asistăm la romanul lui H.G. Wells, “Războiul lumilor”. Roman de prin anii 1920. O lume care trăieşte sub pămînt şi care se bate cu cea care trăieşte deasupra.

-       Trăim în continuare acest război al lumilor?

-       S-a mai potolit mult dar este un scandal nemaipomenit faptul că i s-a intentat un proces lui Cozma pentru a doua mineriadă, fiindcă la a doua a căzut Petre Roman. Dar cu prima ce facem? Atunci au murit mai mulţi oameni decît la a doua. Ce fel de justiţie este asta, între noi fie vorba? Şi ăsta e un bandit, Cozma ăsta. Totuşi, el era numai mîna, dar creierul care l-a chemat? Şi nişte minciuni… Cum poate poporul român, că sînt încă milioane de cretini care cred ce spune Iliescu, să creadă că au venit din iniţiativă proprie? Din iniţiativă proprie vin 10 000 de oameni, cu trenuri speciale?

-       A propos de această întîmplare şi de multe altele pe care le vedem, în direct, la televizor…

-       … Am şi văzut ce s-a întîmplat cînd a fost atacul, aşa-zisul atac al televiziunii.. Că nici pînă astăzi nu s-a lămurit, a fost o provocare, ce-a fost? L-am văzut pe Răzvan Theodorescu ieşind şi spunînd… Acolo e clar că a fost o provocare. Că nu-mi închipui că tinerii care au fost în Piaţa Universităţii s-au dus să se bată… Mă rog, nu ştiu ce s-a întîmplat acolo, dar ăla a fost pretextul pentru aducerea minerilor, a doua zi.

“Televiziunea poate fi folosită şi manipulată într-un sens dramatic. Cîteodată chiar criminal!”

-       Acum, vorbind despre transmisia acestor evenimente: atacuri teroriste, revoluţii.. Această omniprezenţă a televiziunii este un beneficiu sau un deserviciu adus adevărului istoric?

-       O să vă reamintesc o fabulă a lui Esop, care a fost întrebat ce este cel mai bun şi cel mai rău în lume. Limba! Este şi cel mai bun lucru, şi cel mai rău. Televiziunea a fost inventată, acuma ne folosim de ea. E un mijloc extraordinar de educaţie şi de aducere la cunoştinţă a tuturor evenimentelor din lume. Să ştiu şi eu ce se întîmplă în China, în Japonia, în Africa de Sud, e un lucru superb. Dar în acelaşi timp poate fi folosită şi manipulată într-un sens dramatic. Cîteodată chiar criminal. Aşa că în chestiunea asta nu pot să spun dacă e bine sau rău. E bună dacă o faci în mod cinstit şi cu intenţii bune şi este rea cînd o faci în sens de manipulare sau de susţinut idei greşite. Pe de altă parte, simplul fapt că arăţi numai evenimentele dramatice şi scandaloase din lume, deja este o deformare a realităţii.

-       Atunci cîtă realitate vedem noi, de fapt, pe televizor?

-       Păi da, nu vedem decît lucrurile dramatice. Şi asta nu e bine, nici pentru mentalitatea omului de rînd. Aşa o să aibă impresia că totul este o dramă pe lume, ceea ce nu este adevărat. Viaţa e o dramă în sine, nu zic nu…

-       Istoria înregistrează şi bucuriile.

-       Da, dar la tv nu se înregistrează de loc, sau foarte rar. Sau dacă se înregistrează bucurii, acestea sînt cu dublu sens. Adică, dacă ni se arată carnavalul de la Rio, cu partea lui erotico-pornografică, o fi o bucurie, dar iarăşi nu e bine.

-       Mă gîndeam la istorici. Ei se ocupă şi de evenimentele plăcute, nu numai de cele dramatice.

-   Bineînţeles, da’ istoricii se ocupă de consecinţele unor evenimente, bune sau rele. Nu poţi să le treci cu vederea pe cele rele, sub cuvînt că vrei să faci istorie roză. De altfel, la noi asta a fost o problemă, că istoria românilor nu numai sub comunişti a fost deformată, ci şi mai înainte. Uite, mă certam cu un ungur foarte inteligent, care cunoaşte foarte bine istoria românilor, şi eu i-am spus categoric: “Istoricii unguri mint prin invenţii şi prin născociri. Noi minţim prin omisiune.” E acelaşi lucru, deşi omisiunea e mai puţin gravă decît invenţia. E, totuşi, grav, pentru că ne desconsiderăm. Istoria noastră de aceea nu este prea cunoscută în Occident, pentru că există impresia că sîntem nesinceri, că nu spunem tot adevărul. Măsluim puţin lucrurile. Ceea ce mi se pare că nu este în cinstea noastră. E absurd! Adică facem un fel de naţionalism foarte strîmt…

-       Iată, şi răpirea colegilor noştri din Irak a prins o nuanţă din aceasta, umilitoare…

-       Bine, aici revin la lumea politică care s-a născut din comunism şi care continuă să ne domine. Eşalonul doi al PCR, mă gîndesc la tatăl fetei ăsteia… E un lucru de neconceput şi mie îmi pare rău că nu se face destul scandal pe chestia asta. Cum adică, dom’ne, ăsta-şi riscă fata ca s-o trimită în Irak pentru gheşeft, pentru business?!  Şi riscă să se facă o falsă răpire?! Asta este oribil: adică au fost zeci de răpiri de jurnalişti în lume, franţuzi, germani, americani, au fost şi morţi, şi numai noi, românii, ne prezentăm cu o falsă răpire?!

-       Aceia aveau o aură de eroism. Eroii noştri care sînt?

-       Oricum, cei doi băieţi, săracii, erau nevinovaţi. Nu ştiu cum facem şi cum dregem de 15 ani încoace că ne tot murdărim… Eu am trăit la Paris. Am văzut la televizor ce se întîmpla la Bucureşti, în decembrie 1989. După ce suferiserăm ani de zile şi vedeam cum se mişcă polonezii, se mişcă ungurii, şi în România lui Ceauşescu nu se mişcă nimic… Am fost umilit ca român. Şi explodează evenimentele din decembrie. A fost un fel de bucurie, de mîndrie. De altfel, toată Franţa se uita. Erau unele televiziuni, ca France 5, care transmiteau întruna ce se întîmpla la Bucureşti. Imediat a apărut scandalul cu cadavrele false scoase din cimitire (pentru că se spunea că aceia au fost omorîţi de curînd de comunişti), apoi s-a văzut în direct procesul lui Ceauşescu, care a fost un proces tipic moscovit, comunist. Şi dintr-o dată cădem, de unde eram ridicaţi în slăvi. Pentru că au început să se vadă toate manipulările astea murdare.

-       Nu întreaga noastră istorie scoate la lumină cîte-o murdărie?

-       Ba da, dar cînd apar lucruri de genul ăsta îţi pătează şi trecutul. Eu de la bun început am văzut ce se petrece aci. De pildă, întîmplător am însoţit patru deputaţi francezi veniţi, pasămite, ca să supravegheze alegerile de la 20 mai ’90. Aşa că am văzut care era toată organizarea acestor alegeri, chiar am însoţit pe unul dintre deputaţii francezi, care e căsătorit cu o Ghiculeasă şi era, deci, puţin rudă cu mine, mă cunoştea. L-am însoţit înainte de alegeri, ca să stea de vorbă cu diverşii noştri şefi ai opoziţiei. Ăştia vorbeau bine franţuzeşte, şi Câmpeanu, şi Cunescu, şi Coposu. Îmi aduc aminte că în ajunul alegerilor bietul Corneliu Coposu era înconjurat de sute de persoane care se agitau şi avea, imediat după interviul cu franţuzul, o ultimă întîlnire cu ceilalţi doi, cu Câmpeanu şi cu Sergiu Cunescu, ca să vadă dacă se duc sau nu se duc la la alegeri. Coposu îi arăta lui franţuzului un album întreg de fotografii cu ţărănişti bătuţi, au fost chiar doi morţi atunci, adică fusese teroare împotriva celor care se declarau mai mult împotriva ţărăniştilor decît împotriva liberalilor, pentru că deja Radu Câmpeanu începuse să flirteze puţin cu Iliescu, el îşi făcea iluzia că dacă ajungea number 2 la alegerile prezidenţiale, Iliescu o să-l facă pe el prim-ministru sau ceva… Sunt convins că asta a avut în cap, ceea ce a fost o greşeală monumentală. Şi-atunci franţuzul îl întreabă pe Copos, “D-le, dar dacă lucrurile stau aşa, n-aţi avut nici vreme să pregătiţi alegerile, n-aveţi mijloace, n-aveţi maşini, n-aveţi nimica, de ce vă prezentaţi? De ce nu refuzaţi? N-ar fi mai bine să se vadă că toată opoziţia liberală (liberală în sensul larg al cuvîntului) nu acceptă condiţiile în care se fac aceste alegeri?” Şi Coposu i-a răspuns: “Eu aş vrea, dar unul dintre noi trei nu vrea!” Acesta, unul dintre ei, era Câmpeanu. Asta era în ajun. Eu i-am însoţit de la Sibiu pînă la Bucureşti, trecînd prin diverse localităţi ca să vedem cum se petrec lucrurile. Mi-am dat seama imediat că majoritatea partidelor care se prezentau, afară de social-democraţi, ţărănişti şi liberali, majoritatea erau nişte partide inventate ad-hoc de nişte de FSN, de oamenii lui Iliescu, erau o batjocură aceste alegeri. Şi bineînţeles că rezultatele sînt acelea pe care le ştiţi… duminica orbului…, mă rog. Şi cam aşa mi-am dat seama, după 20 mai, care e situaţia în ţară.

-   - Să revenim. Spuneaţi că sînteţi supărat că nu se pun anumite probleme acum. În emisiunea dumneavoastră le-aţi pus?

-      -  Emisiunea pe care am avut-o timp de 2 ani la TVR1 m-a mulţumit din punct de vedere moral, pentru că îmi dădeam seama că ori de câte ori luam un taxi (nu foarte des) mă recunoştea taximetristul: “A, dvs. sînteţi Neagu Djuvara!” Deci TVR m-a făcut cunoscut în toată ţara. Am intitulat emisiunea “Istorie polemică” pentru că dezbăteam aici nişte probleme care nu sînt suficient de deschis discutate în istoria noastră. Toate chestiile astea la noi se cam cocoloşesc. Le-am discutat în mod deschis, bineînţeles că n-a plăcut tuturor, am primit şi scrisori de insultă, că aş fi antinaţional… Daraveam impresia că prin TVR1 atingeam într-adevăr mase întregi. Pentru că dacă apari trei sferturi de ceas între un meci de fotbal şi ridicarea de picior a Andreei Marin, te prinde şi pe tine. Anul acesta am acceptat să reiau aceste emisiuni. Ei, la TVR Cultural eu nu sînt mulţumit, pentru că postul nu este încă bine reglat din punct de vedere tehnic, nu se vede peste tot, are cîteva rateuri…

-       La noi polemica este, de fapt, scandal. Care sînt regulile polemicii?

-       Prima regulă este să nu insulţi. A doua, să nu minţi, să fii cinstit intelectual, să nu susţii cu îndîrjire o idee care ştii că este falsă, numai pentru un anumit interes. Pentru că nu numai la noi, dar în toată lumea puterea încearcă să aibă o anumită autoritate asupra televiziunii, ca să poată cîştiga alegerile. Simplul fapt că la ştiri îl arăţi în fiecare zi pe primul ministru, pe preşedinte, înseamnă că le faci publicitate. Succesul lui Băsescu demonstrează tuturor ce înseamnă un agent de comunicare foarte bun. Tăriceanu, la fel, el mai are şi avantajul că este bărbat frumos…

-       Asta nu e, în nici un caz, istorie.

-       Nu, dar este o manipulare a opiniei publice, obligatorie, pentru că ăştia au puterea, deci trebuie să-i arăţi. E clar că se poate manipula opinia publică prin televiziune. Televiziunile care sînt plătite de unii domni, Dan Voiculescu, fraţii Păunescu sau alţii, pot manipula opinia publică prin banii pe care îi au. Şi ăsta e un scandal.

-       Dar tinerii de astăzi, care privesc foarte mult la televizor, cum mai au ei acces la adevărul istoric?

-       Tinerii noştri, care ar putea să schimbe lucrurile, fug în străinătate. Aici e o slăbiciune a fibrei noastre naţionale. Iertaţi-mă, ăsta e verdictul meu. Este o dezertare de la datorie. Dar sînt şi cazuri normale. De pildă, un tânăr care are aptitudini de fizician, de mathematician, trimis la studii în America poate să capete nişte diplome minunate, cu care n-ar putea face nimica la noi în ţară. Deci e normal ca el să accepte să lucreze în străinătate.

-       Dar să vorbim despre cei neinstruiţi la şcoli înalte, despre cei care stau ore în şir la televizor. Ei cum înţeleg lumea în care trăim? Adevărul lor este cel de la televizor.

-       Bine, dar asta e o problemă mondială. Masa telespectatorilor este şi mai tâmpită în America sau Marea Britanie decît în România. Dar, lucru miraculos, cînd se duc la urne, totuşi, aleg ceva ce nu este rău.

Gia Maria Iova pentru Cotidianul Ghid Tv

                                                              

O specială de la Sarmalele Reci

foto: Sarmalele Reci

Sarmalele Reci i-au adunat în aceeaşi oală pe Adrian Băsescu, Ion Constantinescu, George Bush BinLaden şi i-au lăsat să fiarbă la foc mic. Ăştia, cum li-i felul, au început să dea din buric, c-aşa se face în “lumea manelelor”. Şi asta nu-i doar o lume imaginară. Ăştia se-aseamănă, cam cum ar semăna o sarma cu alta.

- Ce este rezistenţa sarmalistă?

- E un concept mai larg, e o rezistenţă împotriva tendinţelor care îi fac pe oameni să uite de adevăratele valori, să decadă în gusturile lor, iar pe de altă parte este o încercare de a păstra o prospeţime, o atitudine în care nici nu te iei prea mult în serios, nu pozezi în erou, dar nici nu te laşi dus de val, nu te laşi manipulat. Artiştii, în general, au un rol foarte important, şi de multe ori destul de greu de înţeles.

- Puţini conştientizează că ar avea vreun rol. Care ar fi misiunea voastră ?

- Misiunea noastră o putem identifica, descrie, dacă ne detaşăm puţin de ea. Pentru că eu, în timp ce sînt pe scenă, nu mă gîndesc la misiunea mea.

- Ar fi obositor. E obositoare rezistenţa ?

- Nu este obositor dacă o faci cu entuziasm. Nu este mai obositor decît dacă ai merge pe jos într-un peisaj foarte frumos, ore în şir. Îţi place, dar fizic oboseşti iar sufleteşte eşti cît se  poate de îmbogăţit. Bineînţeles că atunci cînd mă urc pe scenă îmi propun ceva. Aceste lucruri sînt spontane, aşa cum este arta. Dar dacă nu conştientizezi măcar înainte şi după că asta faci, atunci eşti, pur şi simplu, un mecanism.

- Ultima piesă vizibilă e Adrian Băsescu. Cum e transpusă aici rezistenţa sarmalistă ?

- Noi avem mai multe registre. Registrul social, vocea cetăţeanului, nu s-a lăsat influenţată de nici una dintre candidaturi. În toţi cei 12 ani de cînd cîntăm, am văzut tot felul de schimbări şi de fiecare dată avîntul şi entuziasmul popular a dat înapoi, căci lucrurile nu erau chiar atît de roze. Adrian Băsescu este o glumă muzicală şi poetică. Noi am mai vut asemenea exprimări : Nicu Ceauşescu preşedinte, parafrazat apoi, Adrian Minune Preşedinte, Ilici, Ilici, uber alles. Oamenii apreciază cînd cineva are curajul să o facă.

- Dacă toţi pot fi reduşi la unul singur, care e numitorul lor comun ?

- Numitorul comun se regăseşte în refren. Oamenilor le place să asculte lucruri care nu le solicită foarte mult gîndirea. Totul, pînă devine efort. Se promovează nişte pseudovalori, nişte idealuri false, în care oamenii sînt încurajaţi să devină nişte consumatori. Ceea ce în Occident se numeşte societatea satisfacţiei instantanee. Vrei să te simţi bine ? Imediat fast food.

- Sarmalele sînt mai greu de preparat. Dar şi aici se poate ajunge la saţietate, nu ?

- Da, însă sarmalele se gătesc cu foarte multă migală şi în momentul în care le mănînci simţi că bucătarul şi-a dat osteneala. Noi ne pregătim să trecem în noul an cu mare chef de viaţă. Chiar la începutul anului o să profităm că, în sfîrşit, au trecut toate celelalte sărbători care atrăgeau foarte tare atenţia, ca să se mai elibereze cîmpul vizual şă să se vadă şi aniversarea noastră. De fapt, istoric vorbind, debutul nostru s-a petrecut acum 12 ani, în decembrie. Dar acum scena entertainement-ului este foarte plină, aşa că îl sărbătorim în fiecare an, în ianuarie. Dar resimţim o saţietate în preajma sărbătorilor.

E o febră nesănătoasă.

- E toxică. Cum sînt afectate sarmalele, foarte des îngurgitate acum ?

- Această supraofertă de ocazii de distracţie e dăunătoare. Iar terenul muzical se demuzicalizează în aceste momente. Nu mai este atît de importantă muzica în sine, nu mai este important nici cine cîntă, nici ce cîntă. E distracţie de dragul distracţiei.

- În 12 ani s-a schimbat ceva ? S-au mai încălzit un pic sarmalele, măcar la focul unui gînd ?

- Sarmalele Reci înseamnă o tensiune continuă între false aşteptări sau aşteptări călduţe bazate pe o tradiţie incertă, şi o ofertă de a aduce ceva nou tot timpul. Sarmalele Reci ţin mult tocmai pentru că sînt reci. Dar, într-adevăr, ne-am dezvoltat, cu siguranţă cîntăm mult mai bine decît la început. E mai multă forţă sufletească, poate.

- Să vorbim despre emoţie. Mai rar surprinsă la Sarmalele Reci.

- Da, pînă nu demult eram acuzaţi de misoginism. Că Violeta mult prea tare seamănă cu o femeie-obiect al plăcerii şi nimic altceva. Totuşi, oamenilor le place această imagine, pentru că suntem la porţile Orientului şi feminismul nu a avansat chiar aşa de tare, slavă Domnului, ca în Germania, unde toate cunoştinţele mele de sex feminin sînt cam frustrate şi mult prea masculine. Îşi cară singure lada de bere şi nici nu te lasă să le ajuţi.

- Ce-mi e că Violeta duce găleata la gunoi sau lada de bere?

- La noi, în România, este firesc ca femeia, din pornirile ei cele mai profunde, să vrea să gătească sau să se-ngrijească astfel încît să arate frumos. În Occident sînt multe schimonoseli în acest sens.

- E şi destulă graţie în textele voastre.

- Mai zi, că-mi place! Mult timp lumea spunea că suntem o trupă cu versuri bune. Era o vreme cînd era lucru rar să ai versuri bune, şi a rămas valabil şi pînă astăzi… Dar poezia nu s-a născut singură. În muzica pop-rock lucrurile se reîntîlnesc.

- Pe scenă sînteţi şi muzică, şi vers, şi trup, că nu sînteţi lipsiţi…

- Acesta e un amănunt foarte important. Oamenii se uită foarte mult la imagine astăzi. Imaginea este chiar peste 50% dintr-un act artistic. Uneori rămîne numai imaginea…

- Mixajul vostru cu Adian Băsescu arată clar că numai imaginea e de ei.

- Da, o imagine dinasta înseamnă foarte mult. Exprimă ceea ce s-ar putea descrie pe două pagini. Un elev care are încă exerciţiul compunerii ar putea analiza această imagine. Aici albastrul şi portocaliul au format un singur steag şi cele două chipuri mises en abimes, sînt căzute unu-n altul, astfel încît personajul rezultat este inexistent, aşa cum sînt şi toate celelalte din cîntecul nostru.

- Ce mare diferenţă este între personajul existent şi cel inexistent?

- Îi rugăm pe cei care ar vedea o asemănare cu realitatea să nu se simtă lezaţi în sentimentele lor patriotice. Dimpotrivă. Îi invităm să facă un pas înapoi şi să-şi pună întrebări care decurg din aceste sentimente ivite în sufletul lor.

 în Teleghid Cotidianul

Revoltă cu dans (contemporan)

foto: solitude project

CU DANSUL DE PĂMÎNT

„Festivalurile pompoase costă imens şi iau din resursele pe care trebuie să le aibe cultura zi de zi.”

„Trupul e un depozit viu de informaţie. Nu mai poate fi redus doar la funcţia lui de execuţie.”

Centrul Naţional al Dansului e o instituţie publică, aflată în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor, înfiinţată în 2004. Director interimar a fost Ion Tugearu, iar pe 6 decembrie urma să se susţină concurs pentru alegerea noului director. Dar în ultima zi Ministerul Culturii şi Cultelor a amînat concursul, explicînd că face asta la cererea „breslei”. Mişcare  care dă posibilitatea unei noi înscrise în concurs, Ana-Maria Munteanu, pe lîngă cei doi candidaţi reprezentanţi ai dansatorilor independenţi. Dansatorii şi coregrafii sînt revoltaţi. Au bătut ani de zile drumul ministerului, pentru a convinge că au nevoie de o instituţie a lor. Cînd aproape reuşiseră, au sentimentul că li s-a confiscat munca.

-         Să vorbim despre ce ne presează zilele astea. Care este esenţa conflictului?

-         Ministerul a generat o serie de bîlbîieli, de ezitări, explicaţii halucinante. Totul e foarte dubios. Aproape de la înfiinţare am fost angajat la Centrul Naţional al Dansului în calitate de consultant artistic. În tot acest timp s-a întîmplat să avem de a  face cu 3 miniştri ai culturii: Răzvan Theodorescu, Mona Muscă, Adrian Iorgulescu. Pentru noi a fost un efort sisific, de fiecare dată, să demonstrăm cine sîntem, ce rezultate avem, ce ne dorim.

-         Care este atunci breasla care a cerut amînarea concursului?

-         Asta ne şi întrebăm. E foarte dubios, pentru că coregrafii independenţi n-au solicitat acest lucru. La ora actuală, în dansul românesc, din păcate, nu există o uniune a creatorilor, a  interpreţilor. Au existat încercări, s-au organizat întîlniri, dar a fost imposibil, din cauza orgoliilor imense care s-au dezlănţuit.

-         Dansul este o expresie a armoniei, cum se poate ca în sînul acestei arte să se nască atîta dizarmonie?

-         Mie mi se pare că în dans nu este neapărat vorba despre armonie. Prin felul în care ne manifestăm am atras foarte multe antipatii. Dansul pe care încercăm să-l facem noi este mai realist, mai lucid. El s-a desprins de acea paradigmă modernistă în care există numai simetrie, armonie, echilibru, frumuseţe, clipim des, ne punem gene false şi atacăm cu spada, ne învîrtim în vîrful picioarelor... Noi vrem să fim cu picioarele pe pămînt, asta nu înseamnă că ne afundăm şi că rămînem terni, doar la nivelul solului, dar încercăm să vedem toate implicaţiile estetice, sociale, politice pe care dansul le aduce în prim-plan. Eu cred că e o responsabilitate foarte mare cînd apari pe scenă, trebuie să fii foarte atent la contextul în care eşti prezentat, la cine ţi-a făcut invitaţia, de unde vin banii pentru ca tu să te produci în acel spectacol…

-         E dansul contemporan o experesie a unei noi paradigme a cunoaşterii?

-         Dacă vorbim de dans contemporan, eu cred că da. Şi aici se cere o diferenţiere, pentru că foarte multă lume confundă dansul contemporan cu dansul modern. Mie mi se pare că e un fenomen complex, în continuă mişcare, deschis. Este un organism viu care se transformă continuu. Nu-l poţi închide şi măsura: de aici pînă aici e concept, de-aici pînă aici e trup...

-         E chiar o nouă filozofie  a trupului.

-         Cred acest lucru, pentru că altfel ne-am reduce la dansatorul-instrument care exprimă anumite lucruri, execută tehnic tot ce i se cere, şi gata. Dar nu e trupul acesta şi un burete  care absoarbe informaţia şi o transportă cu el în mediile în care se mişcă? Trupul e un depozit viu de informaţie. Nu mai poate fi redus doar la funcţia lui de execuţie. Alţii vorbesc despre un corp politic, un corp istoric, etc.

-         La noi neînţelegerea vine din faptul că dansul contemporan este văzut în continuare numai ca un experiment?

-         Există atîtea modalităţi, atîtea feluri de a exista şi de a te exprima, încît nu cred că cineva poate să spună „Acesta e adevărul, aşa se face dansul!”. De-asta mă şi sperie reacţiile foştilor mei profesori care acţionează ca şi cum ar deţine adevărul suprem. Cred că nu sunt suficient de liberi, nu ştiu dacă-şi mai permit lucrul acesta.

-         Vorbeam despre memoria pe care o administrează trupul. Tu eşti „un cactus care şi-a ascuns florile”…

-         Da, mi-a plăcut foarte mult, chiar dacă sună într-un fel poetic în care nu-mi place întotdeauna să mă exprim.

-         Nu e chiar dulceag. Cactusul are ţepi.

-         Atunci e o poezie mai sălbatică.

-         Cum te-ai pregătit pentru concurs?

-         M-am pregătit foarte bine fiind înăuntrul instituţiei şi făcînd fiecare lucru care era necesar aici. E o primă instituţie de acest gen în România şi-atunci am folosit toată experienţa pe care-am căpătat-o lucrînd cu alte structuri din multe ţări europene. Pot să spun direct, am lucrat cot la cot cu juristul şi-am elaborat regulamentul Centrului Naţional al Dansului. Normele de aplicare pentru selecţia proiectelor le-am făcut singur. Sigur, asta nu demonstrează că eu am competenţe manageriale.

-         O persoană care n-ar avea cunoştinţă de ceea ce înseamnă dansul contemporan ar putea să propună o strategie potrivită pentru acest centru?

-         Aici e discutabil. Bineînţeles că ar folosi ca persoana respectivă să aibă informaţii şi cunoştinţe specifice. Cu siguranţă cineva care e pregătit strict în management cultural poate să elaboreze astfel de proiect. Dar cred că n-ar avea acea atenţie care ar produce diferenţe calitative, între o chestie seacă dar pe care o cere managementul şi experienţa care se află în spatele fiecărei decizii.

-         Adică voi vreţi să faceţi artă, nu comerţ.

-         Exact. Noi am iniţiat acest centru, noi am dus tratative cu politicieni, cu autorităţi. Bine, nu văd ca şi continuare neapărată faptul că noi trebuie să preluăm direcţia centrului. Însă nu sunt deloc de acord cu confiscarea unei idei. Cu această modalitate aproape frauduloasă de a introduce pe altcineva care n-a contribuit cu nimic la această instituţie, care nu ştie nimic despre spiritul care stă la baza tuturor demersurilor noastre.

-         Dar de ce ar vrea cineva să confişte o idee pe care nu o înţelege şi nu o apreciază?

-         Mă surprinde şi pe mine asta şi mă-ntreb, cum se-ntreabă şi alţii, ce te poate face să vii aproape imoral, să te aşezi, să preiei din mers ce au făcut alţii ani de zile. Ştiu că s-ar putea să sune exagerat, dar trebuie s-o spun. Am purtat tratativele şi am reuşit să conving echipa d-nei Mona Muscă de faptul că avem nevoie de o sală de spectacole. Am obţinut pentru această instituţie Sala Rondă, care ar urma să fie transformată în sală de spectacole. De asemnea, am convins MCC ca instituţia să aibă în administrare acest spaţiu. În ultimii doi ani mi-am abandonat toate proiectele artistice. Nu mă plîng.

-         Va mai  rămîne CND o instituţie independentă dacă va fi administrată de minister?

-         Ai pus punctul pe I. Există în toată lumea iniţiative independente care sunt sprijinite din banii publici, la fel cum sunt instituţiile de stat. Nu e deloc o contradicţie să te numeşti independent şi să primeşti bani publici. Pentru că aceşti bani sînt tot de la independenţi, iertaţi-mă. Ori acum ministerul şi mai multe autoriăţi se poartă ca şi cum ar fi deţinătorii acestor fonduri şi fac ce doresc cu ele.

-         În toată vîltoarea asta nu există nici o undă de optimism? Nu s-ar putea, totuşi să cîştigaţi concursul, chiar şi aşa?

-         Nu, concursul e din capul locului compromis. Avem nu doar supoziţii, zvonuri. Avem declaraţiile unor oameni care ştiu că nu avem nici o şansă. Presiunile exercitate asupra ministrului culturii sînt pentru a influenţa rezultatele acestui concurs. Practic, participînd la acest concurs am legitima toată această porcărie.

-         Dacă lucrurile vor merge aşa cum vrea MCC, cum se va mai dansa aici?

-         În primul rînd, o să existe un boicot general al generaţiilor tinere de dansatori şi coregrafi. Cei mai mulţi au spus că nu o să calce aici, deşi este spaţiul pe care noi l-am cîştigat. Probabil ne vom aştepta la acele spectacole grandioase, pompoase, o să lipsească zona de experiment, de creativitate. Cred că o să lipsească toată această prospeţime, o să avem opere simetrice, echilibrate, armonice, frumos costumate, frumos împodobite.

-         Mai există public pentru ce spui acum?

-         Există, pentru că publicul de la noi, săracul, este ţinut anesteziat, cu o ofertă culturală extrem de săracă. Cîte companii străine au venit în ultimii ani la noi? Foarte puţine. Suntem atît de atacaţi în ultima vreme, la un nivel atît de jos, încît eu simt că mă sufoc. Agresiunea asta vine din neînţelegere, vine pe un fond de frustrare, de prostie…

-         N-ai mai dansat de ceva timp, dar trupul îşi permite cîte-o aventură cu tîlc: protestul de la Festivalul George Enescu...

-         Au fost atunci corpuri întinse pe asfalt în faţa unei săli în care urma să se întîmple ceva de-a dreptul oficial, am vrut să scurtcircuităm traseul spectatorului cu papion care nu ştie cît ne costă pe toţi scaunul lui, posibilitatea ca el să vadă acel concert. Vreau să subliniez: eu n-am nimic împotriva Festivalului George Enescu. E o iniţiativă extraordinară. Însă cu ce preţ? Ce se întîmplă în acei doi ani în care nu există Festival Enescu? Sînt nenumărate proiecte care mor. Festivalurile pompoase costă imens şi iau din resursele pe care trebuie să le aibe cultura zi de zi. Atunci normal că îmi vine să protestez.

în Teleghid Cotidianul

Cu banii sub lupă: Florin Călinescu

În ciuda unor aparenţe deja depăşite (acestui actor i s-a dus buhul cum că-l interesează banii şi agaţă tot felul de oportunităţi), Florin Călinescu a prins gustul afacerilor de mic. După propriile-i mărturisiri, încă de la 8 ani se pricepea să vândă gumă de mestecat şi ţigări prin Timişoara, deprinzând astfel, fireşte, cea mai joasă cultură de business, cea a străzii. Băieţelul de atunci atât de bine a învăţat regulile acestui mic joc, încât nici mai târziu, când deja ştia că ceea ce făcea se numea speculă şi că mulţi ajungeau la puşcărie pentru asta, nu s-a lăsat. Fiind student la actorie, nu ezita să cumpere deodorante din Bucureşti sau blugi ori cojoace de la Orăştie, pe care le vindea convenabil în locul lui de baştină, Timişoara. Se prea poate ca abilitatea de a-şi vinde bine marfa să-i fi folosit în tehnica actoriei în care s-a perfecţionat mai apoi. Talentul său speculativ i-a adus succesul de mai târziu. Cu siguranţă s-a îndreptat spre actorie văzând aici şi o afacere de speculat, aducătoare de bani. (Dexteritatea sa de a aduce bani ProTv-ului folosindu-se doar de mânuţele alea două demonstrează acest lucru). Aşadar, e greu de crezut că Florin Călinescu vede în business doar un joc, şi că nu-l interesează banii. Cu cine se joacă, în fond?
Fără îndoială, Florin Călinescu a avut mare noroc la bani. Deşi acesta e un accesoriu de care nu se bucurau prea mulţi actori români, el caştiga, înainte de 1989, 14 000 de lei pe lună graţie serialului de propagandă comunistă “Lumini şi umbre”. Nu ne putem gândi la un compromis pentru bani în acea vreme, Călinescu fiind prea tânăr iar personajul lui un ins plăcut. Pe lângă faptul că a acumulat un bun capital care i-a folosit imediat după revoluţie, în acea perioadă s-a mai petrecut un un lucru de mare folos pentru drumul său ulterior. Aici l-a cunoscut pe Adrian Sârbu, asistent de regie pe parcusul filmărilor serialului. “Il trimiteam să-mi cumpere ţigări şi şuncă şi muştar….”, declară acum Călinescu, arogându-şi astfel un anumit ascendent faţă de Sârbu (“Eu eram vedetă de la 20 de ani, el nu…”) . Singura întâietate, de altfel, pentru că  imediat după revoluţie Sârbu a fost mai rapid, a urcat repede şi şi-a umplut buzunarele de bani, ajutându-l şi pe Călinescu în acest sens. Prietenia dintre cei doi i-a adus actorului oportunitatea imensă de a modera, produce şi excela în câteva emisiuni ale MediaPro, într-un timp în care piaţa era destul de goală şi stilul vulgărel şi mercantil prindea de minune. Calităţile de actor ale lui Călinescu, îmbinate cu cele de mic afacerist, i-au adus, din nou, suficient capital cât să-şi poată începe propriile lui afaceri. Comunicând uşor, cu umor şi cu ironia-n vârful limbii, Călinescu a devenit o vedetă absolută a ProTV-ului, promovat întruna şi, ceea ce face mândria actorului, fiind lăsat absolut liber, lucru de nevisat, probabil, de celelalte vedete Pro. “Nimeni nu-i nebun să-l manipuleze pe cel mai profitabil dintre angajaţi. Eu am fost un cal nărăvaş care am fost lăsat de capul meu să facă ceea ce trebuie pentru companie, adică să aducă bani”, declara în alt interviu, de curând, Florin Călinescu. Are o mare capacitate de muncă, acest taur strângător, îndreptat încet dar sigur către cele materiale, deşi el susţine, evident, contrariul: “sunt un artist… utopic… îmi place jocul… banii n-au importanţă pentru mine…”
Jocul de-a afacerea a continuat la Teatrul Mic, atunci când a preluat conducerea teatrului. Şi iubit, şi hulit, Călinescu a avut ambiţia să schimbe, şi a schimbat. A plătit meşteri şi faianţă din buzunarul lui şi a dat o faţă nouă teatrului. A dat o faţă nouă şi repertoriului, culminând, la începutul acestui an, cu versiunea personală a spectacolului “Război cu Troia nu se face”, de Jean Girodoux.  Aici a avut parte de numeroase critici, pentru că Florin Călinescu rămâne consecvent stilului său popular promovat în “Chestiunea Zilei” sau în alte show-uri pentru vulg, transformând rafinamentul umorului savuros-intelectual al lui Giraudoux într-o hârjoneală făcută şi re-fuck-ută pe principii grobiene balcanice. Unii actori au reacţionat şi au propus demiterea lui Călinescu din funcţie. În replică, el demonstrează că doar astfel poporul vine la teatru. Bineînţeles, nu vine pentru a se înălţa spiritual  (cum cred unii), ci pentru a aduce banii atât de necesari plăţii salariilor actorilor şi a celor trebuincioase, un deziderat firesc pentru un manager, fie el şi de teatru (mic).
Acest concept corect managerial i-a adus lui Călinescu, mai târziu, succesul în alte afaceri. Faptul că vin oamenii la el, propunându-i spre vânzare diverse (imobile, terenuri, afaceri, crame, intreprinderi, obiecte de valoare….) demonstrează un imens capital de încredere, câştigat în ani de zile de succes mediatic.
Dar dincolo de oricare alte preocupări, cea mai des invocată în conversaţia cu Florin Călinescu rămâne prietenia. În numele prieteniei, Călinescu demarează afaceri (are prieteni buni care ştiu să se ocupe…), munceşte şi aduce succesul aşteptat de alţii, fără să ceară mai mulţi bani vreodată (Sârbu), îşi pune numele în joc pentru a apăra în Tribunal personaje controversate (vezi Tender). Recunoaşte că s-ar putea ca unii prieteni să-l trădeze. Dinspre partea lui, însă, niciodată! Şi mai susţine că absolut niciodată şi cu nici un chip nu a avut de câştigat (material) de pe urma susţinerii vreunui prieten acuzat de corupţie. Cu prietenii a început afacerea cu fabrica de blugi şi tot sfătuindu-se cu prietenii a hotărât să cumpere afacerea Prooptica, în decembrie 2000, atunci când întreprinderea a fost oferită spre privatizare. Tot din acelaşi motiv (prietenii ştiu de ce) i-a adus la conducerea întreprinderii, el rămânând patronul care se interesează din când în când de cifra de afaceri şi de alte proiecte nouă. Fratele său, Călin Călinescu, a devenit directorul economic şi mâna sa dreaptă.
Atunci când şi-a chemat pentru prima oară angajaţii în curtea din str. Gheorghe Petraşcu nr. 67, cu toţii erau siguri că soarta le este pecetluită. Că vor fi daţi afară şi că intreprinderea va fi desfiinţată, urmând ca aici să se petreacă lucrul la care Călinescu se pricepea cel mai bine: o televiziune. Spre surprinderea lor, n-a fost aşa. Ba mai mult, priceput la popor şi la nevoile lui, Călinescu le-a câştigat încrederea oferindu-le câte o jumătate de miel şi o primă de Paşte. Le-a spus oamenilor (cei mai mulţi implicaţi în cercetare) că-şi vor vedea în continuare de munca lor şi că aşteaptă de la ei să-şi dea toată măsura. Evident, strategia a fost schimbată (sau, în sfârşit, a fost adoptată o strategie care să aducă succes). “Cam trei ani a durat până ne-am redresat. Era treabă multă şi datorii de plătit. Florin a scos din buzunar, s-a implicat în mod deosebit.”, povesteşte fratele său, Călin.
Principala schimbare de optică a fost preocuparea pentru piaţă. Cum înainte aici se făcea doar cerecetare, intreprinderea fiind, de fapt, un apendice al IOR, primul pas a fost să se treacă la producţia efectivă de echipamente optice. “Înainte firma nici nu avea departament de marketing, nu intenţionau să vândă. În scurt timp am început să fabricăm produse, să vindem, să testăm, să omologăm. Mai apoi, cand ne-am făcut vizibili pe piaţă, am adoptat alt plan strategic, cu ţintă până în 2020: acum nu vrem doar să vindem produse, ci şi să oferim soluţii pentru probleme specifice.”, declară directorul general Prooptica, Marinică Mârzu.
Călinescu a avut, aici, meritul de a fi înţeles ce afacere a cumpărat: în primul rând aici se aflau, condesate într-o clădire neîncălzită, câteva zeci de minţi luminate. Ghidaţi cum trebuie, aceşti oameni puteau aduce profitul nesperat înainte de revoluţie. El însuşi, Călinescu, fusese o personalitate interesantă, exploatată eficient de Sârbu în ProTv. Randamentul nu a întârziat să apară. În primul an, cifra de afaceri a crescut de la 200.000 de euro la 800 000  (anul trecut au fost 7.500.000 euro). Salariaţii au devenit din ce în ce mai mulţumiţi, până într-atât încât sindicatul s-a desfiinţat de la sine, nemaiavând obiect de activitate. Acum contractul colectiv de muncă se negociază cu reprezentanţii salariaţilor.
Atunci când i s-a propus (în decembrie 2000) prin prietenii săi, prieteni la rândul lor cu Călinescu, să fie managerul acestei în treprinderi, dl. Marinică Mârzu, doctor în optoelectrică din 1997, nu a stat mult pe gânduri. “Cunoşteam potenţialul acestei afaceri de mare viitor, îmi plăcea domeniul foarte mult. Mi s-a părut că e o oportunitate serioasă, aşa că am renunţat la postul din Academia Tehnică Militară, unde aveam toate şansele să îmbătrânesc până să ajung să fiu avansat. Oricum, tot cu armata am început să colaborăm, aceasta fiind acum clientul nostru principal”. Atunci când şi-a luat postul în primire, dl. Mârzu îl cunoştea pe Călinescu doar de la televizor. Mărturiseşte că n-a fost surprins să-l vadă aici, în calitate de patron. Pur şi simplu a luat situaţia ca atare şi a încercat să colaboreze cât mai bine cu noua lui conducere. L-a impresionat, însă, vizionarismul de care dădea dovadă Călinescu, încă de la început. “A început să se priceapă şi de multe ori participă la discuţii importante cu partenerii străini. Ştie tot ce facem şi de multe ori, având o viziune proaspătă, oferă nişte idei interesante, libere de constrângerile obişnuinţelor noastre. Câteodată e surprinzător de creativ!”
Pe cât e de creativ, pe atât e de conservator în unele privinţe. De pildă Călinescu a declarat, de la bun început, că Prooptica este un business închis la credite. Gospodar chibzuit, Călinescu nu a vrut să rişte absolut deloc, concentrându-se mai întâi pe plata datoriilor de care era încărcată întreprinderea, şi la bancă, şi la asigurări. Şi nici mai apoi, când, poate, un împrumut ar fi fost binevenit şi ar fi dat un impuls spre dezvoltare, patronul nu a agreat ideea. Aşadar s-au dezvoltat singuri, încet, cu răbdare. Un traiect, de altfel, specific zodiei sale. Iată că nu e nevoie de şcoli financiare înalte pentru a conduce o afacere de succes. Marele atu al lui Călinescu, pe care şi-l arogă cu mândrie, este acela că se pricepe la oameni şi are un mare dar în a comunica pe înţeles. (Nu putem să nu obvservăm că ştie să-şi urmărească propriul său interes, oricât ar părea comunicarea de firească.)  Un lucru rar, patronul Prooptica îşi cunoaşte toţi angajaţii. A purtat discuţii cu toţi, mai ales la început, ca să-i motiveze, să-i menţină preocupaţi şi eficienţi. Nimeni nu a fost dat afară de aici, iată alt principiu de la care Călinescu nu a abdicat. A făcut reformă pe gustul oamenilor, de aceea mulţi îi sunt recunoscători. A nu se înţelege că personalul a rămas acelaşi, din voia lor au mai plecat oameni, au fost atraşi alţii, tineri şi pricepuţi în domenii care nu existaseră până atunci în firmă, dar necesare unei înalte tehnologii: specialişti în IT, comunicaţii, în optoelectronică. Specialiştii (cu toţii sunt acum cam 100 de angajaţi) au produs sisteme performante pentru armata română, dar participă şi la proiectele de anvergură europeană şi mondială de cercetare, cu mult înaintea integrării noastre europene. Ceea ce moşeşte Florin Călinescu aici este, iată, o intreprindere de mare performanţă. “Toate dotările româneşti ale armatei, MAI-ului, în domeniul aparaturii optoelectronice, vine de la noi! Avem 20 de produse omologate, producţia noastră. Sunt produse care merg de ani de zile în Irak, Afganistan, sunt sisteme complexe de observare a ţintelor. Armata română este dotată la standardele şi peste standardele NATO, din punctul de vedere al aparaturii optoelectronice!” se mândreşte dl. Mârzu, directorul general.
Acum când războiul este din ce în ce mai ameninţător, după ce am avut chiar şi noi câţiva morţi în Afganistan, ordinele sunt clare: nu mai iese nimeni afară cu capul din transportor! Aşadar, instrumentele optice, de observaţie şi ochire trebuie să suplinească prezenţa fizică şi să ofere şi protecţia necesară. Armata română are ochi buni, acum, datorită încăpăţânării lui Florin Călinescu de a conduce o afacere. Fără îndoială, el însuşi un bun ţintaş: ocheşte şi ţinteşte public, emoţii, bani, iar acum umileşte şi terorişti prin aparatura sa performantă.


pentru Torneo Businessman's

Un recuperator feminin: Marie-Rose Mociorniţă

Bunicul. Industria. Principiile. România: recuperările. 

Atunci când a venit în România, în 1997, pentru a se ocupa de revendicările familiei, Marie Rose Mociorniţă nu bănuia că va dura 10 ani până va obţine primul succes: primăria din Predeal, o moştenire de familie. Treptat, drumul pe care a păşit în România s-a transformat într-o misiune, iar misiunea într-un job. Şi-a făcut un ideal din a repara o nedreptate istorică, a învăţat toate chichiţele avocăţeşti cu privire la Legea 10, s-a războit cu delăsarea şi neprofesionalismul funcţionarilor de tranziţie, a sprijinit două fundaţii umanitare, a refuzat orice funcţie politică şi a păstrat, în tot acest timp, o filosofie interesantă de viaţă: „Eu trăiesc pentru că vreau să fiu cât mai om posibil! Eu pot să am foarte multe planuri de viitor, dar viaţa mea a fost foarte ciudată. Întotdeauna când eram sigură de un drum, foarte repede drumul meu s-a schimbat. Şi am acceptat destinul ăsta. Este inutil, acum, să-mi fac planuri. Eu sunt acum aici pentru că trebuie să fiu aici. Am ajuns la capătul acestui proiect de recuperări, a durat 10 ani din viaţa mea. Acum îmi mai dau 2 ani ca să închei cu totul subiectul ăsta, şi după aceea nu ştiu ce-o să mai fac.”
 

Silueta zveltă, vădind demnitatea aristocrată a spiritului, vocea caldă, mieroasă, dar cu uşoare accente autoritare atunci când e cazul. Aşa arată această personalitate pe care n-o interesează imaginea, nu alergă după celebritate, nu-şi propune vreo politică de PR, şi totuşi i se întâmplă toate acestea. Involuntar? Delicateţea se îmbină perfect aici cu ambiţia. Feminitatea poate să fi fost de bun augur pentru Marie Rose Mociorniţă, deşi a avut mult de furcă la început. “Au fost oameni care mi-au spus că n-am dreptul, pentru că sunt femeie. Şi atunci chiar că m-am supărat. Tocmai pentru că sunt femeie a trebuit să răzbat!” Chiar dacă nu a fost un proiect clar, la început, acest drum pentru recuperarea bunurilor familiei Mociorniţă şi-a creat făgaş numai şi numai datorită cerbiciei acestei femei care, spre mândria ei, dar şi spre nenorocul nostru de jurnalişti, şi-a drămuit ca la carte informaţia despre bunurile ce se cer a fi recuperate.

Nepoata unuia dintre primii industriaşi români, Dumitru Mociorniţă, moşteneşte, probabil, din îndrăzneala şi dârzenia acestuia. Născut într-o familie de ţărani din Prahova, Dumitru era nevoit să şadă în spatele clasei la şcoala primară, pentru că sărăcia i se citea pe trup: nu avea nici măcar opinci.  Dar sărăcia a fost compensată de o minte ascuţită şi, fără îndoială, şi de un noroc excepţional. Căci după ce a terminat studiile la Liceul "Sfinţii Petru şi Pavel" din Ploieşti şi la Liceul Economic Kretzulescu din Bucureşti, Dumitru a fost remarcat de Ion I.C. Brătianu (se spune că liberalii colindau prin şcoli pentru descoperirea tinerelor talente). Brătianu i-a oferit tânărului Mociorniţă o bursă la Şcoala Superioară de Comerţ din Bucureşti (unde a ieşit primul, spune Marie-Rose), apoi altă bursă la Şcoala Superioară de Industrie din Paris.

Deşi i s-a propus să se stabilească  în Statele Unite, după ce a lucrat un timp pentru o firmă  din Hamburg, Dumitru Mociorniţă a refuzat şi s-a întors acasă, unde s-a căsătorit cu o fiică a industriaşului Grigore Alexandrescu. Un parteneriat de succes, pentru că prin garanţia socrului său a reuşit să obţină, în 1923, un împrumut de 30 de milioane de lei de la Banca Generală. Cu aceşti bani a cumpărat un teren viran la marginea Bucureştiului, unde a clădit fabrica de pielărie şi încălţăminte care i-a adus faima în perioada interbelică. Întreg succesul acestei industrii, despre care auziseră muncitori din Anglia şi Germania care veneau să lucreze aici, se baza, însă, nu numai pe principiile şi tehnicile învăţate de Dumitru la cele mai înalte şcoli, ci mai ales pe un simţ al umanului, dobândit, fără îndoială, în familia sa. „Bunicul meu era foarte evoluat şi spunea că tot business-ul depinde de muncitori, aşa că cei care vor conduce fabrica trebuie să fie conştienţi că aceşti oameni trebuie respectaţi. », spune acum nepoata sa. « El a zis aşa : eu voi construi o industrie organizată, care va avea ramificaţii, permiţând altora să creeze, la rândul lor, industrii : cei care fac cauciucuri, cei care fac şireturi, cei care transportă. Ambiţia lui a fost să creeze o industrie autohtonă, cu cât mai puţine importuri. Branşa lui a fost pielăria. Filosofia acelor oameni era să construiască o industrie autohtonă care să creeze ramificaţii pentru alţii şi în felul ăsta industria uşoară din România să ia amploare. » Fabrica ajunsese, în momentul de apogeu, la 1000 de angajaţi şi era singurul furnizor de pielărie şi încălţăminte pentru armata română. Mociorniţă a fost conştient de importanţa acţiunilor lui, dar şi de marea nevoie pe care o avea România pentru o industrie gândită în aceşti termeni. Mai mult decât atât, a fost conştient că avea să construiască un imperiu, pe care il va fi lăsat, mai târziu, copiilor lui. Pentru asta, şi-a crescut urmaşii în cultul respectului muncii, organizându-le timpul cu mare minuţiozitate : dimineaţa la şcoală, iar după prânz munceau în fabrică, învăţând toate procesele tehnologice prin care trecea pielea.

Acesta a fost şi drumul lui Ion, tatăl lui Marie-Rose, care a ucenicit în fabrică până  în momentul în care a devenit avocat şi tatăl său i-a dat pe mână  conducerea fabricii, la 25 de ani.Aceeaşi apreciere pentru calitatea umană o caracterizează astăzi pe Marie-Rose. „Singura afacere la care m-aş putea gândi acum cu plăcere ar fi una în care aş comunica cu prieteni inteligenţi. Până atunci, sunt o corporaţie de o singură persoană, ăsta-i adevărul!” Sau : « Am locuit 8 ani în Anglia şi văd cum se vede România din afară şi-mi pare rău pentru ţara mea. Pentru că eu îmi iubesc ţara. Şi când zic ţară nu vorbesc despre instituţii, ci despre potenţialul uman, despre generozitate, spiritualitate.” Căci dacă ar fi vorba despre instituţii, Marie-Rose s-a lovit de atâtea greutăţi de când s-a hotărât să locuiască aici, încât, dacă n-ar fi avut atâtea bunuri de recuperat şi o mamă şi un tată de alinat, ar fi fugit demult. Odiseea a început cu dosare pierdute, avocaţi care nu-şi respectau termenele, funcţionari obraznici şi un întreg sistem social  nefuncţional. Unul dintre cele mai mari neajunsuri este, pentru Marie-Rose, problema”experţilor”, pe mâna cărora trebuie să se lase pentru întocmirea de cadastre, pentru un singur act de acest fel fiind nevoie chiar şi de 20 de drumuri. Tocmai din acest motiv nu are încredere deloc în Fondul Proprietatea, unde nu ar îndemna pe nici un roman să se înscrie. Ce dacă asta ar scuti de drumuri nişte oameni bătrâni, care nu-şi doresc decât să-şi încheie viaţa în linişte, după ce li s-a făcut dreptate? “În primul rand că fondul nu e listat. Discutăm despre un copil care nu e conceput. Cât să mai aştepte mama mea la 80 de ani? Nu, moral nu este conceput, pentru că nu s-a făcut cu grija reală a reparaţiunii totale, s-a făcut într-o născocire fantasmagorică a unor oameni, a unor grupuri de interese, care au fost cât de cât demascaţi de presă. Pentru că îndată ce te înscrii acolo nu mai ai nici o cale de atac, ţi-ai închis toate căile de atac. În justiţie, la Strassbourg, orice, s-a terminat..” O ţară instabilă din punct de vedere politic, o bursă fragilă, expertize complicate şi doar câteva firme de experţi… Concluzia? Ar fi bine ca Fondul să dispară... Nu, Marie-Rose n-a participat la spectacolul menit să atragă foştii proprietari. Un spectacol de la care nu s-a dat în lături urmaşul lui Malaxa, care s-a fotografiat cu potenţialii 300 de milione de lei pe care i-ar primi de la fond. Fiecare cu politica lui. Din marea familie a fostilor proprietari, iată, doar câţiva ţin la demnitatea lor. Aşa cum, din familia Mociorniţă (bătrânul a avut 5 copii), doar fiul său, Ion, şi, acum, nepoata sa, a urmat tradiţia neatârnării. „Pare puţin melodramatic, dar ce am văzut eu la bunicul meu, la tatăl meu şi, sper, şi la mine, puterea de supravieţuire a fost tocmai calitatea umană. Pentru că altfel am fi dispărut demult. Povestea asta e o poveste de roman, nu este una convenţională. Ei au fost aruncaţi în închisori, noi am plecat în srăinătate, eu mă întorc aici şi mă bat cu toţi oamenii bizari..."

Bătăliile au avut, în sfârşit, succes, după 10 ani. Dna Mociorniţă a fost prima din România care a recuperat şi a evacuat o primărie, cea din Predeal. Imobilul a fost ulterior vândut, restaurat şi administrat. Acum se luptă pentru ambasada care a fost ocupată ilegal de ruşi. Şi pentru alte câteva bunuri, pe care, după recuperare, le va împărţi, frăţeşte, cu ceilalţi moştenitori. Chiar dacă dintre toţi doar ea, Marie-Rose, se bate aici, în România, cu morile de vânt.  « Cea mai mare satisfacţie este că am reuşit, şi ca femeie, şi ca om, să pun o cărămidă într-un loc în care era un mare gol în sufletul şi în familia mea. Puţini oameni au privilegiul ăsta într-o viaţă. Gândiţi-vă: să fii copil de exploatator, să te duci la capătul lumii... Familia mea era tot timpul hărţuită. Părinţii mei au reuşit să fie de succes, eu mi-am făcut o meserie, m-am întors aici şi am făcut toate treburile astea... Eu cred că e o provocare foarte interesantă într-o viaţă de om.” Provocarea este cu atât mai mare cu cât drumul se poate afunda în necunoscut. Specialist în PR în Anglia timp de 10 ani, unde organiza evenimente speciale, Marie-Rose Mociorniţă a hotărât, după ce şi-a văzut tatăl obosit, bătrân şi neliniştit făcând nenumărate drumuri spre România, să plece, să rezolve. Nu şi-a imaginat niciodată că va dura atât de mult. Plecând, a lăsat în urmă şi o meserie, o calitate, în fapt, de care nu a vrut să se folosească în România, deşi atunci abia dacă se auzise de campanii de imagine la noi. Cu siguranţă ar fi avut succes, măcar numai dacă luăm drept dovadă „PR-ul intuitiv” pe care şi l-a condus singură. Dar nu asta o interesa. A deprins în Anglia şi Canada tradiţia filantropiei. Aşa încât a sprijinit, la noi, două fundaţii care se ocupă de bolnavii de cancer în fază terminală. Asta până când a înţeles că timpul  ar fi trebuit să curgă şi în favoarea misiunii ei. Aceea de reparaţie morală (dacă nu şi materială) pentru nişte oameni care au muncit din greu şi au fost pedepsiţi pe nedrept. Cât despre bani, fără îndoială că are, iar toată această luptă pentru recuperare îi are ca scop. Dar dna Mociorniţă extinde înţelesul strict material, dând banilor o aură emoţională, morală: “A avea nu înseamnă numai bani. Poate a avea înseamnă a avea inimă. Sau a avea oameni care la un moment dat ţi-au dat o mână de ajutor. Sau a trăi într-o ţară în care oamenii săraci se duc şi fac benevolat, pentru că au ceva în ei de oferit.”